Pentru un muzeu al totalitarismului

Un comentariu de Ion Vianu, apărut în revista 22:

În calitate de prim-vicepreşedinte al PDL, d-l Teodor Baconschi şi-a asumat iniţiativa unei hotărâri de guvern privind „înfiinţarea unui muzeu naţional al dictaturii comuniste“. D-sa a identificat sediul viitoarei instituţii: Hala Filaret. Subliniind că Bucureştiul este singura capitală est-europeană unde un asemenea muzeu nu există, ministrul nostru de Externe a sugerat că muzeul ar putea avea „un discurs mai larg“, arătând „suferinţele prin care au trecut şi minorităţile naţionale în perioada dictaturii comuniste“.

Nu există, în Capitală, o astfel de instituţie (există, totuşi, la Sighet un admirabil Memorial al victimelor comunismului şi al rezistenţei); o astfel de iniţiativă nu poate decât să ne bucure…, dar, în acelaşi timp, ne întrebăm dacă, folosind sintagma „un discurs mai larg“, d-l Baconschi nu s-a făcut purtătorul unui mesaj mai îndrăzneţ şi, totodată, mai apropriat.

Comunismul, regim antidemocratic, regim terorist, regim care a avariat profund mentalitatea românească – ce nu parvine încă să se recupereze, douăzeci şi ceva de ani după prăbuşire –, este o parte a totalitarismului, sub care româ­nii au trăit mai bine de o jumătate de secol. Oficial, totalitarismul românesc începe în 27 februarie 1938. În acea zi a fost proclamată noua Constituţie a lui Carol al II-lea care a transformat monarhia constituţională într-o dictatură regală. Ulterior, aservită dictaturii legionaro-antonesciene, apoi doar antonesciene, ambele slujind pasiunile criminale ale lui Hitler, România cunoaşte o tresărire la 23 august 1944. Regele Mihai I şi grupul ce-l înconjura au limitat catastrofa înfrângerii. Dar democraţia, chiar aşa cum fusese, imperfectă, înainte de 1938, nu a fost regăsită. Şi timp de 41 de ani (30 decembrie 1947-22 decembrie 1989), capacul de plumb al comunismului a apăsat ţara.

Nu numai că toate aceste regimuri au fost criminale: au omorât în timpul pogromurilor şi deportărilor evreilor şi ţiganilor, la Dorohoi, la Iaşi, în trenurile morţii şi în Transnistria, dar şi în lagărele de muncă de la Canal şi Periprava, în minele de plumb şi în închisorile bestiale de la Sighet, Aiud, Râmnicu Sărat şi de aiurea. Dar regimurile fasciste, ca şi cel comunist, au corupt profund mentalitatea românească. Ion Antonescu spunea, în Consiliul de Miniştri, ordonând epurarea etnică a Iaşilor, că nu-i pasă că istoria îl va trata de barbar, că nu-i pasă de dezonoarea în care antrenează poporul român. Dar nouă trebuie să ne pese. În afară de obligaţia de-a cinsti în mod egal memoria victimelor, a tuturor victimelor, Muzeul Totalitarismului, cel care ar trebui să se ridice în perspectiva unui „discurs mai larg“, ne va ajuta să înţelegem mai bine cum s-a corupt mentalitatea românească prin regimul de sclavie la care am fost supuşi, prin spălarea creierelor cu ideologii mincinoase, prin pasivitatea pe care dictatura o induce, prin corupţia inerentă oricărui regim în care nu există libertate, iar justiţia este strâmbă. Azi nu mai trăim sub dictatură, dar resimţim profund, ca pe o boală de lungă durată, efectele dictaturii, care ne-a deformat durabil mentalitatea, ne-a făcut cinici, duri, insensibili, toleranţi faţă de cei corupţi şi intoleranţi faţă de nenorociţi, lipsiţi de simţ civic, prea creduli, pasivi, gata să ne lăsăm păcăliţi de cei mai grosolani impostori. Toate acestea se datorează efectelor unui totalitarism de lungă durată care ne-a ruinat caracterul. Între totalitarismele care au stăpâ­nit România există o continuitate organică.

Muzeul Totalitarismului trebuie să fie o lecţie de istorie – cu mijloacele specifice muzeografiei. Trebuie să fie pluralist, obiectiv: unul care să arate cruzimea şi crimele care nu pot fi iertate, dar şi inocenţa celor care au suferit, au pierit. În acelaşi timp, trebuie să expună şi contradicţiile în care au fost prinşi oamenii secolului XX, perversitatea intrinsecă a unora, dar şi marile şi micile laşităţi, confuzia în care i-au aruncat ideologiile de toate orientările. Trebuie avut în vedere că acest muzeu este destinat în primul rând generaţiilor tinere, care au de învăţat pentru a nu repeta greşelile mai marilor lor.

Un astfel de muzeu ne-ar vindeca, trebuie să nădăjduim, de falsele noastre complexe de superioritate, care sunt, de fapt, de inferioritate. Crima, înşelătoria au fost peste tot, iată ce am ajunge să înţelegem. Un astfel de muzeu, bine întocmit, ar fi un instrument de promovare a păcii sociale, al acelei reconcilieri naţionale despre care vorbim atâta fără să facem nici un pas în direcţia ei. Ne-ar pune faţă în faţă cu viciile, dar şi cu virtuţile noastre trecute (rezistenţa la totalitarism), ne-ar permite să iniţiem o creştere a stimei faţă de noi (care nu trece decât prin căinţă, nu prin fixarea rigidă în anumite posturi şi convingeri).

Nu poate fi liber omul care persistă în mod încăpăţânat în prejudecăţi şi în ideologii, prin definiţie false. Şi nu poate fi cinstit cu adevărat, exigent faţă de sine şi de ceilalţi omul care nu este liber. A comemora amintirea terorii comuniste fără a o face şi pentru totalitarismele de dreapta ar crea o asimetrie, perpetuând conflictul latent din societate. Dacă vrem să arătăm că preţuim democraţia, trebuie să condamnăm toate totalitarismele.

Pentru a depăşi sentimentul de umilire care ne sufocă, dar şi pentru a depăşi orgoliile găunoase, trebuie să privim în urmă cu mânie.

Românii au tendinţa să se socotească mai mult victimele istoriei decât subiecţii ei activi. Este adevărat că, în coşmarul veacului, nu noi am iniţiat Răul de pe lume şi a trebuit să-l suferim. Dar tot atât de adevărat este că există grozăvii în practica Răului care sunt ale noastre. Pogromul de la Iaşi din iunie 1941, experimentul (reeducarea) Piteşti din 1949-1952 sunt exemple ale abominaţiei.

Regenerarea morală de care avem nevoie pentru a supravieţui ca popor trece prin cunoaşterea fără menajamente a trecutului nostru recent. O schimbare totală a paradigmei istorice este necesară pentru a ne recupera demnitatea. Un muzeu al totalitarismului – al totalitarismelor – ar sluji şi regenerarea naţională şi pacea socială.