"Afacerea Tănase"

Trailer-ul proiectului de film documentar despre "Afacerea Tănase"
Trailer of the documentary film project about the "Tanase Affair"

În Franța anului 1982, “Afacerea Tănase”, cum au numit-o mediile, a ținut prima pagină a ziarelor luni de zile. Modul nu foarte concludent în care ea a luat sfîrșit în toamna lui 1982 a lăsat nelămurite o mulțime de lucruri. Clar a fost doar faptul că Ceaușescu ordonase Securității asasinarea scriitorilor Virgil Tănase și Paul Goma, aflați în exil la Paris, iar planul fusese dejucat de serviciul francez de contrainformații cu ajutorul lui Matei Haiducu, agent al CIE (spionajul românesc) trecut de partea francezilor.
Acum, în urma cercetărilor întreprinse în decurs de peste doi ani, un film documentar (aflat în pregătire la Libra Film) și o carte vor dezvălui dedesubturile “Afacerii Tănase” și vor desluși mistere rămase nerezolvate timp de peste un sfert de secol.

Din cartea lui Liviu Tofan despre “Afacerea Tănase”, ce va apărea sub egida IRIR, reproducem un fragment intitulat Probe:

Ce dovezi avem că Matei Pavel Haiducu a fost, așa cum afirma el, agent al spionajului românesc? Sigur, el a spus-o clar și apăsat, și a fost foarte convingător: “Sunt ofițer superior al serviciilor de informații române. Mă aflu în misiune în Franța de 8 ani... Am primit ca misiune să-i fac să dispară pe domnul Tănase și pe domnul Goma”. Dar există vreo probă în acest sens? Securitatea a negat că l-ar cunoaște pe individul Haiducu. De la București nu s-a spus niciodată, nici înainte de 1989, nici după, nimic oficial referitor la identitatea sau ocupația lui Matei Haiducu. Și nici autoritățile franceze nu au spus niciodată nimic, chit că au probe cu duiumul. Serviciile speciale de la Paris nu și-au încălcat niciodată discreția totală impusă (de ce oare?) pe acest subiect, iar serviciile speciale de la București, vechi și noi, au procedat aidoma. Pentru opinia publică nu a existat pînă azi nici un fel de confirmare oficială a apartenenței lui Matei Haiducu la spionajul românesc, recte Centrul de Informații Externe (CIE). Și atunci? Este posibil ca Matei Pavel Haiducu să fi fost un impostor, iar planul de asasinare a lui Virgil Tănase și Paul Goma doar o cacialma a francezilor?

Există – necunoscut marelui public - un singur document provenind din birourile serviciilor secrete române, care confirmă existența lui Matei Haiducu ca agent al spionajului românesc, precum și implicarea CIE în “Afacerea Tănase”. Bizar, dar acest document nu poartă nici o semnătură sau ștampilă, nu are antet, nu este nici măcar datat. Și totuși, nu există nici un dubiu asupra autenticității și provenienței sale. Dar să ne uităm mai întîi la pasajele relevante din acest document intitulat, simplu, NOTA (cu grafia reprodusă întocmai):

“Între anii 1980 – 1983 au fost organizate mai multe acțiuni externe de contracarare sau anihilare a unor opozanți, executate de U.M. 0544/R în cooperare cu alte unități ale C.I.E. sub comanda gl.lt. Nicolae Pleșiță.
……………………………………..
3. Lichidarea disidenților VIRGIL TĂNASE și PAUL GOMA prin intermediul lui HAIDUCU, acțiune pusă la punct de colonelul DIACONESCU ION, Lt.Col. MUNTEANU AUREL și Lt.Col. BOLOGAN STELIAN. Acesta din urmă îl luase în legătură pe HAIDUCU de la colonelul FLOREA OPRIȘAN care ieșise la pensie.

4. Aruncarea în aer a postului de radio EUROPA LIBERĂ………………
…………………………………….
Asemenea acțiuni au mai fost organizate, însă după trădarea lui HAIDUCU, nu s-a mai apelat la cadre și surse ale unităților 0101, 0102 și 0103.
Succesiunea, organizarea și rezultatele acestora pot fi stabilite prin rapoartele ce trebuiesc solicitate colonelului DIACONESCU ION și Lt.Colonel NICA SERGIU, deoarece nu sunt documente care să le ateste.

NOTA era un document destinat conducerii statului la cel mai înalt nivel. Ea a devenit însă o ciornă în urma ștersăturilor și modificărilor aplicate cu un pix de culoare roșie de către cel care a verificat-o înainte de a fi predată curierului. Altfel, NOTA este genul tipic de document CIE de maximă importanță și confidențialitate: scrisă de mînă cu cerneală albastră, cu litere mari, foarte citeț, cum primeau pe stil vechi doar șefii Securității și Nicolae Ceaușescu. NOTA a fost redactată probabil în prima jumătate a anului 1990, cînd în CIE (transformată în Serviciu de Informații Externe – SIE abia în decembrie 1990) funcționau încă absolut toate reflexele și obiceiurile de dinainte, ba funcționau chiar și aceiași oameni, pînă la, și inclusiv, noul “Comandant CIE” Mihai Caraman (din ianuarie 1990). Acesta a fost, probabil, cel care a făcut modificările pe notă, transformînd-o într-o ciornă (și avînd grijă să nu scrie nici o rezoluție de mînă pe foaia respectivă). Iar cel căruia i-a fost înapoiată a omis să o distrugă după ce a redactat forma finala a notei, plecată probabil spre Cotroceni, de unde trebuie să fi venit și solicitarea pentru întocmirea ei. Cu ce scop și în ce context, nu știm. Se poate presupune că NOTA a servit la punerea în temă a noii conduceri a României cînd aceasta a fost confuntată cu primele întrebări directe din partea unor țări și servicii occidentale despre isprăvile comise pînă în 1989 de Securitate/CIE pe teritoriul acelor țări (Franța, Germania, Elveția).

Forma notei și maniera de redactare o identifică fără dubiu – este modelul CIE 100%. Dar există și aspecte de fond care ne spun că atît autorul notei, cît mai ales cel care a modificat-o, erau oameni din CIE care cunoșteau subiectul în detaliu. Să le luăm pe rînd:

- Avem mai întîi, chiar în primele rînduri ale documentului, dezvăluirea indicativului “U.M. 0544/R”. Mai nimeni nu știa în 1990 ce însemna acest indicativ. Abia se știa că U.M. 0544 era indicativul Centrului de Informații Externe, CIE. Dar sub forma “U.M. 0544/R”, nimeni din afara CIE nu știa, și puțini din interior cunoșteau la ce se referă. Firesc, avînd în vedere că U.M. 0544/R avea atribuții speciale. Unitatea era supusă direct șefului CIE, adică generalului Nicolae Pleșiță (în acea perioadă), iar obiectul ei de activitate era “lupta antiteroristă în străinătate”, cum sună descrierea eufemistică întîlnită într-un alt document. Cu ce se ocupa de fapt U.M. 0544/R reiese foarte limpede chiar din această Notă: “anihilarea unor opozanți”, “lichidarea disidenților”, “aruncarea în aer…”;

- În paragraful cu numărul 3 (modificat din 2), textul inițial spunea “prin intermediul referentului HAIDUCU“, dar a fost modificat în “prin intermediul lui HAIDUCU”. Autorul modificării știa că Matei Pavel Haiducu nu era referent (adică neîncadrat în structura militară a CIE), ci ofițer;

- NOTA menționează, în contextul “trădării” lui Haiducu, unitățile 0101, 0102 și 0103. Nu erau mulți cei din cadrul Securității, sau chiar al CIE, care să cunoască aceste indicative și să știe despre ce este vorba. UM 0101, UM 0102 și UM 0103 erau un fel de secretul secretului în cadrul Centrului de Informații Externe. De aceste subunități, de fapt “servicii independente”, țineau așa-numiții “ilegali” sau “clandestini”, supranumiți “cîrtițe”: agenții plasați în țări străine sub diverse “legende”, adică cu identități și/sau biografii măsluite, dar cît se poate de veridice. Matei Pavel Haiducu era o asemenea “cîrtiță” și aparținea probabil UM 0103 (care se ocupa de emigrație, minorități, culte, contraspionaj, penetrare tehnico-științifică etc).

- Paragraful cu numărul 3 conține numele în clar ale ofițerilor CIE Diaconescu Ion (de fapt Deaconescu Ion), Munteanu Aurel și Bologan Stelian. Evident că aceste identități nu erau cunoscute decît unor insideri. De remarcat că vechea discreție este lăsată acum la o parte: înainte de 1989, acești ofițeri superiori CIE ar fi apărut în asemenea documente doar cu numele lor conspirative.

Despre Deaconescu Ion știm că era, în 1982, șeful UM 0102, care se ocupa de “ilegalii” din America de Nord și America de Sud. Mai știm că numele său conspirativ era “Panduru”. Coincidență, un “Panduru” apare și în cartea lui Matei Haiducu, “J’AI REFUSÉ DE TUER”, și joacă un rol important în pregătirea asasinării celor doi scriitori. Deși nici Haiducu, nici misiunea lui nu aveau de-a face cu America, implicarea “colegului Panduru” de la UM 0102 nu era imposibilă dacă așa a hotărît șeful CIE, generalul Pleșiță. Posibil ca și experiența lui “Panduru” în domeniul ilegalilor și al operațiunilor acestora să fi fost un argument pentru cooptarea sa în această operațiune.
În aceeași carte mai apare și “Bădescu”, al treilea ofițer de legătură al lui Haiducu, după “Ionescu” (pînă în 1978) și “Bunea” (pînă în 1981). “Bădescu” trebuie să fie lt.col. Bologan Stelian, identificat în Notă chiar ca ofițerul de legătură al lui Haicudu.

În concluzie, NOTA ne confirmă o seamă de lucruri: că a existat o operațiune a CIE de lichidare a lui Virgil Tănase și Paul Goma, că de aceasta s-a ocupat generalul Pleșiță, că a fost încredințată lui Haiducu, că acesta aparținea de serviciul “ilegalilor”, și că a trădat Securitatea. Destul de multe confirmări pentru început.
Într-o scurtă paranteză ne vom pune întrebarea, unde se află oare astăzi documentul rezultat din această notă. Întrebarea se justifică prin aceea că documentul constituie o recunoaștere fără precedent a unor fapte extrem de grave comise de autorități ale statului român. Ele sunt dovada că România sub Ceaușescu a înfăptuit acte de terorism internațional, ceea ce poate avea consecințe severe și pentru România de azi, continuatorul de drept al statului român și, ca atare, responsabil în continuare pentru cele întîmplate în urma cu un sfert de secol.

Înafară de NOTA analizată mai sus, mai există un document din anul 1990, care confirmă existența cazului Haiducu “condus” de Nicolae Pleșiță. Acest document se intitulează RAPORT, și a fost scris de Lt.Col (R) Nica Sergiu la data de 21.02.1990. Documentul olograf se întinde pe mai mult de patru pagini, în care fostul șef al UM 0544/R, unitatea de lichidări a CIE, dă amănunte despre raporturile dintre CIE și faimosul terorist Carlos Șacalul. Abia în ultimul rînd al raportului, ca din întîmplare și fără nici o legătură cu subiectul raportului, Sergiu Nica pomenește de “cazul ‘HAIDUC’ condus direct de Pleșiță N.”; de parcă Sergiu Nica ar vrea să spună celor care i-au cerut acest raport: “nu mă întrebați și de povestea cu Haiducu, că de asta s-a ocupat direct Pleșiță”. Dar precizarea de atunci este oricum bine-venită. Pe Sergiu Nica nu mai putem să-l întrebăm azi nimic, pentru că a murit în august 1995. Deces într-un fel foarte oportun, avînd în vedere că SIE îi va pune apoi în cîrcă “distrugerea neautorizată” a tuturor documentelor sale (adică ale UM 0544/R) în noaptea lui 21 decembrie 1989.

Dovada că Matei Pavel Haiducu a fost într-adevăr ofițer superior al Ministerului de Interne (de care aparținea și CIE ca parte a Departamentului Securității Statului), am găsit-o printre documentele păstrate de familia sa. Este vorba de un BREVET prin care se acorda distincția MERITUL MILITAR Clasa 1-a “Maiorului Matei Pavel Haiducu, ofițer al Ministerului de Interne”. Brevetul este din anul 1982, poartă semnătura lui Nicolae Ceaușescu, și precizează că Haiducu primește distincția pentru “25 de ani de activitate în cadrul Ministerului de Interne”. Numai că Haiducu nu avea, la acea dată, decît 13 ani de la recrutare și doar 11 de la încadrarea ca ofițer. Acești 11 ani au cîntărit cît 25, și Haiducu a primit MERITUL MILITAR Clasa 1-a mult înainte de termen ca recunoaștere și apreciere a unor merite deosebite – aceasta ar fi singura explicație (presupunînd că generalul Pleșiță, cu impresionantele sale studii de 4 clase, știa să numere suficient). Brevetul din 1982 este deci dovada că Matei Haiducu era într-adevăr “ofițer superior al serviciilor de informații române”, cum s-a prezentat el presei la Paris în toamna acelui an, dar și a faptului că a “bine-meritat pentru patrie”. De unde să fi știut atunci CIE că, în realitate, Haiducu “bine-merita” mai curînd pentru noua lui patrie, Franța?

În sfîrșit, încă o dovadă că Matei Haiducu a fost ceea ce a fost ne-o furnizează – într-un context care frizează absurdul – însăși Securitatea. În septembrie 1980, Direcția a III-a (UM 0625 - contraspionaj) a Departamentului Securității Statului, să-i spunem Securitatea internă, deschide un “Dosar de Urmărire Informativă” (DUI) privind obiectivul “Horia”. Acesta era numele conspirativ, conform procedurii, dat de Securitate personajului care îi provocase suspiciunile. Personajul, cetățean francez de origine română, venea de la un timp foarte des în România, pentru afaceri. Mult prea des, și-o fi zis Securitatea. Vizitele frecvente ale lui “Horia”, activitatea sa intensă, contactele lui numeroase și poate comportamentul mai neobișnuit al acestuia au devenit obiectul operațiunii “Sena ’80”, cum a botezat-o Direcția a III-a. Ei bine, obiectivul “Horia” al Securității era nimeni altul decît Haiducu Matei Pavel, bănuit că s-ar ocupa cu “culegerea de informații economice în favoarea Franței”.

Cum se poate așa ceva, vă veți întreba? Securitatea (internă) urmărește un agent al Securității (externe) de parcă n-ar avea habar cine este acesta de fapt?! Chiar așa. Securitatea internă nu știe că “Horia”/Haiducu este un “coleg”, și îi aplică tot tacîmul informativ: filaj, microfoane în camera de la hotel Intercontinental, ascultarea telefoanelor, rapoarte de la informatori. CIE nu are cum să împiedice Direcția a III-a să-și facă datoria, pentru că o asemenea intervenție ar fi putut compromite legenda lui Haiducu. Pe de altă parte, cei din CIE profitau într-un fel de pe urma zelului celor de la Securitatea internă, pentru că observarea lui Haiducu de către Direcția a III-a îi scutea de munca contrainformativă pe care ar fi trebuit s-o facă ei, adică de verificarea comportamentului și loialității agentului lor (tot așa cum și francezii ar fi trebuit să verifice permanent loialitatea lui Haiducu față de ei, mai ales cînd acesta se afla în România!). Oricum, din punctul nostru de vedere, Securitatea internă și-a făcut treaba foarte bine. Căci ascultarea convorbirilor telefonice ale lui Haiducu ne furnizează dovada pe care o căutăm. Se consemnează astfel că, în repetate rînduri, Haiducu apelează numărul 16.66.90. Cei care interceptează convorbirile notează că “s-a sunat la Institutul pentru Studiul Cooperării Economice Internaționale, din Splaiul Independenței 7". Gafa enormă comisă prin această precizare constă în divulgarea sediului direcției “ilegalilor”, adică a unității CIE de care aparținea Haiducu. Or, tocmai pentru a-i asigura o conspirativitate maximă, această direcție avea un sediu separat de sediul CIE, ba mai mult, era camuflată sub o firmă falsă care se chema “Institutul pentru Studii Economice Internationale”, taman cel din Splaiul Independenței 7. Colocvial, asta s-ar numi “a-ți da cu stîngu-n dreptu’”.

Cînd apela numărul 16.66.90, Haiducu suna de fapt la el la serviciu, cum s-ar spune. Și cerea să vorbească fie cu “Mareș”, fie cu “Bunea”, cum putem citi în transcrierile Securității. Corect. “Bunea” era ofițerul de legătură al lui Haiducu în acea perioadă, deci nimic mai firesc ca cei doi să fie în legătură. Iar “Mareș” este un alt nume care apare frecvent în cartea lui Matei Haiducu, “AM REFUZAT SĂ UCID”. El este descris ca mîna dreaptă a generalului Pleșiță, personaj important cu grad de colonel, probabil șeful direcției “ilegalilor”. Conform cărții, “Mareș” este și martorul momentului cînd Pleșiță îi dă lui Haiducu misiunea lichidării lui Tănase și Goma.

Avem astfel confirmarea, grație filajului Securității, că “Mareș” și “Bunea” din cartea lui Haiducu au existat realmente, că aveau într-adevăr aceste nume conspirative, și că lucrau la CIE, direcția “ilegali”. Se confirmă deasemeni legătura dintre Matei Haiducu și CIE, căci telefoanele date celor doi au ca scop aranjarea de întîlniri. Unde, ne-o spune tot filajul Direcției a III-a: în case conspirative. Un raport de filaj deconspiră fără să vrea o asemenea casă/locuință conspirativă, dînd adresa exactă a clădirii în care intră Haiducu într-o bună zi pentru o întîlnire cu “Mareș”, “Bunea” sau poate chiar Pleșiță: un bloc din bulevardul Ana Ipătescu (azi Lascăr Catargiu), cu intrare din strada Povernei.

La întrebările pe care ni le puneam la începutul acestui capitol, dovezile de mai sus dau, cred, un răspuns fără echivoc chiar și în lipsa unor confirmări oficiale. Matei Pavel Haiducu a fost realmente ofițer superior al serviciilor de informații române, și a avut într-adevăr misiunea de a-i lichida pe Virgil Tănase și Paul Goma.

[înapoi]