Scrisoare deschisă către un camarad de idei

Dragă Volo, am spus-o – şi scris-o – că tu ai fost unul dintre primii analişti aplicaţi ai istoriei noastre recente; aşa se explică de ce ai fost şi unul dintre primii la care m-am gîndit azi, cînd la Bucureşti stîrneşte ecouri prelungi exotica interpretare istorică a dlui preşedinte Băsescu referitoare la sluga ruşilor care ar fi fost (în 1947) Regele Mihai şi la reconsiderarea sugerată pe care ar merita-o mareşalul Ion Antonescu în chestiunea Holocaustului. Sper să nu fii surprins – sau cel puţin să nu fii mai surprins de gîndul meu amical decît de gîndurile prezidenţiale, menite a revizui într-un chip abrupt, sentenţios şi surprinzător istoria noastră.

Mă întreb bunăoară cum anume te simţi cînd îţi dai seama că unul dintre oamenii de care ţi-ai legat speranţe – şi căruia i-ai fost, măcar pe unele chestiuni, un fel de consilier informal – n-a citit nici una dintre cărţile tale. Dl Băsescu ar fi putut afla de oriunde acele clişee istoriografice cărora le-a dat glas pe 22 iunie a.c., dar mai puţin de la tine. În aceeaşi ordine de idei, mă întreb – ştiind cît de mult preţuieşti istoria ţării în care te-ai născut – cum anume te simţi cînd afli, alături de noi toţi, ce perspectivă deformată, redusă şi vindicativ-ranchiunoasă are preşedintele despre istoria ţării pe care o conduce şi despre un personaj anume al ei? Ca om cu talent speculativ (în sens pozitiv) în regatul ideilor şi ca om care ştie valoarea logicii şi nuanţelor în istorie, ce simţi cînd auzi rostite fraze care n-au nici logică, nici nuanţe, ci doar un iz de retorică populistă sulfuroasă? Ca om care ai gustat – pe meritele tale – din preaplinul unei frumoase experienţe americane, ştiind foarte bine maniera elegantă, urbană şi camaraderească prin care orice preşedinte american în exerciţiu – indiferent de orientarea sa politică – se referă la predecesorii săi, cum anume te simţi, aşadar, în faţa unui conducător de azi care şi-a tăiat singur – cu gesturi, cu vorbe – orice punte de contact amiabil cu toţi cei care l-au precedat în Înaltul Scaun al ţării, fie ei rege sau preşedinţi, fie ei de stînga sau de dreapta? Sau, mai direct fie spus: cum anume te simţi cînd transpare că „omul care a condamnat comunismul“ n-a citit nici măcar Raportul echipei tale, pe marginea căruia condamnarea era făcută? Pentru că aici nu-s decît două explicaţii: ori dl Băsescu n-a citit acele pagini (care-i contrazic flagrant aserţiunile), ori le-a citit şi nu dă doi bani pe ele.

Mă mai întreb, dragă Volo, ce simţi cînd vezi percepţia despre mareşalul Antonescu a dlui preşedinte? Care să fie, în opinia ta, miza sugeratei revolte a preşedintelui referitoare la faptul că pe Antonescu îl judecăm – crede dl Băsescu – mai aspru decît ar trebui? Ce crezi despre maniera bizară în care domnia sa împarte – în răspăr cu istoricii – responsabilităţile pentru partea noastră din peisajul amplu al Holocaustului european? Chiar în acest an a fost descoperită, în părţile tihnitei Moldove, o (altă) groapă comună. De ani de zile sînt publicate, în România, în limba română, stenogramele – reale, şi nu pe surse – ale consiliului de miniştri în care Antonescu (atunci, Conducător deplin al statului) schiţa coordonatele dorite de el în privinţa „rezolvării problemei rasiale“ din România, cu trimitere directă la evrei şi la ţigani. Să nu fi aflat dl preşedinte de ele? Să fi aflat şi să nu-i pese? Tu ce crezi?

Mă mai întreb totodată – ştiindu-te un cunoscător al regimurilor ciudate din America de Sud – ce părere ai despre preşedinţii care apar la televizor şi arată ei (deşi nu au o calificare în domeniu) cum ar trebui rescrisă istoria (şi nu mă refer aici la Hugo Chavez)? Ca om intelectualmente elegant, cum mi-ai apărut de fiecare dată, cum găseşti lipsa de eleganţă flagrantă a acestei flegme retorice care-a fost aruncată în obrazul mult-îndurător al unui om care mîine-poimîine împlineşte 90 de ani şi care n-a făcut nimic rău, totuşi, acestui neam? Cum te simţi în faţa unui personaj politic ce renunţă fără remuşcări la stima a 10 intelectuali, dacă în schimbul acesteia cîştigă voturile a 1000 de creduli de ocazie, fie ei naţionalişti, habarnişti, frustraţi, naivi sau lipsiţi de educaţie?

În fine – cunoscîndu-ţi uşurinţa cu care ştii să-ţi susţii ideile atunci cînd vrei s-o faci –, poate că între data la care eu îţi scriu aceste rînduri (24 iunie) şi data la care ele vor deveni publice, tu să fi avut o intervenţie prin care, într-un fel, să spui ce crezi. Dacă o vei face, fii convins că-ţi voi citi textul. Dacă n-o vei face, fii convins că mă voi întreba pe mai departe care-i mecanismul prin care un intelectual, în faţa unui şmecher politic, se lasă orbit. Sau manipulat. Sau prostit.

CAMARILA – Salon de coafură prezidenţială scoate încă o dată la rampă stilistul principal al companiei: maistoraşul căruia tranziţia românească îi datorează şamponul pentru chelia doctrinară cu cărare pe ambele părţi. Pe dreapta, când opoziţia este de stânga. Pe stânga, când opoziţia este de dreapta. Cel mai recent turneu transatlantic al omului înarmat cu perii, periuţe, pudriere, brici, foarfece şi piatră acră – în caz de sângerări superficiale – a debutat, în  urmă cu câteva săptămâni, la Londra. A fost servit şi apoi lăudat cu osârdie un ceai de fructe de pădure.

Clientul a făcut frumos, după care, ajuns acasă, a făcut ce ştie el mai bine: a făcut urât.

E limpede pentru tot omul, în afara haimanalelor din camarila prezidenţială, că lui Traian Băsescu nu-i priește să i se bage sub nas discursuri cu spiritul şi litera cărora nu are nici în clin, nici în mânecă. Atunci când le acceptă, à contre-coeur, din motive de ”strategie naţională”, îşi revine în fire cu o furie de nestăpânit. Aşa că, după gargara indigestă cu potpourri de Oakeshott, Gellner, Ghiţă Ionescu şi Hayek, preşedintele s-a dus la un şpriţ autohton cu un om pe care îl înţelege, cu care se înţelege şi faţă de care nu are nici un secret, cum nici acesta nu are vreun secret faţă de preşedinte: Ion Cristoiu.

Dacă şpriţul n-ar fi fost în direct, tot ce i-a mărturisit preşedintele despre rege lui Ion Cristoiu ar fi rămas între cei doi convivi, așa cum au rămas multe între de Gaulle şi Malraux (iau un exemplu, aşa, la întâmplare, de dragul “stilisticii”), dar cum chiolhanul doctrinar a fost Live, ”prostimea” a început să-şi dea cu părerea. Chiar şi cei care-l preţuiesc  pe rege exact cât şi cum o face Traian Băsescu (exemplul de-acum clasicizat fiind Ion Iliescu & Camarades) s-au grăbit să sară la carotida preşedintelui. Numai că au dat acolo peste blindajul asigurat de  camarila prezidenţială.

Vladimir Tismăneanu, omul cu dregătoriile zilei, a “dres-o” şi pe asta: mult scandal pentru nimic; e vorba de o nefericită ”stilistică a exprimării”, președintele nu are o politică anti-monarhie etc. După care, acuză pe toată lumea nu tocmai fericită de mărturisirile publice ale preşedintelui. O dată declanşată campania de stilizare, continuă să ni se explice că vina este cu mult mai mult de partea celor ce au auzit cele afirmate de preşedinte, decât de partea rostirii prezidenţiale.

Truc vechi. Vă amintiţi cum ne liniştea cândva un distins intelectual că afirmînd “Avem nevoie de tinichigii și chelnări, nu de filozofi”, Traian Băsescu nu dorise să spună ce spusese şi ne traducea, din română în română, vorbele preşedintelui României, ca şi cum ar fi continuat să traducă din Platon?

Când intelectualii care susțin un proiect politic traduc poporului ce spune președintele și președintelui ce spune poporul, ceva nu este în regulă nici cu intelectualii, nici cu președintele și, mai ales, nici cu proiectul politic respectiv.

Una dintre calitățile lui Traian Băsescu este că, uneori, spune ce crede și crede în ce spune. Un modus operandi cu totul opus celui al camarilei sale, care spune, mai întotdeauna, ce nu crede, și nu crede, mai niciodată, în ce spune.

A crezut vreodată în ce-a spus în ajunul prezidențialelor din 2009 camariliotul vorbind presei străine de o video casetă implicându-l pe dușman în partide de sex oral?

A crezut pe dracu’, numai că asta era partitura ce trebuia cântată în acele momente de exacerbată îngrijorare electorală.

A fost dat afară camariliotul ce-și folosise funcția de înalt funcționar de stat pentru a răspândi minciuni împotriva celui care candida la aceeași funcție cu stăpânul său? Nu. A fost decorat.

Odată auzită vocea Stilistului-şef, toate periuţile tipărite, electronice şi audio-vizuale au fost puse la muncă. În operațiunea de “damage control” este adusă în scenă și ”echidistanta” străinătate. Nu, nu vă speriați, după Oakeshott, Gellner, Ghiță Ionescu și Hayek nu i se pun în menu președintelui alde Charles Bally, Leo Spitzer sau Gianfranco Contini.

Cu ani în urmă, critic aproape brutal al stilistului cu geometrie variabilă Vladimir Tismăneanu, Tom Gallagher este azi parte a echipei de stilişti prezidenţiali. “Pe cale de consecinţă”, trage şi el o bruftuluială aspră criticilor dlui Băsescu. Impostura începe încă din titlulul textului. Accentul este mutat de pe acuzaţiile aberante rostite de Traian Băsescu pe destinul Casei Regale – Drama Casei Regale. Deci, nu Tragedia lui Traian Băsescu. Dar ce te poţi aştepta de la un stilist care are tupeul de a spune: “La imboldul lui Ion Cristoiu, un savant al istoriei şi un bun jurnalist (combinaţie formidabilă de abilităţi pe care puţini alţii le au în Romania de astazi)”?

Ion Cristoiu, “savant al istoriei”?

Cum Tom Gallagher uită, permanent, să indice cine îi traduce capodoperele în limba română, poate că în original  aveam de-a face cu un eșantion al umorului sec, britanic. Ori cu o serie prea lungă de Dry Martini.

Gallagher ne previne și în legtură cu ceva foarte grav – sabotarea intereselor României pusă la cale de unii: “Personaje influente, care au acces la media germane şi nord-americane, vor căuta, probabil, să-l izoleze pe şeful statului indiferent de pagubele aduse României care, sub Băsescu, a încercat cel puţin să fie un bastion al influenţei occidentale în Europa de Sud-Est.”

Ca pe vremea stalinismului pentru eternitate: “Dai în mine, dai în partid. Dai în partid, dai în popor.” Iată un scoţian care aminteşte de celebrul politruc Traian Şelmaru, vigilentul care te întâmpina cu întrebarea capitală ”Tovarăşe, iubeşti poporul?”

Tovarăşului Şelmaru n-am apucat să-i răspund, fiindcă n-a apucat să mă întrebe. Când l-am cunoscut, nu mai era tovarăş, ci domn, așa că nu mai folosea ”întrebarea de baraj”. De-ale “stilisticii”. Dar stilistul prezidenţial Gallagher merită un răspuns: ”Get lost!” Sau pe românește: ”Plimbă ursu’!”

Un personaj care prin anii 1990 era doar un mucea dar își permitea să ia în tărbacă intelectualitatea românească pentru culpa (era să scriu “trădarea națională”) de a nu fi înțeles măreția Legiunii, este astăzi unul dintre buldogii prezidențiali. Nu putea să rateze prilejul de a mușca tocmai într-o asemenea situația. Pentru a ne face să înțelegem, o dată și  pentru totdeauna, unicitatea măreață a lui Traian Băsescu, propagandistul prezidențial ne oferă un  “profil psiho-politic al ofițerului de navă.“  Iată o mostră:

“Comandantul adevărat nu e marinarul care se agață primul de colacul de salvare al navei. Iată de ce în vocabularul preşedintelui Traian Băsescu, substantive precum „trădare” sau „laşitate” sunt univoce, fără marjă de interpretare. De ce? Pentru că detaliile regulilor marinăreşti se inspiră dintr-o tot mai neînţeleasă etică a onoarei. Lumea ofiţerilor nu intersectează uşor universul jurnaliştilor, al poeţilor, al erudiţilor snobi, al eseiştilor brilianţi sau al intelectualilor de salon. De aici şi neînţelegerea sistemului de valori care-i permite unui fost comandat de navă să judece un fost şef de stat, chiar şi atunci când exactitatea referinţelor istorice îi scapă.(s.n.)“

Aici e cheia: un fost comandant de navă își ”permite să judece un fost șef de stat chiar și atunci când exactitatea referințelor istorice îi scapă.”

Și cei care au exactitatea referințelor istorice ce ar trebui să facă?

Să-l încurajeze pe Traian Băsesecu în somnabulismul său refractar la precizie istorică? Să-i alimenteze sfertodoctismul politic, minat de populisme gata de harță în orice moment? Să se adauge haitei de camarilioți care îl ajută pe Traian Băsescu să acrediteze conceptul idiot că România e o barcă patriotică și că restul, oceanul adică, e un cimitir al dușmanilor ei?

Au trecut douăzeci și doi de ani de când Traian Băsescu nu mai este ofițer de navă și șapte ani de când este șef de stat. Ne-ar putea sugera pupinul prezidențial cam cât mai avem de așteptat până când Traian Băsescu va sparge profilul psiho-politic al ofițerului de navă și va intra în profilul psiho-politic al șefului de stat?

Asta ne-ar fi interesat — un profil psiho-politic al șefului de stat — căci Traian Băsescu a  fost ales, în două rânduri, șef de stat, nu șef de pirogă. Salutăm etica marinărească a fostului lup de mare, dar transmitem camarotului său că regulile funcției deținute azi de Traian Băsescu arată altfel.

Un marinar proaspăt ajuns într-un port poate găsi ușa primei crâșme sau a primului bordel și fără a avea ”exactitatea referințelor istorice”. Un șef de stat incapabil să absoarbă referințe istorice exacte și să le prelucreze cu înțelepciune va sfârși prin a transforma discursul public într-o pălăvrăgeală de crâșmă și țara într-un bordel.

Cu colacul de salvare în jurul gâtului și buzunarele pline de sinecuri, băieții de mingi ai lui Traian Băsescu ne spun povești pe care le-am mai auzit; fie că erau despre ucenicul vrăjitor într-ale cizmăriei, fie că erau despre emanații revoluției (vezi Marele șoc din finalul unui secol scurt, convorbiri hiper-cordiale între Ion Iliescu și Vladimir Tismăneanu).

*

Andrei Pleşu semnează în Adevărul un text la ale cărui argumente şi concluzii subscriu în bună măsură. O ezitare majoră ţine de un reproş adus, în chip nejustificat cred eu, preşedintelui Traian Băsescu: “a reuşit să pună într-o situaţie imposibilă câţiva oameni care îi sunt sincer fideli. A reuşit să-i determine să-si sacrifice libertatea interioară, pentru a nu ridica piatra. Nu meritau.“

Ba, meritau. Și încă cu vârf și îndesat.

Nu Traian Băsescu i-a obligat să-şi piardă libertatea interioară. În cel mai rău caz, i-a cumpărat. Şi când un om hotărăşte că vrea să se comercializeze pentru o funcţie, un favor, o sinecură, un institut, o grădină cu vedere la Mediterana etc., cumpărătorii apar fără întârziere. Imaginea unui Traian Băsescu care doar a luat de la cei deveniţi camarila sa mi se pare nedreaptă.

Traian Băsescu a şi dat. Uneori foarte mult. Câteodată, extravagant de mult: pentru o vreme, România condusă de Traian Băsescu a avut drept şef al unuia dintre serviciile secrete majore o caricatură – Claudiu Săftoiu. Vă mai amintiți cum, răspunzând întrebărilor comisiei parlamentare, dădea și răspunsuri care indicau că omul se credea șeful celuilalt serviciu secret?

Oamenii care au indecenţa de a nu se delimita de afirmaţii aberante, nici măcar când este vorba de un set de subiecte cu adevărat importante, nu președintelui îi sunt fideli, ci propriilor interese. Ei ştiu că, odată făcut pasul spre decenţă, consistentele lor avantaje ca membri ai camarilei pot să dispară cât ai zice peşte. Autoproclamaţi profesori de morală ai neamului, ei trăiesc în duplicitate şi prin duplicitate. S-a întâmplat doar ca astăzi, cumpărătorul să se numească Traian Băsescu. Mâine va purta alt nume. Numele ofertanților vor rămâne, mai mult sau mai puțin, aceleași.

Nu e nimic dezonorant să crezi într-un proiect politic democratic, reformator.

“Proiectul Băsescu” a promis mult, dar s-a stins repede. A fost nevoie de încredere și speranță în “Proiectul Băsescu”. Astăzi, Traian Băsescu are nevoie să afle ce credem despre proiectul respectiv. Nu poți fi creator de istorie curentă, când ești repetent la istorie recentă. Când, până şi în situaţii impardonabile, Stilistul-şef îl scuză pe Traian Băsescu, avem de-a face cu un soi de “simptom Radio Moscova” à rebours.

Lucrurile au căpătat deja un caracter grotesc: în vreme ce Traian Băsescu reiterează că nu are ce și de ce să retracteze, camarila stilistică continuă să încerce dregerea busuiocului. Între sinceritatea președintelui și prefăcătoria camarilei stilistice o aleg pe cea dintâi. Nu fiindcă ar fi răul cel mai mic, ci pentru că e răul cel mai sincer dintre cele două.

Haimanalâcul fosforescent al camarilelor continuă să fie singura sursă de “lumină” în bezna tranziției post-decembriste.

Regret hotărârea lui Cristian Tudor Popescu de a fi renunţat la titlul pe care dorise, inițial, să-l pună răspunsului său adresat prim-stilistului prezidenţial. Era – şi, în fond, rămâne – tot ce mai merită să i se spună acestui Mihail Roller in blugi Hugo Boss.

Sub titlul “Nu arătăm bine, ca intelectuali, căutînd prilejuri să ne învinovăţim unii pe alţii“, Ovidiu Șimonca a publicat un amplu interviu cu scriitorul Dorin Tudoran în Observator Cultural nr. 559 din 21.01.2011. Puteți citi interviul AICI.

Mă  bagă  în  seamă  Mircea  Mihăieș:  sunt  un  detractor al lui Vladimir Tismăneanu, mă adaug celor ce îl atacă în chip feroce și nedrept pe acesta din urmă și, alături de alții, am pavat “drumul mentalității asasine“ care se manifestă prin ameninţări cu moartea transmise politologului. Aș fi unul dintre cei responsabili de ieșirea la rampă a mardeiașilor “securisto-legionari” și, printr-o tristă metamorfoză, din leu am devenit un soi de pasăre urmuziană, alăturându-mă unei “specii  de struț corcite cu păun(escu)”. Cu alte cuvinte, dacă mâine i se întâmplă ceva lui Vladimir Tismăneanu, voi fi printre cei responsabili moral de o crimă. Chiar dacă, ieşind dintr-o vilă de înalt demnitar, Vladimir Tismăneanu ar aluneca pe coaja unei banane de protocol.

La aşa ceva nu pot răspunde, fiindcă nu sunt medic.

Mircea Mihăieș îmi pune și câteva întrebări. Una – bazată pe constatarea că l-aș compara pe Vladimir Tismăneanu cu Adrian Păunescu – este: “Chiar nu e nicio diferență între firul de nisip din bocanc și autostrada de-o mie de kilometri?”

Răspund: ”Este.”

Și adaug: Mircea Mihăieș nu observă că mai degrabă îi compar pe Tismăneanu cel de lăudat cu Tismăneanu cel de disprețuit și pe Păunescu cel de lăudat cu Păunescu cel de disprețuit. Las altora plăcerea de a compara răul pe care îl pot provoca lumii ideologii şi răul pe care îl pot provoca poeţii-propagandişti. Eu, unul, m-am dumirit de mult în această privinţă.

O altă întrebare pe care mi-o pune Mircea Mihăieș este: “Chiar așa Dorin? Am înnebunit cu totul?“

Răspund: “Nu știu, Mircea. Poate că unii dintre noi n-au înnebunit. Poate suferă doar de un atac de gripă porcină. Le doresc însănătoșire grabnică.“

De înnebunit, pare să fi înnebunit “România profundă”.

A fost o vreme când toată lumea se temea de Păunescu, fiindcă era în graţiile lui Ceauşescu. În 1978, mi-am permis gestul sinucigaş de a spune, public, cizmarului-dictator şi poetului ce aducea ode sandalelor sale doctrinare ce credeam despre ei. Azi, Mircea Mihăieş crede că sunt avocatul poetului-propagandist, doar pentru că nu cred că e bine să te repezi cu scuipatul la înmormântare. Și-apoi, de ce nu i-au luat Mircea Mihăieș și Vladimir Tismăneanu la refec pe Ceaușescu și Păunescu încă de prin anii ‘70, ca să ne fie tuturor mai lesne la scuipat astăzi?

Tot azi, acolo unde la câteva ore după o moarte a scuipat Vladimir Tismăneanu, Traian Băsescu a găsit timp să depună o coroană de flori şi puterea să spună câteva cuvinte de bine. Cum mi se impută inconsecvenţa, mă întreb unde este consecvenţa lui Vladimir Tismăneanu. Cu alte cuvinte: unde este demisia?

Tot azi, preşedintele care şi-a însuşit condamnarea comunismului elaborată de Vladimir Tismăneanu mărturiseşte că, de ar fi condus România numai un deceniu, Ceauşescu ar fi rămas în amintirea noastră drept un conducător bun. Cum ar veni, nici comunismul nu ar mai fi avut de ce să fie condamnat. Spre deosebire de Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu – ţarul condamnării comunismului – tace chitic. Ratează încă o şansă de a demisiona. Citesc în această întâmplare un mesaj încurajator şi unul deprimant.

Cel încurajator – există în România cel puţin un om care nu se teme de Vladimir Tismăneanu: Traian Băsescu. Şi pentru asta nu-l acuză nimeni că pavează calea unor inşi cu propensiuni criminale. Cel deprimant: consecvenţa lui Vladimir Tismăneanu nu dă semne de redresare.

Ce mă întreabă Mircea Mihăieș despre traseismul lui Vladimir Tismăneanu? Nimic.

Ce răspund? Nimic. Fiindcă astăzi nu e prudent să-i răspunzi neîntrebat lui Mircea Mihăieș. Nici o grabă. Există mereu un mâine. Unul cordial, să sperăm, chiar dacă Vladimir Tismăneanu își va “reaminti” că, de fapt, în fundul sufletului său, el a fost mereu… creștin-democrat.

Mă bucur să aflu de la Mircea Mihăieş că Vladimir Tismăneanu este ovaţionat azi la Chişinău. M-aş fi bucurat mai vârtos, ba l-aş fi şi ovaţionat, în anii ‘90, dacă asemeni altor intelectuali fini şi angajaţi nu ar fi ocolit Chişinăul cu atâta succes. Pe atunci, forţele democratice din Moldova erau chiar mai stângace decât azi în administrarea rolului pe care doreau să-l joace. De-ar fi venit pe acolo mai mult know how, poate că în urmă cu trei zile, Vladimir Voronin şi tovarășii săi ar fi câştigat ceva mai puțin 42 de mandate în Parlament din cele 101 și Alianța pentru Integrare Europeană ar fi reușit să prindă măcar cel 61 de mandate necesare alegerii președintelui țării.

Ajutorul dat mai micuților lumii, după ce au intrat deja în moarte clinică, nu-mi dă fiori de admirație.

În cei şapte ani lucraţi acolo (1993-2000), n-am auzit ca Vladimir Tismăneanu să fi fost interest să dea ochii cu Moldova. În schimb, Păunescu era extrem de prezent şi avea antecedente puternice. Era imposibil să explici moldovenilor că Moldova poate fi iubită şi altfel decât o făcea Păunescu. Nu existau probe prea convingătoare. Nu comit, încă o dată, “sacrilegiul” unei comparaţii, fac o simplă  constatare.

Păunescu a câştigat Moldova prin neprezentarea altor oferte. Era obsedat de Basarabia încă din studenţie și vorbea, în gura mare, despre soarta ei tragică. S-a pus cumva de o Comisie pentru Condamnarea Comunismului la Chişinău, de a devenit Vladimir Tismăneanu atât de interest de Republica Moldova şi ovaţiile celor pe care urmează să-i izbăvească de fantomele comunismului?

De la Păunescu nu m-am așteptat la nimic bun după 1989. Bine am făcut. De la Vladimir Tismăneanu m-am așteptat numai la lucruri bune. Rău am făcut.

Aflu de la Mircea Mihăieș că Vladimir Tismăneanu poate fi considerat un disident.

Nici o obiecție. Doar o precizare: sunt de partea celor ce cred că termenul de disidenţă se aplică unor atitudini “dinăuntru”, nu “de din afară”. Vladimir Tismăneanu a scris pagini memorabile despre Paul Goma, Doina Cornea, Vasile Paraschiv, Radu Filipescu şi alţii. O trudă  importantă şi complementară trudei istovitoare și plină de riscuri a disidenţilor. Spre a rămâne la literatură, aş spune că scriind despre M. Eminescu, Titu Maiorescu nu devenea poet. Meritele amândurora sunt majore, dar diferite.

Revenind la “mardeiașii securisto-legionari” care abia ar aştepta un semn de la mine spre a-l linşa pe Vladimir Tismăneanu, mă întreb unde a fost verbul vibrant al lui Mircea Mihăieş, când Vladimir Tismăneanu a uns Director Ştiinţific la IICCMER un domn care, prin anii ‘90, muştruluia intelectualitatea ţării pentru vina de neiertat de a nu fi înţeles măreţia Legiunii?

Îi mulţumesc lui Mircea Mihăieş că îmi deschide ochii cu privire la demersurile teoretice ale lui Vladimir Tismăneanu “pentru înțelegerea naturii criminale a bolşevismului”. Mă întreb însă dacă actele de bolşevism pot fi scuzate de analizele teoretice ale ciumei cu acelaşi nume?

Iată un exemplu: am numit “Anschluss-stalinist” matrapazlâcul ce a avut drept scop preluarea în forţă de către Vladimir Tismăneanu a institutelor conduse de Dinu Zamfirescu şi Marius Oprea. Dacă termenul este incovenabil, Mircea Mihăieş poate propune un altul. Lucrurile sunt prea grave spre a ne risipi în cochete războaie semantice. Simplu: dispreţuiesc şi stalinismul, şi stalinismul pentru eternitate, ba chiar şi stalinismul pentru conformitate.

Nu m-am solidarizat “în ultima clipă”, cum spune Mircea Mihăieş cu Vladimir Tismăneanu cel ameninţat cu moartea. Cu acel Vladimir Tismăneanu, m-am solidarizat imediat ce am auzit despre mârşăvia respectivă. Mircea Mihăieș știe de mult în ce și de ce am fost și voi fi mereu solidar cu Vladimir Tismăneanu și în ce și de ce nu pot fi solidar cu Vladimir Tismăneanu.

Într-o societate polarizată până la halucinaţie, ameninţările cu moartea sunt mai frevente decât crizele de demnitate ori necesarele şedinţe de pus puţintică cenuşă pe creştet. Se ameninţă vânjos, din toate colţurile, spre toate zările. Iată ce mărturisea public acum câteva zile un prieten, cunoscut scriitor şi jurnalist: “…un român din Spania, mare admirator al lui Păunescu, mi-a promis solemn că va avea grijă de nevasta și copilul meu, iar un membru al Legiunii franceze, că se va ocupa personal de mine.”

Dacă pentru toţi cei aflaţi – simultan ori pe rând – în asemenea situaţii s-ar cere preşedintelui României asigurarea de protecţie şi pază, Traian Băsescu ar avea nevoie de o populaţie cam cât a Chinei. Doar aşa o parte din populaţia activă a României ar putea să se ocupe şi cu altceva în afară de protejarea şi păzirea celor ameninţaţi.

Nu bagatelizez aici un pericol real, îl pun doar într-o perspectivă ceva mai cuprinzătoare. În ea intră şi responsabilitatea celor ce au ajutat la o polarizare paranoică a societăţii, ruptură capabilă de acte criminale. Nu-mi aduc aminte să fi participat la această acțiune iresponsabilă.

Nu-mi aduc aminte să o fi pus, ca alții, la zid pe Doina Cornea, pentru că a avut altă opțiune decât mine. M-am rezumat la a nu vota ca Doina Cornea și am continuat să-i port respectul și recunoștința meritate  pentru tot ce a făcut, pe când alții făceau în pantaloni de frică, înainte de 1989, doar când auzeau pomenit numele acestei femei, devenită  un brand de țară. În cazul de faţă, cred că problema solidarității este alta: de ce preferă Vladimir Tismăneanu să fie mai solidar cu Vladimir Tismnăneanu cel de dispreţuit, decât cu Vladimir Tismăneanu cel de admirat?

Un anglist ca Mircea Mihăieș știe bine diferența între ”team up” și ”gang up”. Că eu am ales să nu trăiesc în haită, nu mă face un om mai bun decât sunt. Mă ajută doar să rămân om. Prefer o neîmplinire de acest fel unei împliniri care să mă hăituiască pentru tot restul vieţii.

Morala fără fabulă este că până la urmă țucălarul visează să ajungă țucal. Evident, nu poţi împiedica pe nimeni să-şi vadă visul cu ochii. Cred, doar, că e bine să ajuţi somnabulul până nu ajunge chiar pe streaşina casei. Unele metamorfoze nu sunt deloc ovidiene.

Cum textul ce l-a încrâncenat profund pe Mircea Mihăieş era, de fapt, unul despre curajul de a accepta dispreţul celorlalţi şi laşitatea de a te crede totdeuna doar urât, accept cu stoicism dipreţul lui Mircea Mihăieş şi mă bucur că nu dă dovada lașității de a urî.

Dacă şi aceste rânduri vor face să se ”încrânceneze carnea” pe Mircea Mihăieş, în mod cert nu tot Păunescu este de vină. Nici măcar Tismăneanu.

P.S. Ce face victimizatul struțo-păunescului, în vreme ce lumea se ceartă de dragul lui? Ei bine, se întreabă ce ar fi zis Monica Lovinescu și Virgil Ierunca la moartea lui Păunescu. Eu nu mă întreb, chiar știu ce ar fi spus cei doi (după numele cărora se tot ascunde și a căror memorie o tot folosește jenant de interesat), când  Tismăneanu a sărbătorit reușita  Anschlusului-stalinist: “Rușine, Vladimir!”