Andrei Pleșu în Dilema Veche nr. 399
Acum o săptămînă, Televiziunea Română a oferit publicului un film din 2008 al politologului, scenaristului şi regizorului lituanian Edvins Snore. E vorba de un documentar despre istoria sovietică din perioada anterioară anului 1941, mai precis despre stalinismul anilor ’20 -’30 şi despre strînsa colaborare sovieto-germană de la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. Filmul e cutremurător pentru că pune în circuitul public informaţii trecute îndeobşte sub tăcere, pentru a nu leza onoarea marelui „aliat“ de la Răsărit şi efigia, de un roz triumfal, a comunismului.
Mă aşteptam la reacţii prompte în presa centrală. Filmul s-a bucurat de o bună audienţă (2,5), în condiţiile în care pe alte posturi se difuza un important meci de fotbal. Şi totuşi, pînă la ora cînd scriu acest text (duminică, 2 octombrie, la amiază), ziarele – atît de sensibile cînd e vorba de mici hîrjoneli mondene, de şutul de la Cluj al prim-ministrului, de hlizeala grotescă a liderului PP.DD şi de atîtea alte mofturi şi porcărele – tac masiv. Subiectul nu e destul de interesant şi, de altfel, filmul e antipatic: ne pune rău cu ruşii, cu Marx şi Lenin, cu nostalgiile noastre ceauşiste, cu stînga universală, cu încăpăţînatele idei fixe de care am ajuns să ne ataşăm. În mod ironic, singura publicaţie care a semnalat episodul a fost… Libertatea.
Acest tip de boicot a însoţit, de altfel, şi destinul planetar al filmului. Singura publicaţie de prestigiu care l-a aplaudat a fost The Economist. The New York Times l-a socotit cam părtinitor, cam pătimaş, cam prea colorat politic. Un istoric rus, Alexander Dyukov, a declarat că singura lui dorinţă după ce a văzut primele două treimi din film a fost să-l ucidă pe regizor şi să dea foc ambasadei lituaniene de la Moscova. Doar ţările baltice au înţeles să trateze documentarul lui Snore cu o solidară sobrietate. Ministrul Justiţiei lituanian a propus ca el să fie proiectat în şcoli, iar preşedintele lituanian l-a decorat pe autor. În rest, o precaută, tenace, tăcere. Eu însumi am văzut filmul oarecum întîmplător, pe Internet, prin amabilitatea dlui profesor Radu Ispirescu din Buzău, care mi l-a semnalat. Curînd după ce l-am văzut, am avut ocazia, la Berlin, să cer părerea cîtorva notorii istorici şi sovietologi germani şi americani. Nici unul nu auzise de The Soviet Story! Pe scurt, filmul e aproape îngropat. În cadrul unei demonstraţii furios-nostalgice a unor tineri moscoviţi, regizorul Snore a fost ars în efigie! Cam la asta se reduce, în Est şi, mai ales în restul lumii, celebra Vergangenheitsbewältigung („confruntarea cu trecutul“).
The Soviet Story poate deschide un infinit front de dezbatere. Mă voi opri doar la o scurtă reflecţie despre istorie: 1) Nu ştim istorie. Trăim, de regulă, toată viaţa, din ce-am învăţat în liceu, ceea ce, în multe cazuri, e insuficient şi manipulatoriu. Dar să zicem că e o „vină“ scuzabilă. În definitiv, nu toată lumea trebuie să se investească în cercetarea trecutului. Mai grav e că 2) Nu ştim istoria recentă, istoria de alaltăieri şi de ieri, cea care a marcat soarta bunicilor şi a părinţilor noştri. Şi pe a noastră. Cu alte cuvinte, 3) Nu ştim istoria care ne priveşte. Nu vrem să pricepem „cauzele“, sursele, limitele existenţei proprii, alcătuirea ambianţei în care ne-am format. Încă şi mai grav e că 4) Nu vrem să ştim cum s-au petrecut, de fapt, lucrurile. Trecutul e incomod. Ne poate contrazice opţiunile conjuncturale, poate infirma idiosincrasii, teze, „principii“ care ni se par mai importante decît adevărul gol-goluţ. În sfîrşit, 5) Preferăm să ne purtăm, să gîndim şi să ne exprimăm ca şi cum am şti. Pentru a ne obloji competenţa nu avem nevoie de fapte reale, de verificare, de bună-credinţă. Dimpotrivă. Le vom evita pentru a avea, în mod apodictic, dreptate. E motivul pentru care un film ca The Soviet Story e un produs antipatic, despre care e mai bine să tăcem.
