Fotografia lui Cioran din dosarul său de Securitate
Am fi tentați să credem că Emil Cioran a fost o personalitate suficient de importantă pentru a fi și pentru Securitate un obiectiv de primă mărime. Judecînd după dosarul de Securitate al lui Emil Cioran, lucrurile nu se prezintă însă chiar așa. Sigur, Cioran nu este un oarecare, și este adevărat că evaluarea sa de către Securitate cunoaște modificări de-a lungul timpului, dar el nu pare să preocupe niciodată regimul comunist la fel de mult ca numeroase alte personalități ale exilului românesc din Franța sau din alte părți. Explicația constă cu precădere în discreția și izolarea în care s-a retras Emil Cioran, știindu-se vulnerabil. El s-a ferit consecvent de a fi implicat în orice fel de manifestări pe care Bucureștiul le-ar fi putut interpreta drept fățiș ostile. Cazul Vintilă Horia i-a demonstrat lui Cioran, în 1960, la ce se putea aștepta. Niște ani mai tîrziu, în cazul arhiepiscopului Valerian Trifa, Securitatea va proceda aidoma. Vom vedea că Cioran era conștient de acest pericol.
Înainte de a merge mai departe, se impune o observație privind dosarul de Securitate al lui Emil Cioran așa cum se găsește el acum la CNSAS. Nu avem nici o certitudine că el este complet. Experiența ne-a învățat că dosarele de la CNSAS sunt “periate”. Este rezonabil să aplicăm această concluzie și în cazul dosarului lui Cioran, prezumînd că cele cîteva sute de file disponibile nu sunt totalitatea a ceea ce ar trebui să fie Dosarul Cioran. Să le parcurgem totuși, atît cît ne permite timpul limitat al acestei prezentări.
Aș vrea să încep cu o serie de citate care ilustrează evoluția “obiectivului” Cioran, de la înverșunarea primitiv-proletară a Securității anilor ’50, la ipocrizia anilor ’80. De pildă:
Numitul Cioran Emil, legionar fugit în străinătate (Notă a Direcțiunii Generale a Securității Statului, 1951);
Fugarul Cioran Emil (Notă MAI, 1954);
Este un talent excepțional dotat, deosebit de inteligent, un suflet agitat, ros de probleme, temperament cu totul ciudat și aparte […] Este un spirit prin definiție liric, care nu poate și nici nu vrea să fie obiectiv […] Cioran este foarte orgolios, dar […] nu-l preocupă ascensiunea sa socială, ci numai cea intelectuală. (Nota informatorului V. Bologa, 1954);
Emil Cioran este conducătorul legionarilor din Franța (Nota informatorului Sîrbu Ioan, 1956);
Trădătorul de patrie Cioran Emil (Adresă MAI, 1958);
Fugarul Cioran Emil cunoscut ca conducător al centrului legionar din Franța și scriitor legionar (Notă MAI, 1960;)
A fost șef militant al Gărzii de Fier din Sibiu, colaborator al lui Horia Sima. Este cunoscut ca unul din doctrinarii Gărzii de Fier (Fișă din 1960);
Fugarul legionar Cioran Emil […] cunoscut că este unul dintre conducătorii de bază ai legionarilor fugiți în străinătate (Notă din 1961);
Cioran Emil a fost unul dintre conducătorii legionari din țară, iar în prezent este conducător a legionarilor din Franța, fiind cunoscut că desfășoară activitate informativă împotriva RPR (Plan de Măsuri asupra lui Cioran Aurel, 1961).
Emil Cioran are parte de o “promovare” remarcabilă din partea Securității la începutul anului 1965. Din “urmărit pe țară”, adică unul din miile de asemenea urmăriți, Cioran devine obiectivul unui dosar de urmărire informativă individuală. Altfel spus, este luat mai în serios de către Securitate, care o formulează astfel: Întrucît Cioran Emil este un element activ și important în cadrul emigrației reacționare din Franța, propunem transformarea dosarului de U.T. [urmărit pe țară] în acțiune informativă (Hotărîre din 20.03.1965). Calificativele folosite în trecut, gen “trădător de țară” sau “conducător legionar”, lipsesc acum. Se spune în schimb că elementul urmărit manifestă prudență și nu face afirmații cu caracter politic în relațiile cu rudele sale din țară, și că desfășoară activitate dușmănoasă în special prin scrierile sale “filozofice” cu caracter idealist. Securitatea ciulește urechile la o afirmație pe care ar fi făcut-o Cioran la Paris, și o consemneaza astfel: Odată pentru totdeauna să fiu lăsat în pace cu chestiunile românești. Era vorba de o solicitare către Cioran de a se implica în conducerea Fundației Carol I.
În aceeași perioadă apar în documentele Securității și preocupările de “influențare pozitivă” a lui Cioran, ideea că ar fi bine să vină în patrie, unde are condiții mult mai superioare pentru a fi considerat. Emil Cioran are, în această fază, numele de cod “Ciobanu”. Securitatea se gîndește la recrutarea fie a fratelui său Aurel, fie a soției acestuia, numită cînd Elena, cînd Ileana.
Securitatea din Sibiu, unde locuia Aurel Cioran, este pusă pe jar la începutul lui 1965 de o întîmplare pe care nu o înțelege. Potrivit unui informator (“Iliescu Ovidiu”), Aurel Cioran primise, în noiembrie 1964, vizita unui reporter al radiodifuziunii române. Dotat cu un magnetofon, acesta l-a rugat pe Aurel Cioran să-i dea un interviu în care să îi ceară fratelui său din Franța să vină înapoi în țară. Aurel Cioran s-a eschivat, iar securiștii sibieni notează că problema cu înregistrarea pentru radiodifuziune nu este cunoscută de noi (Notă informativă, 19.03.1965). Superiorii din Brașov sunt rugați să le dea lamuriri. Ele lipsesc din dosar. Putem deduce că trimiterea acelui reporter era o inițiativă a Securității de la București ca parte a unui plan despre care, iată, dosarul de Securitate al lui Cioran nu conține nici un document, ceea ce nu se explică decît prin aceea că acest dosar nu este complet.
În mai 1965 apare prima Notă a unei persoane care l-a vizitat pe Emil Cioran la Paris. Este vorba de “sursa oficială” Mihai Brediceanu, directorul Operei din București. Ideile importante ale notei sunt următoarele: Cioran minimalizează fosta sa orientare de dreapta și o numește o greșeală de tinerețe. Apoi, Cioran afirmă că nu a manifestat niciodată vreo atitudine ostilă orînduirii sau guvernului din țară.
O lună mai tîziu, o altă Notă, de la sursa “Petroniu”, care îl vizitează pe Cioran și transmite același mesaj: Emil Cioran a arătat sursei că […] în tot timpul șederii sale în străinătate nu a scris nici un rînd în revistele românești de acolo și nu a participat în nici un fel la activitatea “emigranților români”. Identitatea lui “Petroniu” o veți afla imediat.
Un alt Brediceanu, Teodor, primește ca sarcină pe lîngă Emil Cioran să afle în ce măsură este pretabil la atragerea lui pe poziții loiale față de țară. Mai mult chiar: Să i se vorbească de necesitatea de a folosi în interesul țării pregătirea sa de profesor și scriitor, cum și influența pe care o are în rîndul emigrației în vederea comunicării activității celor ce ponegresc țara. Securitatea își imagina că-l poate racola pe Cioran ca informator.
Într-un document al centralei Securității din februarie 1966 se dau următoarele instrucțiuni: Întrucît Cioran are în prezent o poziție bună față de țară și dorește să-și viziteze familia, analizați posibilitatea unei contactări în vederea studierii și atragerii la colaborare pe linia muncii de influență.
Spuneam că Cioran se știa vulnerabil, iar cazul Vintilă Horia îi fusese o lecție. Faptul este remarcat și de sursa “Anton”, care scrie: După ce Vintilă Horia a primit Premiul Goncourt, pe care însă nu l-a putut încasa din pricina campaniei dezlănțuite de cercurile de stînga, Cioran urma să fie premiat în anul următor la Academia Franceză. El a făcut să nu i se acorde premiul, temîndu-se a nu se dezlănțui o campanie împotriva sa. Apoi, sursa reproduce dintr-o convorbire cu Emil Cioran: […] Calitatea de fost membru sau simpatizant declarat al Gărzii de Fier este o proastă carte de vizită în Franța. […] Este grăitor faptul că a fost suficient ca, prin canalurile oficiale și neoficiale de care dispune Ambasada României, aceasta să difuzeze știrea că Vintilă Horia, cîștigătorul premiului literar Goncourt, a fost legionar, pentru ca să i se retragă premiul decernat […] El [Cioran] a rugat sursa să nu uite și să-i semnaleze lui Noica acest aspect.
Tot la Noica se referă și următorul mesaj din aceeași sursă, un mesaj remarcabil: Să nu mai scrie articole ca cele publicate de “Glasul Patriei” care sînt sub nivelul lui și care mai puțin îl angajează decît îi compromit prestigiul […] Există o vîrstă și o etapă în viața unui gînditor cînd piruetele pot fi funeste.
Un alt pasaj interesant din aceeași sursă este cel în care Cioran apare conștient că “i se fac avansuri”, și explică dilema sa astfel: El [Cioran] consideră ca pozitiv faptul că în sfîrșit românii au luat în considerație consecvența lui Cioran de a nu lua niciodată poziție împotriva țării și de a nu participa la nici o acțiune a emigrației. Pe de altă parte, tocmai din cauza antecedentelor lui gardiste, nu se poate avansa prea mult în bune relații cu ambasada, pentru că “atîta așteaptă emigrația de aici ca să mă distrugă la autoritățile franceze, vechii democrați mă urăsc ca fost gardist, gardiștii fanatici ca renegat, și unii, și alții sînt furioși pentru că nu acționez alături de ei și atunci mă pîndesc și de comun acord mă pot scoate peste noapte agent vîndut comuniștilor”. Formularea este perfect plauzibilă.
Centrala de la București a Securității preia controlul în 1967. Securitatea din Sibiu hotărăște Închiderea acțiunii informative individuale “Ciobanu” asupra numitului Cioran Emil. Paralel are loc la București deschiderea dosarului individual “Chiru” (la 17.01.1967) pentru că Cioran Emil prezintă interes pe linia obiectivului legionar din Franța și pentru influențarea pozitivă a emigrației din această țară. Dar, după doar trei ani (la 23.02.1970), acest dosar este închis deoarece nu mai prezintă interes pentru munca noastră.
În anul 1981, după reorganizarea brațului extern al Securității în urma fugii generalului Pacepa, constatăm o nouă inițiativă: deschiderea acțiunii informative de influență cu nume de cod “Ene” (UM 0225 – 15.01.1981) – pentru influențarea lui [Emil Cioran] să adopte o poziție realistă față de R.S. România și să vină în vizită în țară. Acțiunea purta numele “Recuperarea”. Securitatea apreciază faptul că Cioran a refuzat să acorde sprijin lui Paul Goma și altor elemente ostile și nu s-a angrenat în declarații sau acțiuni dușmănoase la adresa R.S. România.
Permisiunea acordată fratelui său Aurel de a-l vizita în 1981 a făcut parte din această acțiune “Recuperarea”. Noua abordare explicită a “recuperării” face ca, dintr-o Notă a Securității din anul 1988 despre Emil Cioran, să lipsească brusc orice referire la legionarism, el devenind “frecventabil”, cum s-ar spune. Cioran este descris doar ca principal reprezentant al “trăirismului“.
În ce măsură există totuși exprimări critice ale lui Cioran la adresa regimului din țară? Din documentele existente se remarcă, de pildă, îngrijorarea lui Cioran că atitudinea provocatoare a lui Ceaușescu față de Moscova va duce la ocuparea României de către ruși. Pe de altă parte, el reproșează regimului o foarte slabă preocupare pentru promovarea eficientă a intereselor României în occident, și mai ales neglijarea promovării valorilor culturale. Așa-numita sistematizare a satelor i se pare o idee diabolica. Este critic față de demolarea bisericilor, Elena Ceaușescu, starea materială proastă a oamenilor, plata forțată a datoriei externe, starea “jalnică” a culturii și învățămîntului, colectivizare, industrializarea forțată, cultul personalității, are o atitudine net anticomunistă și este foarte pornit împotriva conducerii superioare de stat – sursa “Cristina” în anul 1982. Numai că, spre deosebire de Mircea Eliade și Eugen Ionescu, Cioran nu s-a manifestat niciodată public cu vreo exprimare critică la adresa regimului de la București.
Acum, pe scurt, despre controversatul episod al prezenței lui Emil Cioran în România la sfîrșitului lui 1940 – începutul lui 1941. Un episod pe care Emil Cioran nu l-a lămurit niciodată. În dosarul de Securitate, acest episod este evocat de două ori.
Astfel, într-o Notă Informativă din anul 1954 a informatorului V. Bologa, se spune: Cînd a izbucnit rebeliunea legionară, el era în București […] În timpul rebeliunii era agitat din cale afară. Ieșea pe stradă, urmărea luptele și comenta cu febrilitate […] .
Apoi, există o Declarație din anul 1964 a lui Dancu Cristofor, deținut la Aiud. El își amintește că l-a văzut pe Cioran într-o seară, pe 21 sau 22 ianuarie 1941, în următoarele circumstanțe: Îl întîlnesc pe Calea Victoriei, colț cu Bulevardul, care era barat cu tramvaie baricadate de către legionari. Pe străzi urlau grupuri legionare. Prin fața noastră trece un grup de copii de prăvălie cîntînd. Cioran este entuziasmat.
Nu există indicii, în dosarul de Securitate al lui Cioran, că Securitatea ar fi făcut uz în vreun fel de aceste informații.
Mai prezent decît Emil Cioran în dosarul său de Securitate, mult mai prezent, este fratele său Aurel. Domiciliat la Sibiu, și în permanent contact epistolar cu celebrul său frate de la Paris, Relu Cioran este “obiectivul” la îndemînă pentru Securitate. O întreagă armată de informatori este concentrată asupra sa. Mai întîi, Securitatea vrea să afle dacă există cumva vreun cod secret de comunicare între cei doi frați sau vreun canal ascuns. Mai tîrziu, Aurel Cioran este abordat pentru “influențarea pozitivă” a fratelui său. I se vorbește insistent despre importanța ca Emil Cioran să vină în vizită în țară. Aurel Cioran, traumatizat de cei 7 ani de pușcărie politică făcuți între 1948 și 1955 pentru legionarism, se eschivează permanent. O face și în 1975, cînd Securitatea încearcă să-l racoleze. Pentru a se asigura că nu-i scapă nimic cu privire la relația celor doi frați, Securitatea instalează în locuința lui Aurel Cioran “tehnică operativă”, adică microfoane. Se înregistrează și se transcrie mai tot: convorbirile telefonice banale cu Emil Cioran (Aveți de mîncare? […] Parisul a devenit un oraș îngrozitor […] Sînt mulți africani peste tot), dar și disputele dintre Aurel Cioran, foarte depresiv, și soția sa. În fine, sunt transcrise și discuții mai interesante ca cea cu Gabriel Liiceanu, venit în vizită la Aurel Cioran în vara anului 1988. Noica este și el adesea în casa lui Aurel Cioran de la Sibiu, dar înregistrările respective se află probabil în altă parte, în dosarul lui Noica, “Dan Nica”, cum l-a numit “conspirativ” Securitatea.
La începutul lui 1975, Securitatea era ferm convinsă că Cioran va veni în acel an în România. Într-o Notă a Securității Sibiu (27.01.1975) se consemnează pozitiv că în ultimul timp, chiar în lucrările sale [Emil Cioran] a făcut aprecieri favorabile și a adus o deosebită contribuție la acțiunile ce se duc împotriva iredentismului maghiar. Ca parte a pregătirilor de întîmpinare și îmbrobodire, Securitatea Sibiu propune ca lui Aurel Cioran să i se repartizeze o locuință unde să-l poată primi și pe fratele său atunci cînd acesta îl va vizita la Sibiu. Trebuie să citez în contiuare, pentru că e de tot hazul: Această măsură v-a [sic] satisface în mod cert atît pe Aurel Cioran, care de ani de zile umblă după o locuință, cît și pe fratele său Emil Cioran, căruia îi va vorbi în mod precis printre altele și de acest act care nu poate fi apreciat de ei decît ca un act de umanism. Sper că Aurel Cioran s-a ales măcar cu o locuință mai bună.
O experiență pe care o faci adesea studiind dosare de Securitate, este că acestea spun mai mult despre Securitate decît despre persoanele vizate. Constatarea este perfect valabilă și în cazul lui Emil Cioran. Motivația Securității în ceea ce-l privește nu este întotdeauna foarte clară. Dacă s-a urmărit cu precădere atragerea lui Cioran de partea regimului, respectiv determinarea lui de a merge în vizită în România, eșecul este evident și identic cu cel înregistrat de Securitate în cazurile Mircea Eliade și Eugen Ionescu. Izolarea lui Cioran nu a fost o reușită a Securității, ea a fost autoimpusă, consecința clară a implicării sale nefaste din tinerețe. Altfel, manevrele și schemele Securității seamănă cu bîjbîiala unor maimuțe somnambule care văd, noaptea, imaginea reflectată a lunii pe o apă, și încearcă să o prindă, crezînd că vor pune mîna chiar pe lună. Nu reușesc decît să se ude.
Un folos concret al studierii acestui dosar de Securitate constă în faptul că ne-a permis, coroborat cu alte surse, identificarea a patru agenți sau informatori ai Securității folosiți împotriva lui Emil Cioran. Ei sunt:
- Nume de cod “Lucian Armașu” – criticul și poetul Alexandru Căpraru, redactor șef la “Tribuna” și apoi director al editurii clujene Dacia;
- Nume de cod “Popa” – profesorul de drept Tudor Popescu;
- Nume de cod “Petroniu” – scriitorul Paul Dimitriu;
- Nume de cod “Anton” – publicistul de prestigiu Petru Comarnescu.
***
Prezentare făcută de Liviu Tofan la colocviul “Cioran 100″, organizat de Institutul Cultural Român la Paris (18-19 martie 2011). Toate drepturile rezervate. Citatele sunt redate cursiv.
Surse: Arhiva CNSAS, dosare I 4662, D 5553 (SIE 163), SB FI 423, 424
