Înţelegerea şi interpretarea evenimentelor din perioada 1938-1948, un deceniu al prăbuşirilor, al anihilării statului de drept, al sugrumării democraţiei şi al impunerii unor sisteme monopoliste în afara cadrului constituţional, sînt astăzi în mare parte rodul strădaniei specialiştilor, mai ales istorici, care au încercat să elucideze ce s-a întîmplat în societatea românească. Pe baza unor probe irefutabile, la care se adaugă alte piese sugestive din arsenalul istoricilor, surse documentare primare, coroborate cu modele interpretative existente, s-au tras concluzii, cel puţin în cazul României, începînd cu anii ’90. Rezultatele la care au ajuns cercetătorii în privinţa arhitecţilor decizionali ai Holocaustului românesc, a eforturilor regelui Mihai împotriva impunerii unui sistem totalitar şi în chestiunea abdicării forţate sînt astăzi clare. De aceea, nu îmi propun să demontez clişee calomnioase sau elucubraţii caduce, ci să analizez pe scurt rădăcinile acestor idei toxice.
O temă revizionistă înviată
Începînd cu procesul din 1946 în care au fost judecaţi Ion Antonescu şi principalii săi colaboratori, tendinţa de reabilitare a fostului conducător al statului din perioada 1940-1944 a cunoscut de la forme difuze la reacţii puternic conturate. De pildă, în iunie 1991, deputatul Petre Ţurlea a iniţiat în Parlament comemorarea fostului mareşal: „În iunie 1991, cînd se împlineau 45 de ani de la asasinat, am iniţiat un moment de reculegere în Camera Deputaţilor în memoria lui Ion Antonescu; toţi deputaţii s-au ridicat în picioare; surprins şi şocat, preşedintele Camerei, Dan Marţian, fost ministru comunist al Tineretului, nu a reacţionat pe loc; o va face abia după două săptămîni1.“ Un alt istoric, negaţionist şi revizionist cunoscut, Gheorghe Buzatu, a conturat astfel imaginea mareşalului în postcomunism: „Timpul l-a confirmat. Mareşalul Ion Antonescu este mai prezent decît oricînd în inima şi conştiinţa românilor.[…] Cu fiecare bust distrus, Mareşalul îşi consolidează reputaţia şi locul în căminurile celor mulţi şi tăcuţi, dar care, realmente, fac şi suportă istoria2.“ Acest lirism apologetic nu şi-a avut însă rădăcinile în 1990, ci cu mult înainte. Istoriografia controlată politic în timpul comunismului a urmat un program ideologic, iar cei care abordau astfel de subiecte erau afiliaţi institutelor politice sau militare. Cu timpul, armata şi, în general, instituţiile superioare cu profil militar au devenit locul unor puternice sentimente xenofobe3 şi antisemite, iar regimul a susţinut un cult pronunţat al lui Ion Antonescu.
După 1990, lui Antonescu i s-au ridicat statui, numele său a fost atribuit cîtorva zeci de străzi sau pieţe, lideri instituţionali4 au înfiinţat Liga Mareşal Ion Antonescu, iar factori guvernamentali au exprimat frecvent, pînă în 2003, odată cu înfiinţarea Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului (Comisia Wiesel), poziţii negaţioniste şi revizioniste. Totodată, forţele politice neocomuniste instalate după 1989 la Bucureşti au asumat o poziţie de forţă împotriva regelui Mihai, interzicîndu-i cu obstinaţie, pînă 1997 şi cu excepţia unei scurte vizite în 1992, intrarea în ţară. Retorica împotriva regelui a integrat în schimb culpabilizarea şi impunerea figurii lui Ion Antonescu, în special în privinţa actului de la 23 august 19445.
Exonerare prin comparaţie
Asta a făcut şi preşedintele României cu cîteva zile în urmă: a introdus în discuţie o urmă de îndoială că Antonescu a fost tratat cum se cuvine de către istorie în raport cu regele Mihai. Opunîndu-i regelui figura celui mai important criminal de război din România, preşedintele l-a culpabilizat pe fostul Suveran. Afirmaţia are în schimb, traduc eu, şi o altă semnificaţie: exonerarea lui Antonescu prin comparaţie, întrucît atribuirea culpei suveranului este, pe lîngă o distorsionare a adevărului istoric, şi o atitudine revizionistă foarte periculoasă. Tactica nu e însă nouă. În 2005, Paul Lambrino, aflat în relaţii foarte bune cu Corneliu Vadim Tudor, a încercat acelaşi lucru, sperînd să oprească retrocedarea domeniului Peleş (problema retrocedării averii fostului suveran fiind atacată şi de domnul Traian Băsescu în aceeaşi emisiune televizată), făcînd vîlvă în Israel cu mai multe declaraţii iresponsabile6. Replica a venit atunci de la un grup masiv de intelectuali români şi străini, unii dintre ei specialişti de necontestat în chestiunea Holocaustului, dintre care îi amintim pe Jean Ancel, Radu Ioanid, Andrei Pippidi, Michael Shafir, Raphael Vago, Leon Volovici, Alexandru Florian, Lya Benjamim. Aceştia au arătat că regele nu poate fi culpabilizat, semnatarii apelului precizînd: „Nu cunoaştem nici un document care să ateste că regele Mihai ar fi profitat în vreun fel de pe urma persecuţiilor din timpul războiului, a deportării şi uciderii evreilor şi/ sau a romilor. Dimpotrivă, sîntem la curent cu existenţa unor dovezi circumstanţiale care demonstrează că fostul monarh a arătat compasiune pentru drama evreilor şi a celorlalte minorităţi persecutate şi că, acţionînd sub influenţa mamei sale, regina Elena (căreia i s-a acordat post-mortem titlul de Drept al popoarelor de către Yad Vashem), a încercat să amelioreze situaţia celor persecutaţi“7.
Uitarea şi falsa culpă
În privinţa raporturilor dintre regele Mihai şi sovietici din primii ani postbelici şi a momentului abdicării forţate, dovezile inconturnabile rămîn astăzi în principal documentele de arhivă publicate în ultimele două decenii. Şi de această dată, specialişti de top, care au analizat faptele pe baza probelor irefutabile, au respins falsa culpă, opunînd uitării eforturilor regelui numeroase dovezi. Abdicarea forţată a fost descrisă, de pildă, de către Dennis Delentant drept „rezultatul unui dictat al unui grup politic care se manifesta ca marionetă a stăpînului din exterior“8. În plus, documente diplomatice publicate recent demonstrează că nu există niciun dubiu că abdicarea a fost obţinută cu forţa, prin ameninţare9.
Profund nemulţumiţi de actul de la 23 august 1944, membrii şi simpatizanţii Mişcării Legionare ori ultranaţionalişti veroşi, l-au acuzat vreme de şapte decenii pe rege. Între aceştia, Iosif Constantin Drăgan, un apropiat al dictatorului Nicolae Ceauşescu, stabilit în Italia, simpatizant al Mişcării Legionare10. Propagarea ideii că regele şi-ar fi trădat ţara a continuat după 1990. De exemplu, Mihai Pelin, care s-a remarcat prin ideile conspiraţioniste şi revizioniste pe care le-a propagat cu nonşalanţă, dar care a dovedit de nenumărate ori absenţa metodei istorice din propriile cercetări, a publicat o carte prin care a continuat teza „trădării“ regelui11. Fără să aducă probe în sprijinul afirmaţiilor sale, Pelin a afirmat că regele şi-a trădat ţara, făcînd un pact cu importante beneficii materiale cu liderii comunişti.
Pierderea credibilităţii
În Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, înfiinţată de domnul Traian Băsescu în 2006, specialiştii au ajuns la concluzia că regele a fost forţat să abdice şi că s-a opus cu înverşunare comunizării12. Că domnul Băsescu una a condamnat şi astăzi se contrazice nu e nici o noutate prezidenţială. După ce a asumat curajos raportul Comisiei Wiesel privind Holocaustul românesc, Ion Iliescu i-a decorat spre finalul mandatului pe Corneliu Vadim Tudor şi Gheorghe Buzatu, revizionişti şi negaţionişti cunoscuţi. Astfel, în 2004, consideraţia internaţională pentru gestul lui Iliescu privind efortul de elucidare a trecutului recent a dispărut mult mai repede decît a fost cîştigată.
Aflat într-un balcon al invitaţilor, pe 18 decembrie 2006, am reuşit cu greu să ascult, în fluierăturile şi strigătele isterice ale parlamentarilor Partidului România Mare, discursul preşedintelui Traian Băsescu prin care a asumat concluziile Comisiei Tismăneanu. În timp ce domnul Băsescu, amintind principalele acţiuni criminale ale regimului comunist, afirma că una dintre ele a fost „distrugerea partidelor politice şi a continuităţii constituţionale a Statului român, prin abdicarea forţată a regelui Mihai“, Corneliu Vadim Tudor, transpirat şi surescitat, striga plimbîndu-se cu gesturi convulsive prin faţa prezidiului: „Ce caută Mihai de Hohenzollern aici!? L-a omorît pe Mareşalul Antonescu! Ne-a vîndut soldaţilor ruşi“. La distanţă de mai puţin de cinci ani, Traian Băsescu şi Corneliu Vadim Tudor au aceeaşi percepţie asupra rolului istoric al regelui Mihai. Mai curînd, preşedintele României a ajuns, din păcate, nu doar la forma, ci şi la fondul percepţiei lui Corneliu Vadim Tudor, identificîndu-se aproape cu aceasta.
Nimeni nu-şi poate imagina vreodată că un lider statal care se contrazice flagrant într-un interval de cîţiva ani mai poate prezenta credibilitate pentru contemporani. Cu atît mai mult cu cît tema infirmată priveşte momente sensibile din trecutul recent. Traian Băsescu a intrat în acea ingrată galerie a preşedinţilor României, alături de Ion Iliescu, care au aruncat în derizoriu, prin gesturi şi comportamente iresponsabile, actele nobile şi temerare pentru elucidarea unor evenimente tragice din secolul al XX-lea, respectiv condamnarea comunismului şi a Holocaustului.
P.S. Adrian Cioflâncă, un istoric competent, semnatar al apelului din 2005 pentru contracararea acuzaţiilor la adresa regelui, şi-a nuanţat astăzi poziţia. Din cîte ştiu, domnul Cioflâncă nu a identificat noi probe care să-i modifice viziunea asupra evenimentelor. Nu pot să nu observ însă că domnia sa a fost numit, în 2010, într-o funcţie publică de către actuala putere.
Andrei Muraru, secretar ştiinţific al Institutului Român de Istorie Recentă
––––––––––––
1. Petre Ţurlea, „Condamnat la moarte în 1946, Ion Antonescu a rămas în inima Poporului Român“, în Condeiul Ardelean, 26 iunie-2 iulie 2009, nr. 129, accesibil online la adresa www.condeiulardelean.ro/articol/condamnat-la-moarte-1946-ion-antonescu-ramas-inima-poporului-roman (10 aprilie 2010). Despre acelaşi moment, vezi Idem, Ion Antonescu între extrema dreaptă şi extrema stîngă, Editura Semne, Bucureşti, 2009, pp. 429-430; Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport final, preşedinte: Elie Wiesel, editori: Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 354.
2. Gheorghe Buzatu (coord.), Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2002, p. 7.
3. Vezi, de exemplu, lucrările publicate de Centrul de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară, condus de Ilie Ceauşescu, fratele secretarului-general al Partidului Comunist Român. Lucrarea lui Mihai Fătu, Mircea Muşat (eds.), Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României: septembrie 1940-octombrie 1944 (Bucureşti, 1985) este un exemplu în acest sens; volumul a apărut şi în varianta engleză: Mihai Fătu, Mircea Muşat (eds.),Northyst-Fascist Terror in Northwestern Romania: September 1940-October 1944, Bucharest, 1986.
4. Fostul director al arhivelor Statului de la începutul anilor ‘90, generalul Ioan Munteanu, a fost preşedintele acestei organizaţii panegirice.
5. Dennis Deletant, Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu şi regimul său. 1940-1944, traducere din engleză de Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 287.
6. Sam Ser, „Romanian Prince: Expose my uncle as Nazi“, The Jerusalem Post, 20 iunie 2005.
7. „Replica la articolul din The Jerusalem Post“, în Revista 22, anul XIV (796), 28 iunie-4 iulie 2005, p. 9.
8. Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Editura Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, p. 64.
9. Mark Lászlo-Herbert,Abdicarea Regelui Mihai: documente diplomatice inedite, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, passim.
10. Iosif Constantin Drăgan (ed.),Antonescu. Mareşalul României şi războaiele de reîntregire, vol. I-IV, Editura Nagard, Veneţia, 1986-1990. După 1990, Drăgan şi-a continuat iniţiativa revizionistă (vezi Antonescu: Mareşalul României şi răsboaiele de reîntregire, mărturii şi documente coordonate şi îngrijite de Josif Constantin Drăgan, Bucureşti, Centrul European de Cercetări Istorice Veneţia, Fundaţia Europeană Drăgan, 1991).
11. Mihai Pelin, Marele Rapt regal, Editura Kullusys, Bucureşti, 2006.
12. Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, editori: Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, ediţie revăzută şi îmbunătăţită, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, cap. I.
