Dorin Tudoran, portret în picioare

Pe poetul Dorin Tudoran îl ştiam de la primele sale volume de poezie, iar despre disidenţa sa ştiam cîte ceva din ceea ce auzeam la Europa Liberă sau, dinspre confraţi, prin „telefonul fără fir“. Pe om însă, l-am cunoscut tîrziu, cu prilejul lansării antologiei lirice de la Polirom, Tînărul Ulise, în primăvara anului 2000. Dar îl citeam mereu, oriunde îşi publica articolele, pe care le-am şi recitit mereu, în cărţile în care le reunea. Treptat, m-am simţit foarte legat de el, întreţinînd o corespondenţă electronică destul de constantă, iar de cînd sîntem proprietari de bloguri, poate că aceste relaţii au sporit, s-au intensificat. Pe 15 ianuarie, la Botoşani, am participat prima oară la decernarea Premiului Naţional de Poezie, pentru a-l revedea, la interval de un deceniu. În mod ciudat, laureatul anterior, care avea un rol în ceremonie, mi-a strecurat la ureche, cum procedase probabil şi cu alte urechi, nişte răutăţi despre prietenul meu îndepărtat. Atunci, nu am înţeles.

După cîteva luni, aveam să aflu că omul a fost deconspirat, într-o adresă pe care Comitetul Filialei Iaşi a USR o ţine pitită, drept colaborator al Securităţii. S-ar spune că sinistra instituţie încă este activă! La fel de încet, aşezat m-am apropiat şi de dosarul care face substanţa cărţii de faţă. Am citit, mai întîi, documentele postate de Dorin Tudoran pe blog şi pe cele pe care a avut amabilitatea să mi le trimită prin mail, apoi, pentru a scrie cele cîteva rînduri de pe coperta a patra, am răsfoit în mare viteză, că era o urgenţă, manuscrisul în format pdf. În urma răsfoirii, am scris: „Această carte masivă adună numai o mică parte din cele peste 10.000 de file din dosarele Securităţii ale lui Dorin Tudoran, unul dintre puţinii noştri disidenţi autentici şi «pînă la capăt». Nu e totul, dar e destul pentru a documenta nu doar curajul şi caracterul «obiectivului», ci şi «teoria şi metodologia» de lucru a sinistrei instituţii. Din păcate, cartea mai pune în lumină şi slăbiciunile, laşităţile şi trădările celor de lîngă noi, uneori, aparent, foarte aproape de noi“. Au urmat două lecturi, una rapidă, alta cu creionul în mînă, ale cărţii tipărite. În unele privinţe în mod fericit, în altele nefericit, mi s-au confirmat toate afirmaţiile citate mai sus. Nu mă aşteptam însă ca la sfîrşitul lecturii să fiu mai oripilat de entuziasmul turnătorilor decît de securiştii înşişi, chiar dacă fără cei din urmă n-ar fi existat cei dintîi! Ultimii, unii dintre ei, mai aveau dubii, mai puneau întrebări, mai cereau verificări din alte surse…

O ediţie excelentă

Radu Ioanid, îngrijitorul şi prefaţatorul cărţii, nu a avut o misiune uşoară. A trebuit să selecteze dintr-un corpus de aproape 10.000 de pagini de documente circa 500. Şi a procedat cum se cuvine, folosind drept criteriu relevanţa respectivelor documente pentru prezentarea cît mai exactă a „cazului Tudoran“. Prin urmare, selecţia cuprinde mai ales „note informative“, produse de informatori, schimburi de adrese între diversele servicii ale Securităţii şi între diverşi ofiţeri – interesant, o adresă a CNSAS inventariază 40 de ofiţeri care s-au ocupat de „cazul Tudoran“, dar nu şi pe Iulian Vlad, foarte activ în dosare! – rapoarte de sinteză către superiorii ierarhici sau către „organele de partid“, inclusiv „conducerea superioară“ a partidului cu pricina şi, desigur, celebrele „planuri de măsuri“, unele aparent raţionale, altele suprarealiste, toate însă terifiante în relevarea dimensiunilor supravegherii la care putea fi supus un singur om. Au rămas pe dinafară mii de pagini de corespondenţă interceptată şi copiată, de discuţii interceptate TO şi transcrise şi de convorbiri telefonice, rapoarte de filaj, victime ale aceloraşi proceduri. Sigur, sînt furnizate cîteva eşantioane din fiecare din aceste tipuri de documente, care sugerează amploarea mijloacelor puse în mişcare de Securitate, dar ni se promite integrala lor în alte volume. O operaţie binevenită. Nu atît pentru clarificarea cazului lui Dorin Tudoran – perfect inteligibil cu ce avem acum la îndemînă –, cît pentru relevanţa lor în ce priveşte aberaţia instituţională şi absurdul sistemului în întregul său. Ştim deja ce a putut face un singur om, aproape singur!, împotriva unui întreg sistem al supravegherii totale, ştim în linii mari şi ce mijloace a pus cel din urmă pentru a se „proteja“ împotriva unui singur om, aproape singur!, ceea ce ar urma ar fi detaliile care, de bună seamă, au relevanţa lor, de vreme ce diavolul stă mai ales în detalii! Avem un portret al lui Tudoran „în picioare“, pentru că, oricît s-a străduit, sistemul n-a reuşit să-l doboare, avem şi schiţa contextului, iar prin publicarea documentelor neselectate încă am putea avea întreaga frescă, aşezată pe pînză cu mînă de miniaturist sau de pictor japonez! Textele liminare aparţinînd lui Dorin Tudoran şi Radu Ioanid, precum şi documentele din anexe completează excelent corpusul documentar.

Vigilenţa tovarăşului Cristoiu

Dorin Tudoran are dreptate să-i dedice volumul lui Ion Cristoiu. Prin toamna anului 2006, acesta a publicat în Jurnalul Naţional două articole prin care solicita, în primul, dosarele disidenţilor, în al doilea, dosarul lui Dorin Tudoran, despre care „habar n-aveam ce făcuse şi ce dresese“. Bun, nu ştiu ce l-o fi mîncat atunci pe dl Cristoiu în fund, dar acum este pe deplin servit! Dosarul lui Tudoran, nu cred că spre bucuria editorialistului atomic, a apărut! Nu ştiu dacă fără această somaţie Tudoran s-ar fi grăbit să-l obţină. În fond, nu e nici o plăcere să descoperi între turnători vechi colegi de şcoală, colegi apropiaţi de breaslă, ba chiar şi foarte buni prieteni! Deci dl Cristoiu este servit. Mai multe documente ale Securităţii din primăvara anului 1983, pe cînd era tovarăş redactor-şef în presa UTC, ni-l arată, laolaltă cu lotul de „protocronişti“, foarte nemulţumit de activitatea Consiliului USR şi a „organelor de partid şi de stat“, care nu iau măsurile necesare împotriva lui Dorin Tudoran! Cred că dl Cristoiu ar avea urgentă nevoie de un tratament cu lecitină – nu-şi amintea în 2006 de cel împotriva căruia solicita măsuri dure în 1983! Dar poate îşi aminteşte, măcar acum, cine va fi fost rezidentul Securităţii Timaru. Deocamdată, din dosarele lui Tudoran, CNSAS n-a deconspirat decît o mică parte din colaboratori, dar unul şi unul! – Al. Paleologu, Mircea Iorgulescu, Andrei Brezianu, Eugen Uricaru, Dan Zamfirescu. Unii erau cunoscuţi deja din alte dosare, doi – Iorgulescu şi Uricaru – nu vor să recunoască nici după reiterarea probelor, ultimul se laudă cu detestabila activitate, pusă – cum altfel? – în slujba patriei şi a poporului! Bun, dacă tratamentul cu lecitină n-are efect, poate descoperă CNSAS-ul pînă la urmă identitatea rezidentului Timaru. Nu, nu sugerez că ar fi dumnealui, nici Tudoran nu sugerează asta.

Complicatul „caz Botez“

Nici nu apăruse bine volumul şi „cazul Botez“ a creat o mare dezbatere între Radu Ioanid, Dorin Tudoran şi membri ai familiei regretatului matematician, ca să nu mai vorbesc despre agitatele discuţii din cyberspaţiu. Şi pe bună dreptate! În absenţa dosarelor personale – nu ştiu cum de nu pot fi găsite! –, e un caz pe care nu prea ştii cum şi de unde să-l apuci. Pe de o parte, critic pe termen lung al regimului Ceauşescu, în texte difuzate la Europa Liberă şi publicate în presa internaţională şi om căruia i s-a refuzat de peste treizeci de ori o viză de ieşire din România după declanşarea protestelor, ba chiar şi domiciliu forţat. Mai mult, el a fost cel care i-a înlesnit lui Dorin Tudoran, cu care era prieten, scoaterea unor texte protestatare din ţară. Pe de altă parte, există în dosare multe note informative privindu-l pe Tudoran, bătute la maşină, dar semnate în nume propriu, nu cu nume de cod. Una e semnată şi datată olograf. Altele sînt relatări ale discuţiilor transcrise, după bandă spune el, de securistul Ureche. Însă din texte reiese că Botez raporta la detaliu întîlnirile cu Tudoran şi spusele acestuia, părea să primească misiuni pe lîngă poetul revoltat din partea lui Marian Ureche, ofiţerul său de legătură, analiza starea de spirit a „obiectivului“. Şi două pasaje de document care mă pun pe gînduri: „Colind ambasadele din Bucureşti şi frecventez diplomaţi de circa 15 ani. Nu-mi amintesc să-l fi întîlnit pe Dorin Tudoran în cercurile diplomatice…“ (14 II 1983, Notă de Mihai Botez). Şi celălalt, dintr-o notă a lui Marian Ureche, în care relatează o discuţie cu matematicianul: „Menţionez că Botez Horia a afişat la această întîlnire o permanentă stare de neîncredere şi suspiciune în organele noastre subliniind că nu-i face plăcere să-şi «toarne» prietenii (români). Am încercat să-l temperez, lucru care nu a reuşit decît parţial“. Termenul „toarne“ e pus între ghilimele de ofiţer, ceea ce poate însemna fie că e un citat, fie că termenul nu i se pare cel mai adecvat. Oricum, raportul pare să sugereze că „turnătorul“ nu era neapărat bucuros de rolul pe care-l juca. Mi se pare limpede că, pînă la apariţia dosarelor personale ale lui Mihai Botez, cazul său e dificil de clarificat. Că nu e un simplu turnător e limpede, nici măcar nu semnează cu pseudonim. S-a emis ipoteza unei disidenţe „de lux“ fabricate de Securitate, precum şi cea a agentului acoperit. În favoarea acestora a fost adus şi argumentul numirii sale drept ambasador al României la Washington de către regimul Iliescu şi cel al proastei primiri a acestuia în mediile diplomatice americane. Sub rezerva de a fi contrazis de documente ulterioare, eu aş îndrăzni s-o formulez şi pe cea a jocului dublu, a cîntatului la două mese. Poate că Mihai Botez s-a iluzionat că trage el pe sfoară ditai Securitatea prefăcîndu-se că îi face jocul. Doar că, aşa cum observa Radu Ioanid, de la un punct încolo, parcă prefăcătoria devine prea naturală. Ca să vedem cum stau cu adevărat lucrurile, ar trebui totuşi să avem acces la acele dosare de negăsit! Tudoran însuşi e clar tulburat de ce a citit în dosare, dar nu-şi acuză direct prietenul. Nu este însă el de vină că dosarul Botez nu apare, în ciuda faptului că familia îl cere şi în situaţia în care regretatul matematician a fost de două ori ambasador, în SUA şi la ONU! De ce n-or fi dat o mînă de ajutor Ion Iliescu sau Marian Ureche, mahăr şi postrevoluţionar, familiei în găsirea dosarului, e greu de priceput.

Nu, nu e nici o bucurie să citeşti o asemenea carte, rişti să ieşi strivit la capătul lecturii – uneori, abjecţia te loveşte în moalele capului, de prea puţine ori, ai prilejul să admiri virtuţile prieteniei şi ale loialităţii. Dar e o lectură instructivă – afli multe şi despre esenţa ultimă a unui regim criminal, dar şi despre complexitatea infinită a naturii umane. Pe aceasta, pînă la urmă, o cunoşti cu adevărat numai în situaţii-limită. Mulţumesc, încă o dată, Dorin Tudoran. Ştiu că n-a fost uşor nici atunci, nici cînd te-ai trezit cu cele 10.000 de pagini în braţe!