România şi „reţeta“ Holocaustului

Există o cultură a violenţei, a poftei de răzbunare şi a urii. Execuţiile sumare, actele de tortură, masacrele şi lichidarea unor oameni nevinovaţi în modurile cele mai barbare nu pot fi explicate doar prin plăsmuirea unor ideologii radicale, prin executarea unor ordine ultimative sau prin fanatismul şi dramele individuale exacerbate în contextul războiului. Pentru a coborî în subteranele istoriei şi a identifica alte cauze, mai profunde şi mai complexe, îţi trebuie cu certitudine cîteva instrumente necesarmente vitale. Inventarul tehnic (documente de arhivă, mărturii, literatură de specialitate, lucrări de psihologie social-politică etc.) trebuie suplinit de abilitate, fler, intuiţie, curajul interpretării şi noutatea analizei. Armin Heinen îmbină toate aceste călităţi şi dovedeşte o fascinantă putere de a căuta mereu răspunsuri dincolo de teoriile tradiţionaliste şi simplificatoare.

Cartea sa, România, Holocaustul şi logica violenţei (publicată în Germania în 2007 şi tradusă anul trecut în limba română), încearcă să descifreze motivaţiile şi condiţiile care au făcut posibilă dispariţia unei părţi importante din comunitatea evreiască. Acum mai bine de un deceniu a fost tradus în limba română primul său volum (teza de doctorat a autorului, susţinută la Trier în 1984), pe care mulţi istorici îl consideră şi astăzi o carte-etalon despre Mişcarea Legionară (Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelului Mihail“: o contribuţie la problema fascismului internaţional, traducere din germană de Cornelia şi Delia Eşianu, control ştiinţific de Florea Ioncioaia, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999). Probabil că profesioniştii nu vor fi dezamăgiţi nici de această dată.

Cele cinci războaie

Carenţele în cunoaşterea Holocaustului românesc şi deficienţele de interpretare au ca fundament, în special, tratarea deficitară a subiectului în perioada comunistă. În plus, „extrateritorializarea vinovăţiei“ (Michael Shafir) a luat locul reflecţiei asupra responsabilităţii Holocaustului. Istoricul german Armin Heinen subliniază că „istoria tăgăduirii Holocaustului românesc este, în acelaşi timp, istoria culturii politice a României postbelice“
(p. 28). Dezbaterea a fost, în general, una complicată şi pentru că „izvoarele sprijină informaţii ce se dovedesc, în funcţie de contextul în care au fost extrase, foarte diferite“ (p. 209). Riguros organizat, Heinen trece în revistă fazele negării şi trivializării Holocaustului şi pe protagoniştii săi, semnalînd că, vreme de cinci decenii, „istoria a devenit, din ştiinţă, o formă de politică istorică“ (p. 31), ajungîndu-se pînă acolo încît definiţia fenomenului să fie motiv de dispută în Parlamentul României.

Privită din afară, cercetarea Holocaustului din România nu arată prea bine. Studiile sînt puţine şi sărace ca originalitate, accentul este pus pe interpretarea documentelor de arhivă şi predomină perspectiva istoriei politice. Altfel spus, accentuează Heinen, sîntem cam pe unde era ştiinţa germană în anii ’60.
Revenind la carte, trebuie spus că, preponderent, studiul lui Heinen este unul politologic. Aşa cum explică însuşi autorul, volumul este în definitiv o primă încercare de a construi o „istorie culturală“ comparativă a Holocaustului. Tema centrală a cărţii este violenţa – văzută ca o încrengătură de cinci războaie purtate împotriva inamicului comun, evreul. Cele cinci tipuri de violenţă (dictatorială, fascistă, militară, poliţienească şi colectivă, tratate fiecare în cîte un capitol aparte) se transformă într-o bombă cu ceas pentru duşmanii închipuiţi ai regimului antonescian (iniţial, în varianta sa naţional-legionară) şi, odată cu radicalizara mijloacelor de acţiune împotriva evreilor, sporeşte şi numărul victimelor: de la cîteva sute (iunie 1940-ianuarie 1941), la mii (iunie-septembrie 1941) şi sute de mii (august 1941-martie 1944).

Limbaj şi violenţă fizică

În 1938, ordinea socială şi politică s-au prăbuşit odată cu democraţia şi au lăsat în urmă un teren propice pentru sădirea sălbăticiei. Ulterior, violenţa dictatorială a fost imprimată nu doar de un lider antisemit şi instransigent, dar şi de o elită militară care a luat deseori măsuri radicale, deşi situaţia din teren nu o impunea. În plus, reducerea la tăcere a oponenţilor moderaţi a amplificat teroarea. Izolarea şi dezumanizarea inamicului prin intermediul cuvintelor (metafore) a avut, ca tot limbajul violenţei, arată Heinen, un rol performativ. Deşi nu a fost lipsit de libertate de acţiune în ce priveşte soarta evreilor, Antonescu a acţionat cu un zel criminal care i-a şi pecetluit sfîrşitul bine cunoscut. Ordinele de la Berlin nu au reprezentat căi de neocolit (ceea ce s-a văzut mai tîrziu, cu tărăgănarea şi, în final, refuzul de a deporta evreii în lagărele de exterminare din Polonia). Din ceea ce se cunoaşte astăzi, cu excepţia masacrului de la Odessa (octombrie 1941), Antonescu nu a dat ordine explicite pentru execuţii, dar a construit con-diţiile, încurajînd prin ordine „codate“ uciderea a zeci de mii de oameni nevinovaţi.

Mesajul de inspiraţie fascistă a fost uneori semnalul care a catalizat dezlănţuirea violenţei fizice. Putem îndrăzni chiar să descifrăm intenţiile dictatorului prin această cheie. Iată o mostră din aprilie 1941: „Dau drumul mulţimii să-i masacreze şpe evrei, n.n.ţ. Eu mă retrag în cetatea mea şi, după ce-i masacrează, pun iarăşi ordine“. Oare nu asta s-a întîmplat, în bună măsură, peste cîteva luni, la Iaşi, cînd populaţia locală a participat la masacrarea a peste 10.000 de evrei?

O foarte consistentă şi fină analiză este partea din volum în care autorul a descris soarta evreilor în Transnistria (partea de sud a Ucrainei ocupată de România ca pradă de război şi compensaţie pentru pierderea Nordului Transilvaniei). Aici, multiplicarea centrelor de decizie şi transferarea răspunderii asupra a sute de mii de oameni către o administraţie locală a promovat violenţa. La prigoana deportaţilor o contribuţie majoră a avut-o cadrul legal ambiguu. Din acest punct de vedere, Heinen vede în România lui Antonescu nu un „stat dublu“ (Ernst Fraenkel), ci triplu. La „statul normelor“ (Vechiul Regat) şi „statul măsurilor“ (Basarabia şi Bucovina) se mai adaugă Transnistria, „statul behemoth“ (Franz Neumann), un spaţiu unde violenţele de orice fel erau îngăduite. Birocraţiile de aici, spune Heinen, se ciocneau între ele, la fel şi cu germanii din zonă, iar „guvernul român a pierdut controlul a ceea ce se întîmpla în Est“ (p. 121).

Obsesia lui Heinen de a căuta răspunsuri la chestiuni arzătoare vizează şi schimbarea de optică a regimului Antonescu în privinţa evreilor, survenită în a doua jumătate a anului 1942. De aici înainte, multe se schimbă: scutirea a numeroşi evrei de la munca forţată, începutul repatrierilor din Transnistria, oprirea deportărilor (deşi nu şi pentru rromi, culte neoprotestante sau comunişti). Explicaţia pe care o oferă Heinen este că mareşalul „se depărtase de baza regimului său“ şi existau presiuni atît din interior, cît şi din exterior. În plus, „antisemiţii conservatori din Vechiul Regat erau strîns legaţi de intelighenţia evreiască asimilată şi nu se puteau sustrage, pur şi simplu, convenţiilor sociale, fără a-şi pierde în mod public prestigiul“ (p. 87). Autorul se întreabă cît mai controla Antonescu situaţia politică şi dacă nu cumva el era izolat din punct de vedere social.

Răzbunarea instituţională şi colectivă

Să trecem rapid şi prin celelalte forme de violenţă. Violenţa fascistă a trecut prin religia politică numită Mişcarea Legionară, a cărei istorie Heinen o mînuieşte cu îndeletnicire. Sistemul politic românesc a permis ca politica promovată de legionari să fie transpusă prin lege, care a fost continuată de dictatura lui Ion Antonescu.

Două tipuri înrudite – violenţa militară şi poliţienească – au fost atributul unor instituţii care ar fi trebuit să-i apere pe evrei. Dorohoi, Galaţi, Iaşi sau Transnistria sînt locuri în care forţele militare şi de ordine au măcelărit oameni nevinovaţi. Războiul a fost dublat de o luptă personală pentru recîştigarea onoarei şi pentru satisfacţia răzbunării, întărite de un discurs social care legitima acţiunile violente. Frustrările „naţionale“ din vara anului 1940 sînt interpretate astfel de Heinen: „pentru o anumită parte a societăţii româneşti, pierderea onoarei era mai gravă decît pierderea vieţii, dezonoarea nu putea fi răscumpărată decît printr-o jertfă de sînge“ (p. 128). Totodată, violenţa colectivă a acţionat, arată judicios Heinen, ca un creuzet al frustrării şi furiei atîta vreme cît imaginea cu care era identificat evreul a fost cea de inamic ireconciliabil al neamului. El ţinea loc şi de obiect de răzbunare, dar şi de a dovedi recuperarea prestigiului.

Pe tot parcursul studiului, profesorul Heinen argumentează tezele sale cu exemple ale barbariei dezlănţuite, abuzul fizic şi crima avînd mereu explicaţii paracomportamentale. De exemplu, dincolo de detaliile macabre ale masacrului de la Odessa, Heinen găseşte semnificaţii intime ale maşinăriei ucigaşe: „Sîngele victimelor a devenit sînge de jertfă, iar fumul gros al depozitelor – fum de tămîie pentru o lume mai bună, în timp ce apa Mării Negre, care a înghiţit cadavrele, a curăţat oraşul de toată ocara. [...] Iadul războiului împotriva puterii sovietice impunea, cel pu-ţin, dominarea rituală a acesteia“ (p. 130).

Există mici imperfecţiuni ale cărţii, care nu diminuează însă meritul autorului: prefaţarea volumului de către un istoric onorabil, dar care nu are nici o contribuţie în istoriografia Holocaustului; termeni utilizaţi inadecvat (pogrom în loc de masacru pentru Odessa); informaţii eronate (nu Vasile, ci Nicolae Melinescu; Aristide Pădure nu avea, în 1942, 24 de ani, ci 27; Florian Ghineraru şi nu Generaru) etc.

Din momentul publicării acestei cărţi, contribuţia lui Armin Heinen la descifrarea Holocaustului nu poate fi ocolită. E un volum care întreabă în fiecare pagină cum, cînd şi de ce au dispărut barierele de comportament care te împiedică să faci rău semenilor.