Muzeul comunismului, dincolo de bine şi rău, de Vintilă Mihăilescu, pe CriticAtac.
Una dintre primele instituţii născute din Revoluţie a fost Muzeul Ţăranului Român (15 februarie 1990). Act recuperator, desigur, căci Muzeul de la Şosea fusese construit cu acest scop înainte de a fi sechestrat de comunişti. Dar şi declaraţie simbolică puternică prin desfiinţarea şi înlocuirea vitrinei identitare a Partidului şi Omului Nou cu una spirituală a Omului Vechi şi Bun şi reaşezarea identitară în continuarea idealizatei perioade interbelice. Pe de altă parte, nu a fost vorba despre o simplă „restauraţie”, ci despre o adevărată creaţie, ceea ce a fost pus în scenă nefiind ţăranul etnografic autohton, ci omul tradiţional (presupus) etern şi cel puţin european, dacă nu universal, iar mijloacele de expresie nefiind cele ale etnografiei naţionale de acum un secol, ca în toate muzeele de profil din ţară, ci unele subtil post-moderne. În mod cert unul dintre cele mai frumoase şi depline muzee din ţară (şi singurul care a întrunit suprema recunoaştere europeană prin premiul EMYA acordat în 1996), MTR a devenit – şi a rămas – astfel totemul gîndirii (neo)conservatoare din România şi locul de unire în cuget şi simţiri al corifeilor acestei ideologii. Tot aici s-a închegat practic prima expunere muzeală a comunismului prin sala Ciuma, alcătuită din resturi accidentale de obiecte din fostul Muzeul al Partidului.
Partea nevăzută a acestei istoriii constă în faptul că aproape toate exponatele fostului muzeu s-au făcut…nevăzute. În afara unor filmări întîmplătoare, nimeni nu mai poate reconstitui cu precizie cum arăta fostul muzeu şi cum era în detaliu discursul său comunist. Cît despre exponate şi documente, eu unul nu am putut să aflu exact unde au fost depozitate – sau dacă mai există undeva… Aproximativ acelaşi lucru s-a întîmplat cu statuile şi picturile comuniste şi, la grămadă, aceeaşi soartă era să o sufere şi Dobrogeanu-Gherea, acest „comunist împuţit”, cum mi-a explicat pe atunci un tînăr patriot anti-comunist. M-am întrebat – şi mă mai întreb – de ce ? Nici o societate modernă nu poate pune istoria sub preş, oricît de neplăcută ar fi aceasta, măcar pentru faptul că adună gîndaci care vor ieşi noaptea şi îi vor strica somnul ! De ce atunci înlocuim noi arhivarea cu anihilarea şi memoria cu afectivitatea, de ce comunismul, în particular, şi tot ce e de „stînga”, în general, devin un fel de ducă-se pe pustii, cărora nu poţi nici măcar să le pronunţi numele în public şi, pe cît posibil, trebuie să le ştergi orice urme ? Ne place sau nu, acestea sînt urmele noastre ! E ca şi cu rudele, pe care nu ţi le alegi, ci ţi le dă Dumnezeu şi oricum ar fi ele, atunci cînd le vine vremea, trebuie să le îngropi cu toate cele cuvenite şi să le păstrezi amintirea, bună, rea, căci altfel se transformă în moroi şi-ţi bîntuie zilele şi nopţile. Aşa şi cu societatea: dacă nu îşi ia în stăpînire trecutul, ăla care este şi aşa cum este (faimoasa Vergangenheitsbewältigung a nemţilor), va deveni – şi va rămîne – o societate bîntuită.
Cred că de aici trebuie să pornească o aşezată dezbatere publică a problemei Muzeului Comunismului (a problemei şi nu a rezolvărilor, căci un muzeu nu este obiect de plebiscit !). Care sînt deci principalele probleme ale acestei Probleme ?
Mai întîi întrebarea dacă avem nevoie de aşa ceva ? Şi/sau de ce de-abia acum ? Evident că avem nevoie şi cu cît trece timpul, cu atît această nevoie este mai acută. De ce de-abia acum ? Pentru că nu am fost în stare pînă acum – iar despre celelalte mize politice, ele ar fi existat oricum, oricînd şi în orice regim, cu puţin alte coloraturi şi alţi tenori. Avem deci nevoie pentru că un muzeu poate să ordoneze mai expresiv şi mai accesibil decît o carte acest trecut semnificativ, construind şi propunînd o reprezentare socială a sa care, prin definiţie, nu poate aspira decît să fie relativ consensuală, adică tolerabil de controversată. Avem nevoie pentru a ne îngădui, cum spune olteanul, cu trecutul nostru recent şi a depăşi astfel polaritatea aproape oedipiană între anti-comunişti şi nostalgici, care ne macină deja steril pasiunile şi acţiunile.
Dar avem deja un muzeu al comunismului ! – ne amintesc unii. Fals ! Avem un memorial al comunismului, necesar şi excelent, chiar dacă este plasat acolo unde se agaţă harta’n cui, cum se plîng alţii. Iar un memorial nu este un muzeu. Un memorial este dedicat morţii, un muzeu spune povestea vieţii. Din acest punct de vedere, a fost firesc (şi moral ) să începem cu un memorial, căci ar fi fost nedemn să ne începem viaţa post-comunistă fără să aprindem o lumînare la efigia victimelor comunismului. Douăzeci de ani ar trebui să fie însă suficienţi pentru a ne fi împlinit doliul şi a fi capabili să trecem de la memorial la muzeu (ceea ce, evident, nu anulează sau marginalizează cu nimic instituţia de la Sighet !). Din această perspectivă, sugestia Monicăi Macovei „să facem un muzeu rezumat al Memorialului Sighet” este astfel un fel de ia eu fac ce fac de mult… Bine, bine, dar what next ?
Ajungem acum în miezul Problemei: un muzeu al comunismului ca să ce ? Întrebarea poate părea cinică sau dezabuzată. Nu este ! Societăţile care au avut o dezbatere publică serioasă pe această temă au trecut în revistă o serie întreagă de mize legitime, precum: pentru a condamna comunismul, pentru a nu uita, pentru ca să nu se mai repete, pentru a înţelege ce s-a întîmplat, pentru a ne înţelege pe noi cei de astăzi privind la noi cei de ieri şi multe altele, mai nuanţate şi mai subtile, a căror simplă enumerare şi explicitare ar cere o carte întreagă. Noi, mai isteţi decît toţi, ştim răspunsul fără să ne fi pus problema: „Noi vrem să demonstrăm că a fost o dictatură globală” – ne anunţă Vladimir Tismăneanu. Şi, ca să fie şi mai clar, adaugă: „Viziunea va fi cea propusă de Comisia Prezidenţială: regimul din ’45 până în ’89 a fost ilegitim şi criminal. Acesta este punctul de plecare pentru noul muzeu şi noul institut, care nu se negociază”. Ok, dar acest lucru a fost decretat deja de către preşedintele ţării şi asumat astfel de către România ca poziţie oficială. Revin atunci cu întrebarea: un muzeu al comunismului ca să ce ?
Nu am răspunsul – sau nu îmi permit să sugerez vreunul în mod public; şi nici nu cred că el poate fi aflat printr-o „anchetă” la gura metroului. Dar o alternativă delicată trebuie şi poate fi discutată.
Dilema este următoarea: un muzeu al comunismului sau al socialismului ? Întrebarea poate părea pedantă, dar este, de fapt, fundamentală.
Noi ne definim ca societate post-comunistă; literatura socială vorbeşte, de regulă, despre societăţi post-socialiste. Care e diferenţa ? Comunismul a fost ideologia. Definirea ca post-comunism pune deci accentul pe răsturnarea politică iar un muzeu al comunismului ar privilegia (sau s-ar rezuma la) ideologia comunistă şi modul său de acţiune asupra populaţiei, dintr-o perspectivă prin definiţie de sus în jos. Complementar, „socialismul” se referă cu precădere la „societatea socialistă” (multilateral dezvoltată sau nu), adică la viaţa socială sub comunism, inclusiv la firul ierbii, în cotidianul său semnificativ. Un muzeu al „socialismului” (sau gîndit în această perspectivă) ar trebui să fie deci un „muzeu de societate”, care să acorde un spaţiu mult mai larg şi comprehensibil vieţii sociale, populaţiei şi reacţiilor acesteia şi nu doar conducătorilor şi acţiunilor lor, într-o perspectivă mai degrabă de jos în sus. El ar trebuie să arate nu doar blocurile impuse de Partid, ci şi amenajările imaginate de populaţie în spatele uşilor închise, nu doar directivele de industrializare, ci şi ceea ce un antropolog american numeşte „domesticirea industriei” şi deturnarea resurselor acesteia de către ţărani, nu doar ideologia Omului Nou, ci şi eşecul (parţial) al proletarizării, nu doar actorul principal, Partidul, ci şi partenerul său de joc, Societatea, mai slab, dar mai numeros şi în orice caz nu chiar atît de pasiv pe cît poate să ne pară din simpla lectură a Documentelor de Partid.
Există cel puţin două poziţii înrudite profund opuse unei astfel de viziuni. Prima este aceea a anti-comunismului main stream: singurul lucru care poate şi trebuie spus despre această perioadă este condamnarea ei permanentă, integrală şi fără rezerve. De acord, dar din nou: what next ? Poate că ar fi util social să înţelegem şi cum s-a trăit în această societate în ciuda acestui regim condamnabil, pentru a putea pricepe mai bine care este moştenirea reală pe care trebuie să o gestionăm după înlăturarea acestuia. Crezul anti-comunist opune însă un veto indiscutabil unei astfel de posibilităţi. Imi aduc aminte, de pildă, de o persoană publică marcantă care a plănuit o expunere muzeografică a vieţii cotidiene în timpul comunismului din care să lipsească însă muncitorii, deoarece aceştia au fost „profitorii comunismului”. Trecînd peste imposibilitatea mea logică de a înţelege cum ţăranii cooperativizaţi au fost victime demne de un muzeu al terorii dar, în ziua în care au fost obligaţi să-şi caute de lucru la oraş, au devenit peste noapte profitori nedemni de memoria noastră, o astfel de viziune nu este altceva decît o luptă de clasă întoarsă pe dos cu burghezo-moşierimea. Din păcate însă, anti-comunismul actual a devenit mai degrabă un mijloc de legitimare în prezent şi individuală decît unul de reperare a trecutului colectiv.
Reţinerea complemetară invocă faptul că o prezentare a „vieţii cotidiene” ar „îndulci” riscant imaginea regimului comunist şi ar relativiza ororile acestuia. Contra-argumentul ar fi că, dimpotrivă, aceasta ar explica posibilitatea (structurală şi nu conjuncturală) a acestora, identificarea şi înţelegerea acelei marje de joc pe care orice regim politic autoritar, de la marile imperii la micile dictaturi, are grijă să o asigure dacă vrea să dăinuie şi pe care orice populaţie se străduieşte, cu reuşite mai mici sau mai mari, să o lărgească. Dincolo de aceasta, viaţa cotidiană ţine de realitatea socială, de realitate pur şi simplu. Şi atunci, de ce trebuie redusă realitatea doar la ideologie şi de ce viaţa nu merită şi ea un muzeu, ci doar moartea ? Poate deoarece în lumina acestei vieţi de zi cu zi imaginea noastră de eroi anti-comunişti riscă să pălească puţintel…
Cele două obiecţii se contopesc apoi, adesea, în acuzaţia tîmpă de „stîngism”. Cînd plănuiam şi eu o expoziţie despre viaţa cotidiană în comunism, de pildă, un bun prieten m-a privit pieziş şi mi-a spus: Aşa eşti tu, stîngist, ca toţi franţujii tăi ! Stîngist, de ce, pentru că am tupeul să afirm că şi în comunism oamenii trăiau zi de zi şi nu doar din cînd în cînd ?
Aşa cum a început, mi-e teamă însă că acest muzeu nu îşi va pune nici una dintre aceste probleme (de fapt, n-are nici o problemă…) şi că, de va apuca să se nască, nu va fi nici un muzeu al comunismului, nici un muzeu al socialismului, ci unul al anti-comunismului post-comunist şi al vajnicilor săi eroi, adică o cacialma istorică. Dar nu avem voie să criticăm pînă nu vedem. Iar problema ca atare rămîne de actualitate şi este a noastră, a tuturor !
