Păunescu înmormântat în mare jale naţională, Vasile Paraschiv plecând dintre noi aproape clandestin. Cine a câştigat? Pe ce valori mizăm?

Acum vreo trei luni, când a plecat dintre noi Adrian Păunescu – Dumnezeu să-l ierte, că are ce ierta! – spiritul public, bine dirijat de televiziunile de doi bani duzina, a cunoscut o inflamare de o intensitate incredibilă. Deşi poetul Păunescu „murise” de la începutul anilor şaptezeci, cu volumul Fântâna somnambulă, în noiembrie trecut, murind propagandistul şi profitorul tuturor regimurilor ce purta acelaşi nume, a fost clasat drept poet naţional, îngropat cu salve de armă, în virtutea faptului că fusese decorat de bezmetica noastră tranziţie, nu ştiu pentru care fapte anume.

Zilele trecute, a părăsit această lume Vasile Paraschiv, un om care şi-a petrecut întreaga viaţă combaterii eroice şi singuratece tocmai a ceea ce iubise şi slăvise Păunescu, mă refer la regimul comunist, la Ceauşescu, la cultul personalităţii dictatorului. A fost petrecut dintre cei vii aproape clandestin, în Ploieştiul său natal, în prezenţa familiei, a câtorva prieteni şi discipoli târzii, a unora dintre concetăţenii săi şi a unora veniţi din alte părţi pentru a-i aduce un ultim omagiu.

E adevărat, era greu să aştepţi vreun semn din partea oficialităţilor faţă de o persoană care i-a refuzat preşedintelui decoraţia pe motiv că acesta a fost/este comunist. Este greu de înţeles de ce s-a simţit ofuscat preşedintele şi comilitonii săi – Vasile Paraschiv n-a făcut decât să reia chiar formula prezidenţială din confruntarea electorală cu dl Năstase, din 2004. Iar de la tembeliziunile noastre, ce să aştepţi? Ce rating poate aduce moartea unui mare disident, aproape uitat, comparativ cu bardul de la Bârca, cu propagandistul cu glas de tunet, chiar şi câteva zile înaintea morţii? Cine naiba a câştigat Revoluţia dacă îl jelim şi supraevaluăm pe unul dintre clasicii moderni ai propagandei comuniste şi aproape că nu ştim unde să-l ascundem pe unul dintre puţinii oponenţi reali ai comunismului de după instalarea lui Ceauşescu la putere? Pe ce valori mizăm? Încotro ne îndreptăm recunoştinţa şi compasiunea? Dacă nici aceasta nu este o lume pe dos, în conformitate cu valorile spre care înclină după o Revoluţie anticomunistă, eu unul nu ştiu care alta ar putea fi!
Greu de găsit doi oameni mai diferiţi! Păunescu profitor al comunismului şi tranziţiei, decorat de ambele regimuri, răsplătit regeşte pentru laudele aduse lui Ceauşescu, iar tranziţia răsplătindu-l şi cu scutirea soţiei de puşcărie după ce ucisese o familie întreagă conducând iresponsabil automobilul. De partea cealaltă, un om care n-a fost ferit de nici una din aberantele măsuri de represiune ale vechiului regim – izolarea, ridicarea de pe stradă, arestul la domiciliu, puşcăria, psihiatria represivă, bătaia în cel mai fizic sens al cuvântului, bătaia soră cu moartea. Şi o tranziţie care i-a refuzat nu doar împlinirea idealurilor, ci şi minimele măsuri reparatorii pe care le ceruse la un moment dat – că, deh!, faptele se prescriseseră!

Vasile Paraschiv nu mai este printre noi. Rămâne exemplul său luminos, desigur pentru cei care nu-l vor alege model pe Păunescu. Şi rămân în urmă două cărţi fundamentale pentru înţelegerea logicii regimului comunist şi a represiunii, dar şi, mai ales, logica rezistenţei, a opoziţiei: Lupta mea pentru sindicatele libere din România (Polirom, 2005) şi Aşa nu se mai poate, tovarăşe Ceauşescu! Memorii după 20 de ani (Curtea Veche, 2007). Cu prilejul lansării celei din urmă la Iaşi, într-un amfiteatru arhiplin de studenţi şi profesori, l-am văzut singura oară pe Vasile Paraschiv. Atâta energie concentrată într-un trup atât de puţin şi împuţinat de vârstă! O energie care iradia din ochii săi ca din nişte lasere. Dumnezeu să-l aibă în sfânta Sa pază.

Despre  moartea  lui  Vasile  Paraschiv  am  aflat  acum două ore dintr-un mesaj primit de la Doina Jela. Amestecul de tristeţe, revoltă şi amintiri a pus repede stăpânire pe mine. Primul lucru ce mi-a venit în minte a fost o întrebare formulată pe la începutul anilor 2000 de un tânăr doctorand român care studia în Statele Unite:

“Domnule Tudoran, ce a făcut de fapt Vasile Paraschiv de a-ţi afirmat că nici o enumerare ce include forme de dispreţ, rezistenţă faţă de dictatura comunistă nu poate lăsa pe dinafară numele lui fără să devină astfel o mărturie între incompletă şi total falsă?“

“Totul”, i-am răspuns. După care i-am enumerat tânărului tot ce am crezut că era important să ştie despre Vasile Paraschiv. Apoi, i-am dat o sacoşă plină ochi cu fotocopii, ziare, cărţi, bibliografie, două casete pe care le aveam de la Europa liberă etc. A fost o investiţie excelentă. Îl citesc de când în când pe tânărul de atunci şi mă bucur să văd cât de bine, de organic a integrat în sistemul său de cântărire a comunismului informaţii şi mărturii pe care le-a strâns cu meticulozitate ani şi ani la rând. Şi am zâmbit, întotdeauna cu bucurie, văzând că atunci când dă nume, cel al lui Vasile Paraschiv nu lipseşte.

Nu l-am  întâlnit niciodată pe Vasile Paraschiv. Aşa a fost să fie. Despre el, în aceste zile ale despărţirii de un mare luptător,  vor povesti cei care l-au cunoscut, cei care au luptat şi au pătimit alături de el, cercetători care ştiu astăzi că fără oameni ca Vasile Paraschiv puţine lucruri dintre cele ce au ţinut cândva România pe hartă s-ar fi întâmplat. Eu, unul, vreu să povestesc un episod ce nu are o legătură directă cu Vasile Paraschiv, dar are o mare semnificaţie pentru felul în care l-am înţeles pe acest erou.

Deseori, oameni ca Vasile Paraschiv au fost întrebaţi de ce a au făcut un lucru ori altul, de ce şi-au asumat riscuri enorme când, iată, până şi astăzi, minţi strălucite consideră că asemenea acte erau inutile, erau sortite eşecului, nu contau. Este un demers ce mă duce cu gândul la amintirea altui om la care am ţinut foarte mult, plecat şi el dintre noi acum câteva zile, unul dintre cei mai pricepuţi specialişti din domeniul dezvoltării internaţionale cu care am lucrat în ultimii 20 de ani – Terry H.

Era pe la începutul anilor ‘90, ne aflam împreună într-o ţară împovărată de nefericire. Oamenii locului îl ascultau pe Terry cu atenţie, dar el avea din ce în ce mai apăsat sentimentul că mesajul său “nu trece”. Nu se înşela. Nu peste multă vreme a avut şi confirmarea. La un moment dat, din sală a venit un punct de vedere:

“Bine, să spunem că, odată întorşi acasă, ne vom apuca să facem toate aceste lucruri pe care le învăţăm aici, că se vor schimba câteva lucruri la noi în sat, dar asta tot nu va rezolva nimic, fiindcă nenorocirea este prea mare şi nimeni nu va avea resurse şi timp să ajute pe toată lumea. Deci, până la urmă nu va conta…”

Terry a abandonat pe masă toate materialele pe care le folosea în expunerea sa. A închis proiectorul. A strâns trepiedul pe care instalase flip chartul ale cărui pagini erau pline de grafice etc. A făcut o pauză. Apoi a continuat:

“Vreau să vă povestesc o întâmplare petrecută în copilăria mea. Eram pe plajă, cu bunicul meu, după o furtună ce lăsase pe nisip sute de căluţi de mare. Bunicul se uita cu atenţie la ei. Din când în când se apleca, aduna câţiva şi îi arunca înapoi în apă. L-am întrebat de ce-o făcea. <<Ca să le dau o şansă să revină la viaţă>>. <<Bine, dar tot nu o să poţi să-i salvezi pe toţi, căci sunt prea mulţi, aşa că tot nu contează.>> Bunicul s-a oprit, s-a aplecat, a mai adunat câţiva căluţi de mare. S-a uitat la mine şi mi-a spus <<Băiete, poate ai dreptate, dar pentru aceştia conteză>>. După care a aruncat în apă căluţii abia culeşi de pe nisip.

Am început să mă aplec şi eu, să culeg căluţi alături de bunicul meu şi să-i arunc în apă. Ne-am oprit abia când soarele dispăruse de mult şi pe nisip era foarte greu să mai desluşim căluţii de mare. Ne-am întors acasă morţi de oboseală. Dacă mă întrebaţi care a fost pentru mine cea mai mare satisfacţie profesională, nu voi avea nici o ezitare să vă spun că a fost ziua când am învăţat de la bunicul meu că pentru aceştia contează… Am înţeles în acea zi ce vreau să fac în viaţă şi pentru vieţile altora. Acum, haideţi să ne întoarcem la trainingul nostru.”

Vasile Paraschiv a ştiut că “nimeni nu poate să schimbe lumea”, dar a crezut că pentru a se ivi şansa unui asemenea miracol, cineva trebuie să înceapă de undeva. N-a aşteptat să-i vadă pe alţii voluntarizându-se. A făcut pasul, a ieşit din rând, convins că asta contează…

Şi pentru mine, unul, a contat enorm.

Washington, DC., 4 februarie 2011