Reproducem de pe blogul lui Dorin Tudoran, cu acordul autorului:
CAMARILA – Salon de coafură prezidenţială scoate încă o dată la rampă stilistul principal al companiei: maistoraşul căruia tranziţia românească îi datorează şamponul pentru chelia doctrinară cu cărare pe ambele părţi. Pe dreapta, când opoziţia este de stânga. Pe stânga, când opoziţia este de dreapta. Cel mai recent turneu transatlantic al omului înarmat cu perii, periuţe, pudriere, brici, foarfece şi piatră acră – în caz de sângerări superficiale – a debutat, în urmă cu câteva săptămâni, la Londra. A fost servit şi apoi lăudat cu osârdie un ceai de fructe de pădure.
Clientul a făcut frumos, după care, ajuns acasă, a făcut ce ştie el mai bine: a făcut urât.
E limpede pentru tot omul, în afara haimanalelor din camarila prezidenţială, că lui Traian Băsescu nu-i priește să i se bage sub nas discursuri cu spiritul şi litera cărora nu are nici în clin, nici în mânecă. Atunci când le acceptă, à contre-coeur, din motive de ”strategie naţională”, îşi revine în fire cu o furie de nestăpânit. Aşa că, după gargara indigestă cu potpourri de Oakeshott, Gellner, Ghiţă Ionescu şi Hayek, preşedintele s-a dus la un şpriţ autohton cu un om pe care îl înţelege, cu care se înţelege şi faţă de care nu are nici un secret, cum nici acesta nu are vreun secret faţă de preşedinte: Ion Cristoiu.
Dacă şpriţul n-ar fi fost în direct, tot ce i-a mărturisit preşedintele despre rege lui Ion Cristoiu ar fi rămas între cei doi convivi, așa cum au rămas multe între de Gaulle şi Malraux (iau un exemplu, aşa, la întâmplare, de dragul “stilisticii”), dar cum chiolhanul doctrinar a fost Live, ”prostimea” a început să-şi dea cu părerea. Chiar şi cei care-l preţuiesc pe rege exact cât şi cum o face Traian Băsescu (exemplul de-acum clasicizat fiind Ion Iliescu & Camarades) s-au grăbit să sară la carotida preşedintelui. Numai că au dat acolo peste blindajul asigurat de camarila prezidenţială.
Vladimir Tismăneanu, omul cu dregătoriile zilei, a “dres-o” şi pe asta: mult scandal pentru nimic; e vorba de o nefericită ”stilistică a exprimării”, președintele nu are o politică anti-monarhie etc. După care, acuză pe toată lumea nu tocmai fericită de mărturisirile publice ale preşedintelui. O dată declanşată campania de stilizare, continuă să ni se explice că vina este cu mult mai mult de partea celor ce au auzit cele afirmate de preşedinte, decât de partea rostirii prezidenţiale.
Truc vechi. Vă amintiţi cum ne liniştea cândva un distins intelectual că afirmînd “Avem nevoie de tinichigii și chelnări, nu de filozofi”, Traian Băsescu nu dorise să spună ce spusese şi ne traducea, din română în română, vorbele preşedintelui României, ca şi cum ar fi continuat să traducă din Platon?
Când intelectualii care susțin un proiect politic traduc poporului ce spune președintele și președintelui ce spune poporul, ceva nu este în regulă nici cu intelectualii, nici cu președintele și, mai ales, nici cu proiectul politic respectiv.
Una dintre calitățile lui Traian Băsescu este că, uneori, spune ce crede și crede în ce spune. Un modus operandi cu totul opus celui al camarilei sale, care spune, mai întotdeauna, ce nu crede, și nu crede, mai niciodată, în ce spune.
A crezut vreodată în ce-a spus în ajunul prezidențialelor din 2009 camariliotul vorbind presei străine de o video casetă implicându-l pe dușman în partide de sex oral?
A crezut pe dracu’, numai că asta era partitura ce trebuia cântată în acele momente de exacerbată îngrijorare electorală.
A fost dat afară camariliotul ce-și folosise funcția de înalt funcționar de stat pentru a răspândi minciuni împotriva celui care candida la aceeași funcție cu stăpânul său? Nu. A fost decorat.
Odată auzită vocea Stilistului-şef, toate periuţile tipărite, electronice şi audio-vizuale au fost puse la muncă. În operațiunea de “damage control” este adusă în scenă și ”echidistanta” străinătate. Nu, nu vă speriați, după Oakeshott, Gellner, Ghiță Ionescu și Hayek nu i se pun în menu președintelui alde Charles Bally, Leo Spitzer sau Gianfranco Contini.
Cu ani în urmă, critic aproape brutal al stilistului cu geometrie variabilă Vladimir Tismăneanu, Tom Gallagher este azi parte a echipei de stilişti prezidenţiali. “Pe cale de consecinţă”, trage şi el o bruftuluială aspră criticilor dlui Băsescu. Impostura începe încă din titlulul textului. Accentul este mutat de pe acuzaţiile aberante rostite de Traian Băsescu pe destinul Casei Regale – Drama Casei Regale. Deci, nu Tragedia lui Traian Băsescu. Dar ce te poţi aştepta de la un stilist care are tupeul de a spune: “La imboldul lui Ion Cristoiu, un savant al istoriei şi un bun jurnalist (combinaţie formidabilă de abilităţi pe care puţini alţii le au în Romania de astazi)”?
Ion Cristoiu, “savant al istoriei”?
Cum Tom Gallagher uită, permanent, să indice cine îi traduce capodoperele în limba română, poate că în original aveam de-a face cu un eșantion al umorului sec, britanic. Ori cu o serie prea lungă de Dry Martini.
Gallagher ne previne și în legtură cu ceva foarte grav – sabotarea intereselor României pusă la cale de unii: “Personaje influente, care au acces la media germane şi nord-americane, vor căuta, probabil, să-l izoleze pe şeful statului indiferent de pagubele aduse României care, sub Băsescu, a încercat cel puţin să fie un bastion al influenţei occidentale în Europa de Sud-Est.”
Ca pe vremea stalinismului pentru eternitate: “Dai în mine, dai în partid. Dai în partid, dai în popor.” Iată un scoţian care aminteşte de celebrul politruc Traian Şelmaru, vigilentul care te întâmpina cu întrebarea capitală ”Tovarăşe, iubeşti poporul?”
Tovarăşului Şelmaru n-am apucat să-i răspund, fiindcă n-a apucat să mă întrebe. Când l-am cunoscut, nu mai era tovarăş, ci domn, așa că nu mai folosea ”întrebarea de baraj”. De-ale “stilisticii”. Dar stilistul prezidenţial Gallagher merită un răspuns: ”Get lost!” Sau pe românește: ”Plimbă ursu’!”
Un personaj care prin anii 1990 era doar un mucea dar își permitea să ia în tărbacă intelectualitatea românească pentru culpa (era să scriu “trădarea națională”) de a nu fi înțeles măreția Legiunii, este astăzi unul dintre buldogii prezidențiali. Nu putea să rateze prilejul de a mușca tocmai într-o asemenea situația. Pentru a ne face să înțelegem, o dată și pentru totdeauna, unicitatea măreață a lui Traian Băsescu, propagandistul prezidențial ne oferă un “profil psiho-politic al ofițerului de navă.“ Iată o mostră:
“Comandantul adevărat nu e marinarul care se agață primul de colacul de salvare al navei. Iată de ce în vocabularul preşedintelui Traian Băsescu, substantive precum „trădare” sau „laşitate” sunt univoce, fără marjă de interpretare. De ce? Pentru că detaliile regulilor marinăreşti se inspiră dintr-o tot mai neînţeleasă etică a onoarei. Lumea ofiţerilor nu intersectează uşor universul jurnaliştilor, al poeţilor, al erudiţilor snobi, al eseiştilor brilianţi sau al intelectualilor de salon. De aici şi neînţelegerea sistemului de valori care-i permite unui fost comandat de navă să judece un fost şef de stat, chiar şi atunci când exactitatea referinţelor istorice îi scapă.(s.n.)“
Aici e cheia: un fost comandant de navă își ”permite să judece un fost șef de stat chiar și atunci când exactitatea referințelor istorice îi scapă.”
Și cei care au exactitatea referințelor istorice ce ar trebui să facă?
Să-l încurajeze pe Traian Băsesecu în somnabulismul său refractar la precizie istorică? Să-i alimenteze sfertodoctismul politic, minat de populisme gata de harță în orice moment? Să se adauge haitei de camarilioți care îl ajută pe Traian Băsescu să acrediteze conceptul idiot că România e o barcă patriotică și că restul, oceanul adică, e un cimitir al dușmanilor ei?
Au trecut douăzeci și doi de ani de când Traian Băsescu nu mai este ofițer de navă și șapte ani de când este șef de stat. Ne-ar putea sugera pupinul prezidențial cam cât mai avem de așteptat până când Traian Băsescu va sparge profilul psiho-politic al ofițerului de navă și va intra în profilul psiho-politic al șefului de stat?
Asta ne-ar fi interesat — un profil psiho-politic al șefului de stat — căci Traian Băsescu a fost ales, în două rânduri, șef de stat, nu șef de pirogă. Salutăm etica marinărească a fostului lup de mare, dar transmitem camarotului său că regulile funcției deținute azi de Traian Băsescu arată altfel.
Un marinar proaspăt ajuns într-un port poate găsi ușa primei crâșme sau a primului bordel și fără a avea ”exactitatea referințelor istorice”. Un șef de stat incapabil să absoarbă referințe istorice exacte și să le prelucreze cu înțelepciune va sfârși prin a transforma discursul public într-o pălăvrăgeală de crâșmă și țara într-un bordel.
Cu colacul de salvare în jurul gâtului și buzunarele pline de sinecuri, băieții de mingi ai lui Traian Băsescu ne spun povești pe care le-am mai auzit; fie că erau despre ucenicul vrăjitor într-ale cizmăriei, fie că erau despre emanații revoluției (vezi Marele șoc din finalul unui secol scurt, convorbiri hiper-cordiale între Ion Iliescu și Vladimir Tismăneanu).
*
Andrei Pleşu semnează în Adevărul un text la ale cărui argumente şi concluzii subscriu în bună măsură. O ezitare majoră ţine de un reproş adus, în chip nejustificat cred eu, preşedintelui Traian Băsescu: “a reuşit să pună într-o situaţie imposibilă câţiva oameni care îi sunt sincer fideli. A reuşit să-i determine să-si sacrifice libertatea interioară, pentru a nu ridica piatra. Nu meritau.“
Ba, meritau. Și încă cu vârf și îndesat.
Nu Traian Băsescu i-a obligat să-şi piardă libertatea interioară. În cel mai rău caz, i-a cumpărat. Şi când un om hotărăşte că vrea să se comercializeze pentru o funcţie, un favor, o sinecură, un institut, o grădină cu vedere la Mediterana etc., cumpărătorii apar fără întârziere. Imaginea unui Traian Băsescu care doar a luat de la cei deveniţi camarila sa mi se pare nedreaptă.
Traian Băsescu a şi dat. Uneori foarte mult. Câteodată, extravagant de mult: pentru o vreme, România condusă de Traian Băsescu a avut drept şef al unuia dintre serviciile secrete majore o caricatură – Claudiu Săftoiu. Vă mai amintiți cum, răspunzând întrebărilor comisiei parlamentare, dădea și răspunsuri care indicau că omul se credea șeful celuilalt serviciu secret?
Oamenii care au indecenţa de a nu se delimita de afirmaţii aberante, nici măcar când este vorba de un set de subiecte cu adevărat importante, nu președintelui îi sunt fideli, ci propriilor interese. Ei ştiu că, odată făcut pasul spre decenţă, consistentele lor avantaje ca membri ai camarilei pot să dispară cât ai zice peşte. Autoproclamaţi profesori de morală ai neamului, ei trăiesc în duplicitate şi prin duplicitate. S-a întâmplat doar ca astăzi, cumpărătorul să se numească Traian Băsescu. Mâine va purta alt nume. Numele ofertanților vor rămâne, mai mult sau mai puțin, aceleași.
Nu e nimic dezonorant să crezi într-un proiect politic democratic, reformator.
“Proiectul Băsescu” a promis mult, dar s-a stins repede. A fost nevoie de încredere și speranță în “Proiectul Băsescu”. Astăzi, Traian Băsescu are nevoie să afle ce credem despre proiectul respectiv. Nu poți fi creator de istorie curentă, când ești repetent la istorie recentă. Când, până şi în situaţii impardonabile, Stilistul-şef îl scuză pe Traian Băsescu, avem de-a face cu un soi de “simptom Radio Moscova” à rebours.
Lucrurile au căpătat deja un caracter grotesc: în vreme ce Traian Băsescu reiterează că nu are ce și de ce să retracteze, camarila stilistică continuă să încerce dregerea busuiocului. Între sinceritatea președintelui și prefăcătoria camarilei stilistice o aleg pe cea dintâi. Nu fiindcă ar fi răul cel mai mic, ci pentru că e răul cel mai sincer dintre cele două.
Haimanalâcul fosforescent al camarilelor continuă să fie singura sursă de “lumină” în bezna tranziției post-decembriste.
Regret hotărârea lui Cristian Tudor Popescu de a fi renunţat la titlul pe care dorise, inițial, să-l pună răspunsului său adresat prim-stilistului prezidenţial. Era – şi, în fond, rămâne – tot ce mai merită să i se spună acestui Mihail Roller in blugi Hugo Boss.
