La (re)lansarea cărții sale Sfârșitul jocului – România celor 20 de ani, autorul a avut bunăvoința de a-mi solicita o scurtă prezentare. O reproduc mai jos împreună cu recomandarea insistentă, mai ales către tineri, de a citi această carte. 
Am primit această carte din partea autorului cu puțin timp în urmă, cînd a venit la școala noastră de vară, a IRIR, la Moeciu. Nu o citisem și nu aveam cum să realizez în acel moment cît de relevantă era ea pentru dezbaterea pe care ne-o propusesem la acea școală de vară: o dezbatere despre modul în care ne raportăm la totalitarismul din istoria României, pentru a vedea cum și dacă și în ce măsură putem avea o reprezentare muzeală a totalitarismului, a comunismului. “Sfârșitul Jocului – România celor 20 de ani” ar fi putut fi un excelent suport de curs, cum se spune, pentru dezbaterea noastră. Cîteva citate ca exemplu: “Am rămas încă acolo, suntem încă în comunism, ne e frică să ne desprindem de el. Înțărcarea e dureroasă. Nu facem decît să ne reciclăm ambivalențele… Am ieșit din copilărie dar nu am găsit încă drumul spre maturitate. Nu mai suntem copii dar am rămas infantili” (pag. 204); sau: “… a privi înapoi fără mânie pentru a ne evalua moștenirea pe care o reprezentăm pentru noi înșine nu numai că nu este un gest inutil, dar ar putea fi și o terapie benefică pentru această croză de creștere pe care o traversăm ca societate și chiar ca indivizi” (pag. 200).
Într-o formă sau alta, aceste idei s-au făcut totuși auzite la școala noastră de vară într-o prelegere captivantă a autorului, dovada aprecierii fiind chiar calificativele participanților.
Acum, o remarcă de natură personală importantă pentru mine și raportarea mea la această carte. La un moment dat, Vintilă Mihăilescu menționează romanul lui Max Frisch “Stiller”, chiar citează începutul romanului: “Ich bin nicht Stiller – Nu sunt Stiller”. Vintilă Mihăilescu spune chiar că a mai folosit acest citat într-o altă carte, deci e un fel de recidivist în materie de “Stiller”.
Ei bine, dincolo de tema identității, la care voi reveni imediat, trimiterea la “Stiller” mi-a amintit că, la începutul anilor 70, în ultimul an de facultate la Limbi Germanice, trebuia sa-mi aleg subiectul lucrării de diplomă, și oscilam între “Stiller” și un alt roman al lui Max Frisch, “Mein Name sei Gantenbein”. Eram probabil prea tînăr atunci pentru a realiza complexitatea temei identității, dar ea mă atrăgea în mod evident. Verificîndu-mi memoria, am regăsit în acest roman al lui Max Frisch, “Numele meu fie Gantenbein”, următorul enunț: “Un om a făcut o experiență, iar acum caută istoria experienței sale”. Îmi permit să cred că această propoziție ar fi fost un motto foarte potrivit pentru cartea lui Vintilă Mihăilescu, cu precizarea că “experiența făcută” nu este doar cea a unui om, a autorului, ci a unei societăți. “Un om a făcut o experiență, iar acum caută istoria experienței sale” (Ein Mann hat eine Erfahrung gemacht, jetzt sucht er die Geschichte seiner Erfahrung). Aici, o scurtă remarcă de filolog nepracticant: în limba germană, cuvîntul istorie – Geschichte – are două sensuri. Sau poate mai corect spus, un sens și un metasens: înseamnă istorie, dar înseamnă și poveste. Poate nu întîmplător, Vintilă Mihăilescu vorbește la un moment dat (pag. 195) despre “realitatea” socială care nu este posibilă fără transcendența unei “povești” a ei.
Găsirea acestei “povești” înseamnă, după mine, deslușirea implicațiilor și a explicațiilor, adică o cale de a înțelege și de a avansa. La urma urmei, totul are un nume, chiar și Rumpelstilzchen, cum ne amintește autorul. Mă întreb doar dacă este nevoie de o situație disperată, limită, ca cea a reginei din basm amenințată să-și piardă copilul în favoarea lui Rumpelstilzchen, pentru a găsi resursele de a afla numele. Răul pare să fie cu adevărat rău atîta timp cît te complaci, cît n-ai motivația sau maturitatea de a-l identifica. Iar a-l identifica poate să însemne și a-l asuma. Problema nu se pune doar pe plan individual, ci și colectiv, unde dificultatea crește exponențial și surogatele sunt soluția la-ndemînă – gen terenuri de golf, pîrtii de schi și săli de sport în loc de agricultură; doar avem o societate post-țărănească, nu-i așa? Iată de ce trăim într-o societate care tot fuge de sine însăși într-un fel de “v-ați ascuns-elea” cu propriul chip. Sfârșitul Jocului a venit însă, spune Vintilă Mihăilescu, dupa 20 de ani de “infantilism”. Ei bine, sunt curios… Sunt chiar foarte curios.
În ton cu Rumpelstilzchen și cu “Stiller”, voi încheia cu un citat din clasici: “What’s in a name”, se întreabă Shakespeare prin vocea lui Romeo în faimosul pasaj despre numele trandafirului. “What’s in a name” ne duce, desigur, dincolo de identitate, la întrebarea despre sens, cum am văzut. Îi sunt recunoscător oricui se apleacă azi, aici, în această vreme a confuziei, asupra deslușirii sensului. Cu atît mai valoros este un asemenea demers cînd vine din partea unui autor cu erudiția, discernămîntul și spiritul lui Vintilă Mihăilescu.
Liviu Tofan
