Cînd s-a dat drumul la peisaj? Reflecții răzlețe despre trecutul din prezent, de Zoltan Rostas în Observator Cultural nr. 588
Aparent, rădăcinile acestei configuraţii culturale se regăsesc în perioada imediat următoare schimbării din decembrie 1989. Reacţia faţă de regimul comunist a luat atunci forme viscerale şi la cei care avuseseră de suferit, şi la cei care profitaseră de el. Maniheismul primilor ani de după revoluţie a negat integral regimul prăbuşit. Ca să nu dau exemple arhicunoscute, mă refer la o experienţă personală, aceea de realizator de interviuri de istorie orală în anii ’80. Înregistrările de atunci, evident nepublicabile la data realizării lor, nu interesau publicaţiile după ’89 decît dacă subiecţii vizaţi făcuseră închisoare în comunism. Cel care în anii socialismului real scăpase de temniţă acum era considerat oarecum suspect. La fel se întîmplase şi în epoca dură, stalinistă, nu putea fi altfel nici acum. Maniheistul nu analizează, nu nuanţează, ci condamnă în bloc totul sau – ceea ce e şi mai simplu – pune între paranteze decenii întregi, ca pe un vis urît.
Cum dinamica prezentului cultural este autonomă şi nu se supune unui model unic oferit, voi reflecta în continuare asupra trecutului interbelic.
Să ne înţelegem: interbelicul nu a fost abordat plenar pentru valoarea sa intrinsecă, ci în opoziţie (presupusă) cu modul comunist de a-l trata. Prin această nouă abordare a rezultat imaginea unei vieţi sociale lipsite de conflicte, a unei emulaţii neîngrădite, a unei vieţi politice constituţionale periclitate doar de zurbagiul de Carol al II-lea, imaginea unei vieţi spirituale înnoite de generaţia ’27, patronată de profesorul Nae Ionescu.
Situaţia este, deci, paradoxală. Cultura, ştiinţele umaniste nu au fost îngrădite în a recupera interbelicul integral, nuanţat. Totuşi, ceea ce a rezultat în conştiinţa culturală a publicului şcolit a fost amintita configuraţie deosebit de restrictivă.
Probabil nu s-ar fi observat o schimbare radicală în strategia partidului comunist de „valorificare a moştenirii culturale progresiste“, dacă volumul lui H.H. Stahl, Eseuri critice despre cultura populară românească (Bucureşti, Minerva, 1983) nu ar fi fost violent atacat de criticii revistei Luceafărul, portdrapel al protocronismului, foarte apropiat de secţia de propagandă a CC al PCR. Acest atac neobişnuit se datora, în primul rînd, faptului că autorul a cutezat să reia dezbaterea critică, începută în anii ’30, a concepţiei lui Blaga şi Eliade despre satul românesc şi cultura populară, de pe poziţia sociologului şi istoricului cunoscător al spaţiului rural prin cercetare ştiinţifică de teren. Cu acest atac, a ieşit clar la iveală opţiunea autorităţilor culturale ale timpului pentru mitizarea culturii naţionale în defavoarea analizei obiective a satului şi culturii populare. Este clar că în anii ’80 – în plin regim ceauşist –, Blaga şi generaţia din ’27 au biruit a doua oară Şcoala Gusti. Diferenţa era că în anii ’30 cele două curente au existat paralel (cu excepţia lunilor de dictatură legionară, cînd gustiştii fuseseră reduşi la tăcere), iar în anii ’80, lui Stahl i s-a refuzat orice posibilitate de publicare, pînă în 1990.
În aceste condiţii, după decembrie 1989, nu mi s-a mai părut surprinzător că mai multe edituri şi-au făcut un titlu de glorie din publicarea şi republicarea operelor generaţiei ’27, a celor atît de eficient apăraţi de secţia de propagandă în anii ’80. Iar opera gustiştilor – lipsiţi de susţinere instituţională – a rămas în anii ’90 (cu excepţia filozofului Mircea Vulcănescu) o chestiune personală a Sandei Golopenţia şi a lui Paul Stahl.
Evident, ne aflăm într-un impas. Unii cred că au recuperat interbelicul „aşa cum a fost“, în plenitudinea lui sau măcar în linii mari, curăţindu-i imaginea distorsionată de ideologia comunistă. Alţii, din ce în ce mai mulţi tineri intelectuali, încep să trateze cu scepticism interbelicul establishmentului cultural de acum, caută – şi găsesc – dimensiuni nebănuite în viaţa publică, politică, cultural-literară, în evoluţia structurilor sociale, demografice şi de gen.
Cred că asistăm la încercarea de descoperire a unui „alt interbelic“ care să nu legitimeze politic elita intelectuală, ci să ofere acea varietate de stări, curente, conflicte, nădejdi şi temeri, prin care se caracteriza cu adevărat perioada dintre cele două războaie mondiale.
Dar cunoaşterea interbelicului prin metodele mai noi ale istoriografiei, combinate cu sociologia şi cu antropologia culturală, ne va aduce nu doar un alt interbelic, mai puţin triumfalist, mai dramatic şi, în orice caz, mai nuanţat. Va aduce totodată şi înţelegerea mai bună a perioadei comuniste, fiindcă, oricît de uniformizator ar fi fost acest regim în Europa Răsăriteană, specificul celui românesc rezidă tocmai în cultura politică moştenită din interbelic. Altfel spus, perioada comunistă nu se poate înţelege numai prin contextul internaţional est-european de după cel de-Al Doilea Război Mondial (ceea ce ar fi foarte tentant pentru unii), ci prin înţelegerea interbelicului. Mutatis mutandis, perioada postdecembristă este o continuare (cu mari fracturi) al anilor ’60-’70-’80 ai secolului al XX-lea.
Şi, ca să revin la personalităţile amintite la începutul acestui articol, aş vrea să văd o analiză pertinentă a rolului lor în contextul tabloului complet al cercului Criterion, cu toţi invitaţii (şi neinvitaţii) săi. Aş vrea să văd capitole, segmente uitate sau chiar necercetate ale interbelicului şi, mai ales, o receptare responsabilă a recuperărilor dintre cele două războaie mondiale.
