“Revoluția Română din 1989 în imagini”

Faimoasa revistă National Geographic a avut inspiraţia de a realiza un „număr de colecţie”, la sfârşitul anului 2011. „Revoluţia Română din 1989 în imagini” a apărut în ziua în care, cu exact 22 de ani în urmă, îşi dădeau viaţa pentru libertate primii români.

Piaţa media, aflată într-un amplu proces de diluare şi reaşezare, a produs, în ultimul timp, foarte puţine surprize plăcute. Rare sunt publicaţiile, care independent de subiectele la zi, reuşesc să „spargă” rutina ştirilor şi informaţiilor calde cu materiale care să acapareze atenţia cititorului şi să-l introducă într-o lume a demnităţii, a apelului la conştiinţă, adică la lucrurile care l-au modelat pozitiv pe om de-a lungul istoriei.

Ne-am obişnuit să ne amintim despre evenimentele din 1989 în cheie politică, sau prin eroizarea/contestarea/blamarea unor personaje de care această perioadă se leagă. Am impregnat o politizare exclusivă evenimentelor, de vreme ce există cel puţin două teze concurente, pe baza cărora se brodează noi şi noi detalii, de obicei nu documente istorice, oficiale, ci declaraţii mărturii ale unor noi şi noi martori (cărţile publicate de în ultimii ani de un jurnalist lipsit de decenţă şi simţul măsurii nu fac excepţie de la această tendinţă).

În plus, dezbaterea legată de drepturile „revoluţionarilor” a dus memoria publică asupra revoluţiei într-o zonă a privilegiilor, sugrumând conştiinţa civică asupra însemnătăţii colosale pentru ceea ce s-a petrecut acum mai bine de două decenii. Mai mult, nesoluţionarea juridică a dosarelor penale privind revoluţia din 1989, a aruncat această temă într-o ignorare indusă, într-un fel de pesimism, care spune că iniţiatorii, făptuitorii şi instigatorii crimelor din 1989 nu vor mai fi niciodată aflaţi, iar cu cât anii înaintează, cu atât adevărurile vor fi tardive, de vreme ce – cei mai mulţi dintre criminali – vor părăsi biologic această lume, fără să răspundă în faţa instanţelor. În fine, cea mai mare deturnare a memoriei revoluţiei s-a produs prin înăbuşirea efectelor directe ale evenimentelor din 1989. Mai exact, în perioada imediat următoare, prin evenimentele din iunie 1990, septembrie 1991, şi mai ales între 1996 şi 2000, cei interesaţi şi apăsaţi memorial şi sentimental de această temă au renunţat să mai creadă în ea, deoarece – pentru propria prioritizare a idealurilor democratice – ea părea ca una pierdută.

Labirintul adevărului din 1989 nu a putut fi descifrat nici măcar de cei care participaseră activ la acele momente. Comemorarea victimelor a rămas singura în măsură să producă o aducere aminte, unilaterală şi subiectivă, a evenimentelor din a doua decadă a lunii decembrie 1989. De asemenea, cred că politicienii au sugrumat excesiv memoria publică, de vreme ce nu cetăţeanul, ci autorităţile sunt mereu în prima linie. De fapt, există trei mari categorii implicate aici, la fiecare comemorare: familiile victimelor şi supravieţuitorii, asociaţiile de revoluţionari şi actorii implicaţi. S-a reuşit ca în foarte scurt timp (raporat la scara istoriei), cetăţenii să nu mai fie parte la memorializarea revoluţiei din 1989, ea fiind acum disputată exclusiv doar între aceste părţi din societate. Astfel, nu numai misiunea şi idealurile revoluţiei au fost confiscate şi deturnate, ci şi memoria sa.

Autorii ediţiei de colecţie a National Geographic, temerarul cercetător Cristian Lascu şi încă patru oameni (iarăşi, un amănunt care arată că dificultăţile economice nu au iertat pe nimeni, o asemenea revistă realizată cu un colectiv atât de mic este o performanţă în sine), fac un excelent flash-back în istoria noastră recentă. Cel mai mare merit al acestei reviste este că operează excelent într-un mediu hiperpolitizat şi, cu ajutorul a peste 100 de fotografii inedite, reuşeşte să spună adevărata poveste a „revoluţiei” române. Ceea ce nu au reuşit să sintetizeze zeci de cărţi şi filme documentare, justiţia şi istoricii, reuşesc astăzi o mână de oameni pasionaţi şi mai ales conştienţi că flacăra vie a adevărului trebuie să străbată timpul şi să reîmprospăteze memoria oamenilor asupra a ceea ce s-a întâmplat cu trecutul de lângă noi.

De fapt, ce e superb subliniat în National Geographic, e perspectiva inedită a celor „două” momente ale revoluţiei din decembrie 1989: 16-22 decembrie şi 22-31 decembrie 1989. De fapt, acest lucru este figurat excelent pe coperta 4, unde, cu background-ul imens a sute de portrete la scară mică a victimelor, este evidenţiată această descriere pe zile a numărului de morţi: 172 de crime până în 22 decembrie şi 1032 până la sfârşitul anului.

Revista nu epatează prin texte, care sunt neobişnuit de puţine, faţă de numerele obişnuite ale National Geographic. În fapt, aceasta a şi fost probabil dorinţa editorilor, de a evita diferite chei de citire a evenimentelor din 1989. Inspiraţi, ei o fac în singura cheie posibilă, sugerând clar – printr-o interogaţie – la început, motivul pentru care România a fost un caz unic în Europa revoluţionară din 1989, unde o mână de „tâlhari ai istoriei” au reuşit să compromită ideea de libertate pentru 22 de milioane de oameni: „Care a fost rolul lui Ion Iliescu şi al persoanelor care au umplut vidul de putere în desfăşurarea evenimentelor politice, şi în escamotarea ulterioară a vinovaţilor de la revoluţie?” (p. 4).

„Intriga” numărului îl introduce aşadar pe cititor abrupt în atmosfera tragică a celor petrecute acum 22 de ani. Aceeaşi editori nu uită să evidenţieze şi o anume categorie profesională, neglijabilă înainte de 1989, aceea a jurnaliştilor şi a fotografilor. Lor le datorăm aceste mărturii ineglabaile, ca şi unor oameni obişnuiţi, ce „trădează – spun autorii – „pasiunea românilor de a poza în drama mediatizată a revoluţiei.” Trebuie remarcată alegerea imaginilor de la fotografi amatori sau agenţii străine, majoritatea inedite, ca şi succesiunea inspirată în care ele sunt plasate în cuprinsul materialului.

Pentru cei foarte tineri, care nu au regăsit comunismul decât în poveştile bunicilor sau ale părinţilor, imaginile cu cozile imense de la alimentare, pentru bunuri banale astăzi, cred că sunt de neconceput. Ele par desprinse dintr-o lume aflată la sute de ani distanţă, şi nu la puţin peste două decenii. E ca şi cum noi am privi picturile lui Grigorescu, în care ţăranii iobagi, desculţi şi îmbrăcaţi sumar, lucrează pământul aproape cu mâinile goale. Este, astfel, sugerată excelent obsesia zilnică pentru hrană, activitate care consuma nu numai psihicul nostru, al tuturor, dar ocupa, de fapt, părţi imense din timpul liber al individului, plasându-l într-o stare de disperare şi de dependenţă faţă de sistem. Câteva caricaturi ale lui Mihai Sorescu întregesc imaginea unor situaţii tragi-comice, pe care fiecare familie le-a trăit.

Prezentarea efectivă a adevăratei revoluţii (16-22 decembrie) este excelentă. Este evidenţiat foarte bine momentul „Timişoara”, reamintind multora dintre noi, cu această ocazie, că, pe când Ceauşescu îndemna liderii armatei „să tragă fără somaţie”, locuitorii acestui oraş declarau, pentru prima dată în patru decenii de regim totalitar, o localitate „Primul oraş Liber de Comunism din România”.

„Geografia victimelor” este iarăşi un excelent detaliu inspirat, care subliniază absurditatea crimei şi violenţa cu care au acţionat autorităţile. Harta mai arată că Transilvania a fost un tărâm însângerat, în vreme ce Moldova este albă ca un câmp de zăpadă, fără nicio victimă, în contrast puternic cu partea de vest a ţării. Ne reamintim, tot acum, că Sibiul a fost al doilea carnagiu după Bucureşti, ca număr de victime, cu 101  morţi, depăşind chiar şi cifra celor ucişi la Timişoara. Graficul răspândirii crimelor mai scoate în evidenţă că localităţi unde aparent revoluţia nu a avut un mare ecou pentru restul populaţiei, au avut numeroşi morţi: Brăila – 41, Buzău – 40, Braşov – 39, Arad – 19,  Reşiţa – 11 etc.

Tot aici, este prezentat un „film al masacrului” de la Cluj, 9 instantanee, cu înăbuşirea sângeroasă a unor acte extraordinare făcute de tineri în acest oraş. Dacă imaginile care descriu zilele de 16-22 decembrie au o logică pentru privitor, ipostaziind clar cele două părţi combatante – civilii vs. armată –, cele de după 22 decembrie (alese lăudabil) sunt revelatoare pentru haosul controlat care a urmat: civili pe tab-uri, militari trâgând în toate direcţiile sau oameni obişnuiţi trasnformaţi în luptători de guerillă (apropo, televiziunile de ştiri şi câteva ziare cretinizate de-a binelea, în goana după senzaţional, au găsit de cuviinţă să extragă din acest număr valoros al NG doar câteva fotografii în care Mihaela Rădulescu apare alături de alţi oameni obişnuiţi, ignorând complet cea mai importantă parte a revistei). Fotografiile cu victimele sunt absolut şocante. Ele evocă o cruzime de neînchipuit, un adevărat război civil intrumentat de criminali fioroşi pentru care varianta pierderii puterii nu exista.

Filmul evenimentelor din Bucureşti este atât de bine spus, încât parcurgi vizual traseul şi punctele fierbinţi ale revoltei din Capitală: intri în pielea personajelor şi parcă eşti tu parte a acestei poveşti dramatice care te poartă fie pe Calea Victoriei, fie în Piaţa CC, la baricada de la Intercontinental sau la Piaţa Romană. Instantaneele dau imaginea unui adevărat oraş sud-american asediat, cu duşmani închipuiţi şi figuri schimonosite de durere sau teamă. Totodată, piesele fotografice cu biblioteca universitară în flăcări, cu manuscrisele făcute scrum sau cu Palatul Regal incendiat, te înfioară. Ele parcă îţi şoptesc că Ion Iliescu şi partenerii săi au premeditat totul, ştiind foarte bine că distrugerea simbolurilor naţionale anulează şi compromite, pentru generaţiile viitoare, părţi bune din conştiinţa naţională.

În fond, acest număr al National Geographic e o poveste demoralizatoare despre drama oamenilor care au fost folosiţi ca scut uman, ideologic şi politic, pentru preluarea puterii de către Ion Iliescu şi acoliţii săi. Genocidul e argumentat temeinic, cu imagini inedite din Bucureşti, Timişoara sau Sibiu, cu crime individuale sau colective, cu descrierea scenariilor criminale de la Ministerul Apărării, Otopeni, Televiziune sau de la sediul Miliţiei şi Securităţii din Sibiu.

În tot scenariul acaparării puterii, o atenţie aparte e acordată rolului mediatic. Dintr-o instituţie aparent nesemnificativă, care ocupa viaţa românilor doar două ore pe zi, televiziunea devine, dintr-o dată, centrul de lansare al dezinformărilor, care au condus – în mod parcă teleghidat –, la sporirea numărului de victime.

Personaje ca Teodor Brateş, George Marinescu sau Petre Popescu (cu participarea „maestrului” Tatulici) „zvoniştii profesionişti din studioul 4”, adevăraţi regizori ai crimei, le serveau oamenilor nevinovaţi „fumigene” de panica şi teroare: „televiziunea este atacată, cerem populaţiei să vină să ne apere”, „teoriştii atacă «punctul atomic, rezervoarele de cianură şi rafinăria, barajul de pe Argeş, Piteştiul va fi ras de pe faţa Pământului», apa din reţeaua oraşelor a fost otrăvită (…), teroriştii pregătesc un atac masiv la Otopeni”.

Transmise într-un asemenea context, aceste zvonuri erau parte a unei strategii bine coordonate, menită să menţină haosul şi să ofere un timp generos şi un alibi pe măsură lui Ion Iliescu şi oamenilor săi, în lichidarea soţilor Ceauşescu şi preluarea imediată a puterii. Secvenţe fotografice cu Iliescu în CC vorbind la telefon şi dirijând noul „establishment” sunt magistral alese, sugerând continuitatea în materie de lideri comunişti. De asemenea, scurta biografie a lui Ion Iliescu, imaginile în care acesta apare cot la cot cu familia Ceauşescu, în momente oficiale sau de destindere, întregesc imaginea confiscării puterii. Apar şi secevenţe inedite cu militari sau revoluţionari de moment, păşind în apartamentele soţilor Ceauşescu de la Snagov, devastate de furia revoltei.

Lăudabilă este şi iniţiativa de a prezenta numele ziariştilor străini răniţi sau ucişi în evenimentele din 1989. Aflaţi la datorie, neavând de unde să intuiască că revoluţia română nu va avea caracterul paşnic al celor din regiune, doi dintre ei şi-au găsit sfârşitul atunci, iar alţi trei au rămas cu dizabilităţi şi sechele pentru tot restul vieţii. Materialul trece în revistă şi eşecul aflării adevărului după 1989, cu tergiversările „dosarelor revoluţiei” care au traversat toate regimurile ce s-au succedat de atunci. Concluzia amară nu poate fi alta decât că grosul vinovaţilor n-au răspuns în faţa justiţiei nici până acum.

Revista poate şi un material didactic excelent pentru profesorii de liceu, ajutându-i să explice foarte sugestiv elevilor astăzi, o dramă pe care România a trăit-o în trecutul recent. Într-un context economic total nefericit, apariţia acestei revistei care nu caută nici senzaţionalul şi nici manipularea, este un gest unic. Acest număr mai are o calitate extraordinară. Decenţi, cu simţ etic, respectând memoria victimelor, editorii nu au introdus în acest număr, de 98 de pagini, nicio reclamă. Aşa cum remarcă şi cei de Adplayers, autorii au refuzat să facă apel la factorul comercial, conştientizând că această ediţie de colecţie va rămâne în biblioteci şi în rafturile românilor ca o lucrare scumpă, căreia îi datorezi o parte din memoria ta colectivă. Felicitări National Geographic România şi echipei coordonate de Cristian Lascu!