Reproducem de pe blogul lui Dorin Tudoran, cu acordul autorului:
Despre moartea lui Vasile Paraschiv am aflat acum două ore dintr-un mesaj primit de la Doina Jela. Amestecul de tristeţe, revoltă şi amintiri a pus repede stăpânire pe mine. Primul lucru ce mi-a venit în minte a fost o întrebare formulată pe la începutul anilor 2000 de un tânăr doctorand român care studia în Statele Unite:
“Domnule Tudoran, ce a făcut de fapt Vasile Paraschiv de a-ţi afirmat că nici o enumerare ce include forme de dispreţ, rezistenţă faţă de dictatura comunistă nu poate lăsa pe dinafară numele lui fără să devină astfel o mărturie între incompletă şi total falsă?“
“Totul”, i-am răspuns. După care i-am enumerat tânărului tot ce am crezut că era important să ştie despre Vasile Paraschiv. Apoi, i-am dat o sacoşă plină ochi cu fotocopii, ziare, cărţi, bibliografie, două casete pe care le aveam de la Europa liberă etc. A fost o investiţie excelentă. Îl citesc de când în când pe tânărul de atunci şi mă bucur să văd cât de bine, de organic a integrat în sistemul său de cântărire a comunismului informaţii şi mărturii pe care le-a strâns cu meticulozitate ani şi ani la rând. Şi am zâmbit, întotdeauna cu bucurie, văzând că atunci când dă nume, cel al lui Vasile Paraschiv nu lipseşte.
Nu l-am întâlnit niciodată pe Vasile Paraschiv. Aşa a fost să fie. Despre el, în aceste zile ale despărţirii de un mare luptător, vor povesti cei care l-au cunoscut, cei care au luptat şi au pătimit alături de el, cercetători care ştiu astăzi că fără oameni ca Vasile Paraschiv puţine lucruri dintre cele ce au ţinut cândva România pe hartă s-ar fi întâmplat. Eu, unul, vreu să povestesc un episod ce nu are o legătură directă cu Vasile Paraschiv, dar are o mare semnificaţie pentru felul în care l-am înţeles pe acest erou.
Deseori, oameni ca Vasile Paraschiv au fost întrebaţi de ce a au făcut un lucru ori altul, de ce şi-au asumat riscuri enorme când, iată, până şi astăzi, minţi strălucite consideră că asemenea acte erau inutile, erau sortite eşecului, nu contau. Este un demers ce mă duce cu gândul la amintirea altui om la care am ţinut foarte mult, plecat şi el dintre noi acum câteva zile, unul dintre cei mai pricepuţi specialişti din domeniul dezvoltării internaţionale cu care am lucrat în ultimii 20 de ani – Terry H.
Era pe la începutul anilor ‘90, ne aflam împreună într-o ţară împovărată de nefericire. Oamenii locului îl ascultau pe Terry cu atenţie, dar el avea din ce în ce mai apăsat sentimentul că mesajul său “nu trece”. Nu se înşela. Nu peste multă vreme a avut şi confirmarea. La un moment dat, din sală a venit un punct de vedere:
“Bine, să spunem că, odată întorşi acasă, ne vom apuca să facem toate aceste lucruri pe care le învăţăm aici, că se vor schimba câteva lucruri la noi în sat, dar asta tot nu va rezolva nimic, fiindcă nenorocirea este prea mare şi nimeni nu va avea resurse şi timp să ajute pe toată lumea. Deci, până la urmă nu va conta…”
Terry a abandonat pe masă toate materialele pe care le folosea în expunerea sa. A închis proiectorul. A strâns trepiedul pe care instalase flip chartul ale cărui pagini erau pline de grafice etc. A făcut o pauză. Apoi a continuat:
“Vreau să vă povestesc o întâmplare petrecută în copilăria mea. Eram pe plajă, cu bunicul meu, după o furtună ce lăsase pe nisip sute de căluţi de mare. Bunicul se uita cu atenţie la ei. Din când în când se apleca, aduna câţiva şi îi arunca înapoi în apă. L-am întrebat de ce-o făcea. <<Ca să le dau o şansă să revină la viaţă>>. <<Bine, dar tot nu o să poţi să-i salvezi pe toţi, căci sunt prea mulţi, aşa că tot nu contează.>> Bunicul s-a oprit, s-a aplecat, a mai adunat câţiva căluţi de mare. S-a uitat la mine şi mi-a spus <<Băiete, poate ai dreptate, dar pentru aceştia conteză>>. După care a aruncat în apă căluţii abia culeşi de pe nisip.
Am început să mă aplec şi eu, să culeg căluţi alături de bunicul meu şi să-i arunc în apă. Ne-am oprit abia când soarele dispăruse de mult şi pe nisip era foarte greu să mai desluşim căluţii de mare. Ne-am întors acasă morţi de oboseală. Dacă mă întrebaţi care a fost pentru mine cea mai mare satisfacţie profesională, nu voi avea nici o ezitare să vă spun că a fost ziua când am învăţat de la bunicul meu că pentru aceştia contează… Am înţeles în acea zi ce vreau să fac în viaţă şi pentru vieţile altora. Acum, haideţi să ne întoarcem la trainingul nostru.”
Vasile Paraschiv a ştiut că “nimeni nu poate să schimbe lumea”, dar a crezut că pentru a se ivi şansa unui asemenea miracol, cineva trebuie să înceapă de undeva. N-a aşteptat să-i vadă pe alţii voluntarizându-se. A făcut pasul, a ieşit din rând, convins că asta contează…
Şi pentru mine, unul, a contat enorm.
Washington, DC., 4 februarie 2011
