Reproducem de pe blogul lui Dorin Tudoran, cu acordul autorului:
Felul în care ne uităm la trecut poate sugera ce prezent merităm şi ce viitor am putea fi capabili să ne încropim. Felul în care ne uităm înapoi la o dictatură poate sugera cât de mult a operat ea pe fibra noastră morală, ce prezent ne-a lăsat drept moştenire şi cam cât viitor ocolit de porniri totalitare suntem capabili să producem.
Reacţiile faţă de ce găsim într-un dosar de urmărire informativă deschis nouă de Securitate ne transformă într-o hârtie de turnesol de a cărei sensibilitate nu suntem conştienţi până nu începem să vedem intensitatea culorilor în care începem să ne împieliţăm. Nu ştim niciodată, cu adevărat, cine suntem sau ce a mai rămas din cei ce am fost, până nu dăm nas în nas cu noi înşine.
Furie, scârbă, deprimare, năuceală, gânduri de răzbunare etc. Ne încearcă – simultan ori pe rând. Toate aceste stări se pot transforma, insidios, în “metode de lucru”, când te apuci să glosezi pe marginea documentelor în care ai fost zidit pentru o vreme. Cum te poţi răzbuna pe o dictatură, fără să te răzbuni pe oameni?
În “Documente antume ale <Grupului de la Iaşi>”, apărută la Editura Opera Magna în acest an, Luca Piţu dă un răspuns eclatant întrebării de mai sus. Băşcălia ucigătoare la care autorul supune până şi documentele cele mai dezgustătoare reduce dictatura la o esenţă ce scapă multor demersuri similare – ridicolul. Şi nimic nu ucide mai crunt (şi definitiv) decât ridicolul, atâta vreme cât nu este atribuit ori transferat cu anasâna obiectului de studiu, ci doar ajutat să se dezvăluie în întreaga lui splendoare.
Scuzată fie-mi lipsa de pudibunderie: Luca Piţu lasă dictatura comunistă în curul gol. Priveliuştea este copleşitoare. Pentru a vedea îngropată definitiv această arătare, tot ce ne-ar trebui ar fi un al doilea opus în care Şerban Foarţă să pună dictatura în/pe versuri de amor.Titlu provizoriu: Dictatur-o, mon chagrin!
Lupta lui Piţu cu dictatura nu putea sfârşi decât cum a început – de la şi prin cuvint. Căci, înainte de a ne strivi prin faptele sale, dictatura ne mutilase cu limba ei de lemn. Lemnul din paraditul nostru dinafară s-a prelins în înăuntrul nostru visând să-l rigidizeze pe veci. În bună măsură, a reuşit.
Măsura în care a ratat se poate vedea în cartea lui Piţu. Ea anulează constatarea pesimistă a celor ce au strigat Rigor mortis! când ne-au evaluat în cele aproape cinci decenii dinaintea lui 1989.
