Interviu al agenției Mediafax cu Dorin Tudoran:
Reporter: De ce aţi ales să veniţi în România acum?
Dorin Tudoran: Fiţi liniştiţi, nu e vorba de nimic subversiv. Revoluţiile se plănuiesc vara, prin august, iar contrarevoluţiile se săvârşesc în decembrie. În ianuarie se întâmplă doar lucruri banale. Cum ar fi – se naşte Mihai Eminescu. În urmă cu un an, când am primit Premiul Naţional de Poezie “Mihai Eminescu” – Opera Magna, am promis că voi veni şi în acest an spre a participa la Zilele Eminescu, mai ales că organizatorii lansează antologii ale laureaţilor de până acum. Cum spuneam într-un text trimis la Botoşani prietenului şi colegului Gellu Dorian pentru revista Hyperion, am fost convocat din nou la lotul naţional de poezie (unde nu există nici rezerve, nici titulari) şi e o plăcere să mă prezint. Al doilea motiv îl constituie organizarea de către Editura Polirom a două întâlniri – una la Institutul Român de Istorie Recentă (IRIR), cealaltă la Librăria de la Sala Dalles – dedicate volumului “Eu, fiul lor”, apărut acum câteva luni, când, din păcate, nu am putut veni în România pentru o lansare de carte.
Rep.: Vi s-au schimbat aşteptările despre România faţă de ultima dată când aţi fost în ţară?
D.T.: Este greu ca doar într-un singur an să se schimbe asemenea aşteptări. Fără a intra în detalii dureroase, mai ales pentru românii trăind în România, situaţia este chiar mai neliniştitoare decât era în urmă cu un an.
Rep: Aţi criticat, la un moment dat, modul în care se implică intelectualii în viaţa politică. Din punctul dumneavoastră de vedere, cum ar trebui să se întâmple acest lucru?
D.T.: Nu era vorba de o critică… Discuţia este complicată. Pe de-o parte, intelectualii sunt acuzaţi că nu se implică, pe de altă parte, când se implică sunt şi mai beşteliţi. Asta ar trebui să le spună un lucru simplu: problema nu o constituie implicarea, ci cum o fac. În momentul în care un intelectual girează, necondiţionat, cu numele său un politician, îşi asumă riscuri enorme, pe care, de la un moment încolo, devin imposibil de administrat. Şi aşa, politicienii consideră că nu trebuie să dea socoteală nimănui după ce au fost aleşi ori sprijiniţi. Intelectualul ce decide să se implice, trebuie să ţină în lesa responsabilităţii politicianul. Dacă nu o face, este prima victimă a acestuia. Mai întâi devine “intelectualul lui X”, după aceea mai totul curge în defavoarea sa, chiar dacă, pentru o vreme, se bucură de onoruri, sinecuri şi alte avantaje…
Rep.: Cea mai recentă carte a dumneavoastră este “Eu, fiul lor. Dosar de securitate”. Cât de greu v-a fost să ajungeţi la documentele pe care le prezentaţi în volum?
D.T.: După o primă încercare eşuată, pe la începutul anilor ‘90, când nu exista un cadru legal, clar, de intrare în posesia unor asemenea documente, am renunţat. Ba, chiar nu am dorit să dau nas în nas cu asemenea documente, fiind sigur de ce mizerii se află în ele. Abia prin 2006, când unul dintre marii provocatori şi diversionişti ai presei româneşti, pre şi post-decembriste, a scris nişte aiureli despre mine m-am hotărât să-mi caut dosarul. S-a întâmplat că dosarul meu a apărut prin 2008, când la CNSAS au ajuns 22 de kilometri liniari de asemenea dosare (să nu uităm, lucrul se datorează iniţiativei preşedintelui Traian Băsescu) şi am putut să consult paginile cu pricina. Editura Polirom mi-a oferit şansa de a strânge într-un volum 500 de pagini din cele aproape 10.000. Munca i-a revenit domnului Radu Ioanid.
Rep.: Care a fost cea mai tristă descoperire, citind aceste documente?
D.T.: Nu vreau să dau nume… Cea mai tristă descoperire este că mi-a revenit în memorie o replică dintr-un scriitor uitat, Teodor Mazilu, care suna, parcă, aproximativ aşa: “Poate omul să fie atât de porc? Da, poate”.
Rep.: V-aţi confruntat cu o parte din oamenii care au scris note informative despre dumneavoastră?
D.T. Nu, nu m-am confruntat. Le-am semnalat unora ce am găsit în dosarul meu şi reacţiile lor au fost atât de, de cum să le spun, hai să zicem, atât de ciudate, încât i-am lăsat în boii lor. Şi-apoi, nu mi-au fost deconspiraţi decât câţiva din acea armată de informatori, surse, oameni de încredere. Şi nu neapărat cei mai odioşi dintre ei. Pe alţii i-am identificat fără mare greutate, dar până când instituţia acreditată să confirme asemenea identităţi, CNSAS, nu va confirma asemenea identificări, nu se cuvine să pomenesc numele respective.
Rep.: De ce aţi decis, totuşi, să publicaţi aceste scrieri în volum?
D.T.: Nu sunt scrieri, sunt documente. Am preferat să las documentele să vorbească. Contribuţia mea este minimă. M-a interesat nu atât expunerea unor oameni deveniţi neoameni, cât ilustrarea pârghiilor sistemului de represiune. Din păcate, multe dintre lecturi sunt axate pe nume, deconspirări surprinzătoare, iar ce este important – citirea sistemului – a trecut pe al doilea plan.
Rep.: Sunteţi director în cadrul organizaţiei americane “World Learning”. Cum se vede, din Statele Unite, democraţia din România?
D.T.: Depinde de unde te uiţi la ea. Din cadrul unei instituţii federale? Din cadrul unei organizaţii neguvernamentale? Din perspectiva unui jurnalism în goană după senzaţional? Din perspectiva unui om care doreşte să înţeleagă cum merg lucrurile prin alte părţi? Etc. Prefer interesul celor ce nu au nici un… interes direct în chestiunile româneşti. Judecata lor este mai dreaptă. Instituţiile cu interese politice, geostrategice, economice etc. citesc foarte special starea de fapt din România. În ce mă priveşte, consider că este deplorabil ce se petrece în România în numele democraţiei. Diferenţa între cine este (nu doar azi) la putere sau în opoziţie este deseori invizibilă. Din cauza acestor lucruri, democraţia a început să fie văzută drept generatoarea marilor necazuri ale României, când, de fapt, ea este prima victimă a batjocurei celor ce acţionează în numele ei. Ca şi în trecut, când acuzată este democraţia, reapare tentaţia extremismelor de tot felul. Şi România îmi pare în acest moment extrem de predispusă la asemenea “soluţii”. Se mimează foarte mult în România. Cel mai bine este mimat statul de drept. Într-o anumită măsură el există, numai că fibra din care este croit e lamentabilă. Un stat de drept există ori nu. Pseudo-statul de drept e o glumă proastă şi scumpă.
