Andrei Muraru în Observator Cultural nr. 596
Istoria se scrie în şoaptă. În ultima sîmbătă din luna februarie a anului trecut, Marius Oprea, şeful Institututului de Investigare a Crimelor Comunismului, a fost înlocuit din funcţie pe nepusă masă. Oprea nu va uita probabil niciodată pagina seacă din Monitorul Oficial, care a parafat schimbarea sa din fruntea instituţiei pe care o crease cu cîţiva ani înainte, deşi decizia plutea în aer de ceva timp. S-a amăgit singur, crezînd că poate negocia cu o putere care nu mai avea chef de un anticomunist nervos ce îl critica frecvent pe şeful Statului, ba îl mai căuta şi la trecut. În ultima vreme, temerarul istoric, cu părul cărunt, la o vîrstă nu tocmai venerabilă, se plimba nestingherit şi vocal cu dosare pe holurile Parchetului în speranţa că foşti securişti vor fi inculpaţi pentru crimele politice comise în timpul regimului comunist. A plecat Oprea, institutul a rămas.
Topologia specializării: teologie în loc de analiza comunismului
Conducerea institutului a trecut în responsabilitatea efectivă a şapte tineri (media de vîrstă este puţin peste 35 de ani). Printre ei, şi domnul Mihail Neamţu. Domnia sa a fost numit director ştiinţific în martie 2010, însă şi-a prezentat demisia „din motive personale“ luna trecută. Absolvent de Teologie Ortodoxă şi Filozofie, domnul Neamţu are un doctorat în studii religioase la King’s College (Londra), calităţi lingvistice remarcabile, multe apariţii editoriale, este posesor al unor burse prestigioase şi a nenumărate colaborări editoriale (1). Cine l-a auzit vorbind în public pe domnul Neamţu s-a convins uşor de erudiţia sa, de calităţile oratorice pe care le îmbină cu o siguranţă de sine remarcabilă.
Toate acestea nu pot însă suplini studierea comunismului. N-a scris niciodată vreun articol ştiinţific despre comunismul romånesc sau de aiurea, de ideologie, rezistenţă, nomenclatură, regimul autocratic dejist/ceauşist, despre viaţa privată sau despre orice altceva l-ar fi putut califica pentru ocuparea poziţiei amintite mai sus. Degeaba veţi încerca să identificaţi numele domnului Neamţu în vreo bibliografie a comunismului românesc. Agenda de cercetare academică nu avea cum să-l reţină. Altfel spus, la proba cu martori, domnia sa este în ofsaid. Dacă era un cercetător reputat al comunismului apreciat ca atare, cum de nu s-a regăsit domnul Neamţu în Comisia Tismăneanu, înfiinţată în aprilie 2006? Ne-am putea imagina că, în decurs de doar cîţiva ani, domnul Neamţu a reuşit să ardă etapele, să depăşească multe capete luminate care studiaseră ani la rînd dictaturile lui Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, dovedind competenţe ştiinţifice autentice. Dar nu s-a întîmplat aşa. Sigur, la aceste întrebări nu ar trebui să răspundă doar domnul Neamţu (căci domnia sa a fost doar alesul), ci şi cei cărora le datorează numirea în funcţie, cauţionînd, de fapt, o gravă eroare.
Valoarea contribuţiei domnului Neamţu la studierea comunismului este tot atît de evidentă precum aceea a Licăi Gheorghiu la evoluţia filmului românesc. Lica Gheorghiu, spun sursele – „izvoarele“, cum ni se spunea în primul an de facultate –, a fost fiica cea mare a dictatorului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, în ciuda a ceea ce credea domnul Neamţu la un moment dat. (Vasi)Lica i-a luat rapid minţile părintelui, după ce soţia l-a părăsit pentru un jandarm. Lica l-a debusolat pe cinicul veros, făcîndu-l pe „Bătrîn“ să comită multe nelegiuiri (şi) pentru ea. A fost o diletantă, spun astăzi regizori şi foşti colegi de scenă. Nu avea nimic din calităţile unui actor de film. Talentul ei stătea, de fapt, în puterea paşalîcului nomenclaturii, în omnipotenţa atotputernicului lider. Tatăl ei, îmbiat de regizori talentaţi de curte, a purtat-o prin foaierele teatrelor, prin studiourile de film şi pe oriunde şi-ar fi dorit (2) cea care era ironizată, într-o producţie din anii ’80, drept „Mirabela Bumbescu“. Sensibilitatea excesivă pentru Lica a apărut încă din închisoare, cînd Gheorghiu-Dej era în penitenciarul Craiova: „Această dragoste nam simţito nici la nevasta mea care ştiţi ce mia făcut şi mai mult am rugato sămi dea fotografia copiilor cel puţin so am la închisoare, dar ma refuzat, spunînd copiilor mei că nau tată! (…) Poate că şi ei (copiii, n.m.) îmi vor răsplăti cu o mîngîiere dacă voi ajunge la bătrîneţe şi nu voi muri la ocnă. (ortografia originală, n.m.)“ (3).
În 2009, Mihail Neamţu a enumerat cu francheţe propriile specializări: filozofie germană, patristică greacă, fenomenologie franceză (4). Însă aceste căi ştiinţifice netezite nu l-au împiedicat să ocupe o poziţie de frunte într-o instituţie a cărei menire era „administrarea şi analizarea, de o manieră riguroasă şi ştiinţifică, a memoriei regimului comunist din România, precum şi a consecinţelor acestuia“.
Afilierea domnului Mihail Neamţu la diferite asociaţii profesionale ne arată, de asemenea, absenţa oricărei relaţii cu analiza comunismului: Asociaţia Română de Filologie şi Hermeneutică Biblică, American Academy of Religion, Asociaţia Română de Istorie a Religiilor, Societatea română de Fenomenologie. La fel şi colocviile sau conferinţele la care a participat ori traducerile pe care le-a coordonat (Fundamentele bioeticii creştine; Drumul către Niceea; Crucea vizibilului;Desluşirea Tainei), ca să nu mai amintesc despre capitolele în volume colective ori despre studiile şi articolele în reviste foarte bine cotate.
Uneori, producţiile publicistice ale domnului Neamţu au fost reluate în volume de autor (5). Temele pe care domnia sa le abordează cu seninătate îl transformă nu într-un cercetător valoros al totalitarismului comunist, ci într-un atent observator al realităţii, lectura scrierilor sale fiind uneori o întreprindere relaxantă.
Acuitatea pentru viaţa politică, socială, culturală este evidentă în subiectele alese: evenimentele organizate de ICR, sistemul de învăţămînt, secularizarea, formarea adolescenţilor, familia contemporană, revoluţia sexuală, dilemele integrării europene, cariera lui Costel Busuioc, cronica filmului Viaţa celorlalţi, atacurile teroriste de la Bombay sau de la Londra, piesa Evangheliştii a Alinei Mungiu-Pippidi, islamismul, figura Patriarhului Teoctist, sărbătoarea Crăciunului, rromii, învăţămîntul teologic, clerul ortodox şi CNSAS, arhitectura urbană, cheltuielile publice ale primăriilor, invidia, războiul din Georgia, echipa lui Barack Obama, Michael Jackson, personaje ale vieţii cotidiene (Emil Constantinescu, Cristian Tudor Popescu, Ion Iliescu, Călin Popescu Tăriceanu ş.a.), demiterea preşedintelui, sindicatele, criza jurnalismului sau a patriotismului, limitele statului social, mineriada din 1990 etc.(6)
Alte două volume tratează cu predilecţie teme de teologie ortodoxă, insistînd pe „adîncirea şi amplificarea vocaţiei publice – deci, implicit, urbane a teologiei“ (7) – sau pe „redescoperirea tonului profetic în ambientul urban al teologiei“ (8). O altă colecţie de texte aprofundează reflecţii pe marginea unor lecturi din Baruch Spinoza, Carl Schmitt, Mircea Eliade, Karl Marx sau a unor portrete de cărturari (Jaroslav Pelikan, William F. Buckley Jr. şi Andrei Pleşu) (9). Ultimele eseuri, publicate sub titlul Zeitgeist, discută despre literatura de dinainte de 1989, despre spiritul public contemporan, despre lecturi ori subiecte filozofice (10). Aşa cum arătam mai sus, scrierile sale sînt onorabile, dar nu şi dovezi – fie şi superficiale – pentru a putea ghida numirea în calitatea de director ştiinţific la un centru specializat în studierea dictaturii comuniste. În plus, textele sale nu dovedesc faptul că domnul Neamţu ar fi călcat în vreo arhivă a vechiului regim. Personal, nu l-am auzit să insiste pe deschiderea arhivelor (altele decît ANR sau CNSAS) ori pe temele sensibile precum intersecţia ofiţerilor din structurile represive cu justiţia actuală.
Despre diletanţi
Lica Gheorghiu s-a simţit foarte bine în tribalizarea tăcută a comunismului românesc atîta vreme cît tatăl său a fost în viaţă. A fost însă şi o victimă a intrigii şi a secretomaniei de sectă ideologică. De pildă, a plătit scump relaţia cu medicul ieşean Gheorghe Plăcinţeanu, pe care l-a întîlnit la o petrecere, în 1958. Autoritarul său părinte nu l-a uitat pe medic, care ar fi refuzat să-i trateze mama la Bîrlad. S-a răzbunat cum doar un stalinist o putea face: l-a aruncat în închisoarea Rîmnicu Sărat, unde a şi murit, în 1961 (11).
Lica a trecut şi peste drama sa personală în schimbul unei cariere din ce în ce mai însorite. Mai marii cinematografiei îi propuneau roluri atrăgătoare, o încurajau necontenit. Regizori precum Liviu Ciulei, Lucian Bratu sau Mircea Drăgan au întreţinut himera spirituală cu care s-a hrănit fiica diletantă a unui dictator însetat de putere şi de spectacol. La apogeul unei cariere regizate fără reflectoare, Lica a jucat în Tudor (1963) alături de George Vraca şi de Emanoil Petruţ (12). Nici premiile şi nici ofertele tentante, sumele colosale şi opulenţa nu au mai contat la moartea bătrînului tată stalinist. Toate s-au risipit într-o clipă: casa, bijuteriile, cariera, gloria (13).
„Ironia nu există acolo unde plauzibilitatea referinţei istorice lipseşte“, opina domnul Neamţu într-un eseu (14). O remarcă echitabilă dacă priveşti cum domnia sa scrie şi teoretizează virtual despre o aşa-zisă mişcare politică numită Albă ca Zăpada, în timp ce Lica Gheorghiu chiar a jucat, şi încă într-un rol principal, în Harap Alb.
Diletantismul Licăi Gheorghiu şi a altora ca ea are însă un preţ. Aşa cum spunea cineva, profesionistul uneşte, diletantul dezbină. Cariera diletantului este efemeră. Chiriaş al istoriei, el dispare cînd se schimbă gazda. Nu face casă bună cu durata lungă. Nici nu-şi doreşte asta, întrucît el vine şi pleacă. E în voiaj de carieră. Ocupă musai poziţii care îi asigură vizibilitate, acces la resurse şi un loc călduţ de hibernare. Diletantul e pătimaş, didactic, încăpăţînat, egoist, dominator, lacom şi înfumurat. Deruta sa interioară este generată de expertiza celor din jur. Nu-i poate cuprinde, nu-i poate domina din punct de vedere profesional. Nu e pe tărîmul lui. Ce nu-l avantajează, ignoră pedant. Un diletant învaţă însă repede arta diversiunii. E abil şi stăpîn pe situaţie. Nu discută despre probleme în profunzime, ci alternează cazuistica generalizatoare cu sofismul aluziv. E un fin marcator de detalii ştiute de cînd lumea. Combate sulfuros tezele caduce. Este fatalmente pe lîngă subiect.
Diletanţii nu vin de nicăieri. Ei au părinţi ideologici. Îi cultivă şi îi salvgardează aproape fizic în scenete de teatru burlesc cu fapta sau cuvîntul. Diletanţii îşi sorb idolii. Dar toate acestea se întîmplă doar în aparenţă. Părintele e doar un mijloc de a epata. După ce rolul e jucat şi piesa încheiată, diletanţii îşi găsesc alţi maeştri. De fapt, ei cultivă efemerul la nesfîrşit şi se bizuie doar pe principiul acuităţii propriului interes. În final, dispar şi diletanţii, şi taţii lor ideologici… Rămîne însă gustul amar că, în România, cariera depinde uneori de un fatal bruiaj de caracter. De tată ideologic.
––––––––––––––––
1. Mihail Neamţu – Curriculum Vitae, accesibil on-line, la adresa http://www.iiccmer.ro/ro/ despre_iiccr/structura_iiccr/mihail_neamtu/ (10 octombrie 2011).
2. Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, prefaţă de Mircea Mihăieş, traduceri de Mircea Mihăieş, Alina Ghimpu, Ioana Ploeşteanu, Diana Roţcu, Laura Sion, Editura Univers, Bucureşti, 1995, pp. 133-134.
3. Apud Stelian Tănase, Clienţii lu’ Tanti Varvara: istorii clandestine, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, pp. 321-322.
4. Mihail Neamţu, Verbul ca fotografie. Disidenţe culturale şi comentarii politice, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2009, p. 7.
5. Mihail Neamţu, Elegii conservatoare. Reflecţii est-europene despre religie şi societate, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009; Idem, Verbul ca fotografie. Disidenţe culturale şi comentarii politice, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2009.
6. Am operat doar o selecţie aleatorie.
7. Mihail Neamţu, Gramatica ortodoxiei: tradiţia după modernitate, prefaţă de Mihai Şora, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 25.
8. Mihail Neamţu, Bufniţa din dărîmături. Insomnii teologice în Romånia postcomunistă, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 9.
9. Mihail Neamţu, Povara libertăţii: antiteze, paradigme şi biografii, cuvînt înainte de Vladimir Tismăneanu, Editura Polirom, Iaşi, 2009, passim.
10. Mihail Neamţu, Zeitgeist: tipare culturale şi conflicte ideologice, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2010.
11. Dumitru Lăcătuşu, „Cazul doctorului Plăcinţeanu“, în Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu, Stat şi viaţă privată în regimurile comuniste, Editura Polirom, Bucureşti, 2009, p. 295-309.
12. Vladimir Tismăneanu, Arheologia terorii, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, cu o postfaţă de Cristian Vasile, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2008, p. 209.
13. Lavinia Betea, Poveşti din cartierul Primăverii, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2010, p. 13-42.
14. Mihail Neamţu, Elegii conservatoare, ed. cit., p. 149.
