Această caricatură a apărut în revista pariziană L’Express în anul 1982. Ea îl arată pe Virgil Tănase “jucîndu-l” în palmă pe Nicolae Ceaușescu înfățișat ca un bufon pitic. În vara acelui an, “Afacerea Tănase” a ținut prima pagină a presei din Franța. Acest caz, mai palpitant ca un roman de John Le Carré, este povestit în detaliu de Virgil Tănase în “Leapșa pe murite”, carte cu subtitlul “document polițist și literar”. Documentul unei vieți în cursul căreia drumul lui Virgil Tănase se intersectează cu multe nume sonore, printre care: Jean-Louis Barrault, George Bălan, Radu Beligan, Roger Blin, Noel Bernard, Jean-Marie le Breton, Emil Cioran, Ioan Petru Culianu, Gheorghe Calciu, Regis Debray, Marlene Dietrich, Leonid Dimov, Mircea Eliade, Charles-Henri Flammarion, Paul Goma, Ion Ianoși, Virgil Ierunca, Ion Iliescu, Eugen Ionescu, Bernard Kouchner, Jack Lang, Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Corneliu Mănescu, Francois Mitterrand, Fănuș Neagu, Paul Otchakovski-Laurens, Alexandru Paleologu, Adrian Păunescu, Marcel Petrișor, Michel Polac, D.R. Popescu, Marin Preda, Jean-Francois Revel, Mircea Horia Simionescu, Philippe Sollers, Nichita Stănescu, Helmut Stürmer, Olivier Todd, Dorin Tudoran, Radu Tudoran, Dumitru Țepeneag, Stelian Țurlea, Andrei Ujică, Mihai Ursachi, Antoine Vitez. O asemenea “distribuție”, mai rar!

Născut la Galaţi în 1945, scriitorul Virgil Tănase este o personalitate proeminentă a diasporei româneşti din spaţiul cultural francez, cu o activitate publicistică şi profesională de excepţie: prozator, dramaturg, regizor, ziarist şi profesor în cadrul unor instituţii prestigioase din Franţa, doctor în sociologie şi în semiologia artelor şi literelor. Este laureat al Premiului de Literatură al Uniunii Latine (2004) şi al Premiului de Dramaturgie al Academiei Române (1997), distins cu Ordinul Artelor şi Literelor franceze (1987), cavaler al Ordinului românesc „Serviciu credincios” (2002).

Istorii Subiective de la Adevărul

Colecţia “Istorii subiective” îşi propune să recupereze trecutul apropiat şi să lumineze zonele întunecate ale istoriei recente, punând laolaltă poveştile rămase nemărturisite ale unor personalităţi care au avut un cuvânt greu de spus în viaţa politică şi culturală din cei mai frământaţi ani ai secolului XX

Sub sigla IRIR au apărut la editura Adevărul două cărți-document despre istoria noastră recentă: “Securitatea contra Radio Europa Liberă”, de Richard Cummings, și “Leapșa pe murite”, de Virgil Tănase. Lansarea a avut loc sîmbătă, 26 noiembrie, la tîrgul de carte Gaudeamus, cu participarea lui Richard Cummings, Adrian Cioroianu și Liviu Tofan.

“Securitatea contra Radio Europa Liberă” – din culisele Războiului Rece

Cartea lui Richard Cummings face parte din categoria atît de gustată a dezvăluirilor unui “insider”, a celui care, prin natura poziției sale, știe lucruri pe care noi, ceilalți, nu avem cum să le știm. La Europa Liberă, Richard Cummings a fost Chief of Security, adică cel responsabil cu protecția postului de radio, a redactorilor de acolo, în fața agresiunilor de tot felul din partea serviciilor secrete din țările comuniste. Dintre aceste servicii, cel mai activ și mai brutal a fost cel românesc, Securitatea, prin brațul său extern, Direcția/Centrul de informații Externe (DIE/CIE). Detalii inedite despre războiul purtat de Securitate împotriva Europei Libere puteți afla citind cartea lui Richard Cummings.

Născut în statul Massachusetts în anul 1944, Richard H. Cummings a absolvit Boston University, unde s-a specializat în studii sovietice şi est-europene. În anii ‘60, în timp ce servea în cadrul forţelor aeriene, el a studiat limba rusă la Indiana University, după care a îndeplinit mai multe misiuni în Germania (Berlin) şi în Turcia. Revenit la Boston, Cummings a activat în cadrul Serviciului de Imigraţie şi Naturalizare al Statelor Unite. În 1980, el a acceptat poziţia de Director of Security al posturilor de radio Europa Libera şi Libertatea (REL/RL) din München. Timp de 15 ani, Cummings a răspuns de garantarea securităţii sediului şi angajaţilor din München, dar şi de protejarea staţiilor de emisie din Germania, Spania şi Portugalia. După 1989, tot lui i-a revenit răspunderea asigurării protecţiei noilor redacţii deschise la Bucureşti, Praga, Sofia, Varşovia, Budapesta şi Moscova.

Richard Cummings a mai publicat în SUA cărțile:

Cold War Radio: The Dangerous History of American Broadcasting in Europe, 1950-1989

și

Radio Free Europe’s “Crusade for Freedom”: Rallying Americans Behind Cold War Broadcasting, 1950-1960

Top-ul este subiectiv. Am avut acces doar la două dosare, la unul numai parțial, cel aparent integral, provenit de la SIE, fiind în bună parte ilizibil. In rest este vorba de informații devenite publice din dosare, cercetări, analize, cărți și din deciziile și documentele CNSAS înaintate tribunalelor.

Îi cunosc personal pe toți cinci. Toți au avut legături cu Europa Libera. Cu unii am și lucrat. Trei dintre ei, foști deținuți politici sau urmași ai vechii boierimi, aveau motive să nu fie de partea Securității. Pentru serviciile lor au fost remunerați și au avut privilegiul de a călători în occident.

Toți sunt sau par a fi produsul schizofreniei generalizate pe care o presupunea viața într-un regim totalitar comunist. Toți au sluijit cu zel Securitatea, făcând naveta între imoralitate și amoralitate, cu o anumită voluptate perversă a ticăloșiei. Niciunul nu pare a avea remușcări.

"Vipera" in actiune

Locul 5. Emanuel Valeriu. Nume conspirativ “Emil”, “Epure”, “Vipera”. Reputație de hahaleră. Informator de cursă lunga, a fost dirijat spre Noel Benard încă din 1968. A fost abandonat după condamnarea într-un proces cu trafic de valută. S-a reactivat, la cererea lui, în 1981. A fost o surpriză suspectă pentru  Securitate. („Să-i lăsăm inițiativa și să verificăm ce vrea”, „Atenție pentru a nu se folosi de noi doar în vederea realizării unor interese personale”). Valeriu dorea să le vorbească despre abuzurile binefăcătorului sau Adrian Păunescu.

Insă capitalul lui cel mai important era cunoașterea oamenilor de la Europa Liberă. A fost preluat de securitatea externă și, după o pregătire informativă corespunzătoare, în 1986 a fost trimis de probă în vest. A fost bine primit de către cei care știau că, de ani buni, Valeriu era autorul unor foarte bune corespondențe cu informații abundente, de calitate, despre situația și starea de spirit din România. A respectat consemnele Securității, mai puțin în privința informațiilor proaspete aduse fără știrea acesteia.

Situație schizofrenică: Securitatea îl bănuia ca fiind autorul unora din scrisorile difuzate la Europa Liberă, dar nu a reușit să găsească și dovezile. Valeriu juca pe două tablouri și juca bine. Surpriză, fericită pentru el, pentru prima oara Europa Liberă l-a recompensat pentru corespondențele trimise. S-a intors cu tolba plină pe care a deșertat-o la Securitate, și, în 1987, a fost trimis cu sarcini mai precise, inclusiv fotografierea unui redactor de la Europa Liberă. Tot atunci, la München, au apărut primele suspiciuni legate de vizitele lui Valeriu. În 1988 a fost primit mai rece și mai distant.

S-a reactivat în 22 decembrie 1989, când, din proprie inițiativă, a trimis prima corespondență din București, îndată după decolarea lui Ceaușescu de pe clădirea CC. Colaborarea cu Europa Liberă a încetat după cinci zile. Și-a valorificat dizidența anonimă în două cărți pline cu acuzații gratuite la adresa Europei Libere și a oamenilor ei, contrazise de documentele găsite în arhiva CNSAS, care probează că a fost informator. Unul mic și fără caracter.

Locul 4. Constantin Bălăceanu Stolnici. Boier de viță veche și turnător de cursă lungă. Recrutat în problema „foști exploatatori”, „pe bază de sentimente patriotice”, a fost un colaborator harnic, cooperant, prolific, cu inițiative în întâmpinarea sugestiilor Securității interne pe lângă foștii exploatori, dar și unul cu potențial în problema emigrației anticomuniste. A fost avansat și trimis peste hotare cu misiuni care transgresau simpla culegere de informații. A fost un destoinic agent provocator și un la fel de destoinic agent de influență. Prezentabil, manierat, abuzând de zdrăngănelile boieriei lui, Stolnici a avut uși deschise în casele celor pe care i-a turnat, și în țară, și în afara ei. Sub numele de „Ionescu Paul” și „Laurențiu”, a mai avut și altele, a turnat din toate pozițiile, liberali, țărăniști, monarhiști, diplomați, colegi, medici, pacienți, rude.

Securitatea a fost impresionată de mulțimea și de exactitatea informațiilor, de spiritul lui „de sinteză și analiză”. A fost recompensat cu dreptul de a călători peste hotare și cu bani peșin, în lei și valută. Oricât i se dădea, mult, puțin, omul lua. De la bacșișul mizer de 125 de lei, la 4.000 de lei, jumătate de costul unui voiaj în vest. I-au fost decontate chiar și fleacurile artizanale dăruite celor vizitați și turnați. A fost primit, la cererea lui, de Vlad Georgescu, directorul al secției românești de la Europa Liberă. Vizita s-a soldat cu o schița detaliată a apartamentului gazdei, îndosariată în arhivele securității. În schimbul serviciilor făcute securității a cerut avansare profesională și științifică. Nu din arivism, ci pentru a-și spori credibilitatea în străinătate. Cot la cot cu securitatea, a combinat datoria patriotică cu plăcerea turnătoriei.

A lucrat pentru Securitate până la revoluție. În decembrie 1989 era propus pentru trecerea la un nivel superior al muncii informative la Directia a III-a, Contraspionaj. Ironia sorții, revoluția a pus capăt carierei unui turnător cu vocație și cu perspective. Un destin frânt!

După revoluție a început să-și plimbe morga boierească în medii democratice. Membru de vază al Partidului Național Liberal, superbă ipocrizie, a leșinat în ședința în care partidul se răfuia cu Mona Muscă, informatoare inofensivă și fără noroc, dar care a avut tăria de caracter să se retragă din viața publică. Stolnici a fost ofensiv. Era al patrulea senior liberal care colaborase cu Securitatea.

A recunoscut doar strâns cu ușa documentelor, deși numele „Laurențiu” figura în cartea „Operațiunea Melița și Eterul”, fără a se ști cine se ascunde în spate. A negat, a jucat cartea uitării. Nu-și mai aducea aminte! Cu documentele pe masă a recunoscut câte ceva. A jucat rolul informatorului inofensiv. Probatoriul CNSAS, neobișnuit de amplu, a spulberat orice îndoială. A turnat pentru bani, pentru carieră și din exces de zel. Omul trăia  voluptatea turnătoriei. Chestie de caracter. Boierul avea apucături de rândaș și de slugă hoață.

Formal este încă membru al Academiei, onorându-și colegii la fel de turnători. Vorbește despre „Securitatea noastră”. Semn că suferă de sindromul Stokholm. A devenit tot una cu prigonitorii lui și ai clasei din care a făcut parte. Va da detalii despre căderea în păcat în memoriile pe care tocmai le scrie. Merge greu. Abia a ajuns la copilărie. Și, de obicei, copilăria unui netrebnic e plină de duioșii. Dacă va reuși să treacă de copilărie e problematic. Are 88 de ani. Îi dorim viață lungă. Netrebnicia informatorului „Laurențiu”, eventual, și redempțiunea boierului, merită o mesă. Și, oricum, promit să fie mai interesante decât copilăria boierului ticăloșit.

Locul 3. Ivan Deneș. Personaj mai mult decât interesant. Viața lui pare un roman și chiar mai rău decât atât. A fost cel mai aproape de a fi infiltrat de Securitate în secția română a postului de radio Europa Liberă.

Scriitor vag, bun traducător din germană, engleză, maghiară și franceză, a emigrat, aparent legal, în Israel în 1971. In realitate, a fost „trimisul” legendat al Securității, cu numele de cod „GX-36”.

Practic, a lucrat neîntrerupt pentru Securitate din 1948 pînă în 1989. Trimiterea în occident, unde a lucrat cu numele „Krauss” și „Konrad”, fusese precedată de o lungă colaborare cu Securitatea internă, ca informator de succes. Ca Aurel Bantaș a dat informații despre deţinuţii politici, a căror soartă a împărtășit-o. Sub numele „Alecu Sîrbu” a facilitat confiscarea de către Securitate, printr-o spargere înscenată, a primei variante a manuscrisului cărții lui Belu Silber, „Monarhia de drept dialetic”.

Nu s-a acomodat cu viața din Israel, a emigrat în Germania și a fost angajat la concernul de presă „Axel Springer”, de orientare net anticomunistă. Normal, drumul lui s-a interesectat cu cel al oamenilor de la Europa Liberă, unde a început să colaboreze, sub pseudonim sau sub numele lui. Noel Bernard, care i-a apreciat calitățile reale de jurnalist, vorbitor de patru limbi străine și foarte o bună capacitate de analiză și de sinteză, i-a propus angajarea.

În perioada de probă l-a ajuns din urmă trecutul negru. Foști deținuți politici aflați în exil s-au mobilizat exemplar și au reușit să probeze că în închisoare Deneș a participat la „reeducarea” care a precedat eliberarea din 1964 și i-a turnat pe reclacitranți.
Angajarea a fost stopată, Deneș s-a întors la „Axel Springer”, dar a rămas în relații bune cu Europa Liberă și cu oamenii ei. Călătorea des în România, oferind Europei Libere ample materiale documentare despre situația din țară, pentru care era remunerat. Cinci dintre ele le mai am și astăzi. Sunt excelente. Detesta comunismul, varianta lui ceaușista mai ales. Asta nu l-a împiedicat să colaboreze și cu Securitatea, la fel de fructuos și tot pe bani, oferind informații despre Europa Liberă și despre oamenii ei.

Apare obsedant în dosarul Europei Libere, „Melița și Eterul”, dar și în dosarele individuale ale oamenilor de la Europa Liberă, mai ales ale directorilor. Are caracteristicile unui spion sadea, nu doar simplu informator. Era convocat pentru instruiri la București, dar și în alte orașe europene, i se dadeau sarcini, era plătit.
Harnic, articulat, săritor, i s-au trasat sarcini în planurile Securității pentru compromiterea lui Noel Bernard, a lui Emil Georgescu și a lui Paul Goma, probabil și a altora. A prezentat planurile casei și biroului lui Bernard, cu indicarea exactă a locului în care erau ținute scrisorile ascultătorilor.

Identificat după aparția cărții „Melița și Eterul”, s-a luat legătura cu el. N-a negat colaborarea cu Securitatea. A avut o explicație de un cinism năucitor. Pentru el informația era o marfă! A vândut-o celui care a plătit mai bine. I-a trădat pe toți cei care l-au plătit. Și-a trădat și prietenii din țară, lista celor turnați de el la Securitate e enormă.

I s-a sugerat să-și scrie memorile. Avea ce povesti. A refuzat. Voia să-și dedice ultimii ani de viață scrierii unei nuvele despre ultima noapte a lui Spinoza! Paradox, evreul de stânga a murit ca apropiat al unor cercuri de extrema dreapta, cu obsesii antisemite.
A murit terorizat de gândul că noii lui comilitoni politici ar putea afla că toată viața a fost în slujba unui regim totalitarist comunist.
Arghirofil, afemeiat și alcoolic, a murit sărac, măcinat de alcool, frustrări, datorii, divorțuri și pensii alimentare.
Un păgubos care, în visele lui de glorie, se va fi imaginat ca un Richard Sorge al războiului rece. N-a avut statura necesară, nici la propriu, nici la figurat. Merita, totuși, un loc mai sus în acest top. Alții au fost mai harnici decât el, iar  dosarul furnizat de SIE, parțial ilizibil, nu pare complect. Ca om a fost ticălos, un gunoi. Dar rămâne un personaj interesant. Literar vorbind. Spre deosebire de Bălăceanu Stolnici, care este doar un gunoi.

Locul 2. Nicolae Balotă. Navetist pe ruta București – München – Paris și retur, timp de mai bine de șapte ani, a fost unul dintre cei mai prețioși informatori ai Securității în dosarul „Melița și Eterul”, dedicat postului de radio Europa Liberă și oamenilor ei. Atât de prețios încât, mult după căderea comunismului, securistul Victor Achim se îngrijea de onoarea de mult pierdută a informatorului „Someșan”. I-a cerut lui Mihai Pelin, care a publicat documente din dosarul „Melița și Eterul”, să nu scape detalii care ar duce la deconspirarea lui. Era o personalitate de vază a breselei scriitorilor, cărturar distins, cu un trecut mai presus de orice bănuială!

Însă paza bună n-a trecut primejdia rea. Adnotarea unui securist pe marginea unui plan de măsuri cu propuneri de compromitere a redactorilor Europei Libere, întocmit după o vizită a lui „Someşan” la Direcţia I, a deschis pista cea bună. Un maior sugera superiorilor „ca Securitatea să fie mai atentă în ceea ce privea lectorii trimişi la diverse universităţi din străinătate”.

Someșan-Nicolae Balotă, a venit în Occident ca profesor invitat la Universitatea din München. S-a apropiat de repede oamenii Europei Libere. De la Noel Benard, la Monica Lovinescu, peste tot a fost bine primit. Avea o carte de vizită impresionantă. Fost deținut politic, șapte ani de pușcărie, doi de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, fără momente știute de slăbiciune sau lașitate. Dar, la eliberarea din 1963, a semnat un angajament pe care l-a respectat până la căderea comunismului, cu un exces de zel stupefiat, chiar și atunci când nu mai era sub controlul securității. Ceva mai târziu a venit confirmarea de la CNSAS. Mariana Sipoș, care s-a ocupat de cazul Caraion, a obținut, în numele familiei poetului, deconspirarea informatorului Someșan. Nicolae Balotă n-a fost doar trimisul special al Securității în exil. Fusese și în țară un turnător destonic.

Cât a fost cadru didactic în Germania și în Franța avea intrare nu numai la conducerea departamentului românesc al Europei Libere, dar şi la Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca şi, prin ei, şi la alţi membri importanţi ai diasporei anticomuniste, inclusiv la Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugen Ionescu. Fiecare vizită în România era precedată de un popas la Europa Liberă. Nicolae Stroescu-Stânișoară, director asistent al secției române și prieten intim, îi oferea, fără să vrea, informațiile cu care Nicolae Balotă contribuia la literatura de sertar a Securității. A primit și sarcini precise, cum ar fi trimiterea unor scrisori de temperare lui Eugen Ionescu sau „adâncirea unor disensiuni şi contradicţii de concepţie existente între Nicolae Stroescu şi soţii Ierunca”.

În 1987 a obținut azil politic în Franța. A început să vorbească la Europa Liberă în nume propriu, până atunci o făcuse anonim, pe dolari buni, alăturîndu-se fără jenă celor despre care relatase Securității că depind de „diverse servici de spionaj”. După 1989, prin bunăvoința amicului și binefacătorului Nicolae Stroescu-Stânișoară, exploatat informativ în folosul Securității, a fost și angajatul Europei Libere. N-avea nimic de spus. Îi mai lipsea un pumn de dolari la pensie!

L-am avut și coleg. Era de o politițe unduitoare, excesivă, dornic să făcă impresie bună, oriunde și oricui. Pe culoarele Europei Libere nu mergea. Zâmbînd în dreapta și în stânga, se lichefia, se scurgea. Avea, credea Adrian Marino, o onctuzitate „papal-ecleziastică”. E o licență poetică. Cuvântul mai exact, și poate mai brutal, este „unsuros”.

Știe ca are dosar de informator. L-a citit. Redempțiunea nu pare a-l ispiti, deși afișează convingeri religioase profunde. De dosar știu și colegii lui, scriitorii. Spre deosebire de alte cazuri, Nicolae Balotă este tratat cu suspectă milă creștinească. A fost deținut politic și nu putem judeca! E un argument ce trebuie luat în seamă, deși e jignitor pentru deținuții politici care n-au semnat pactul cu diavolul sau au făcut-o în limite decente. Oricum, scuza ar fi valabilă pentru toți deținuții politici deveniți liberi într-o pușcărie mai mare, dar aflați mereu sub presiunea și controlul Securității. Nu și pentru cel care a continuat să slujească Securitatea și atunci când era un om liber! Liber să aleagă, Balotă – Someșan a ales Securitatea. Și a slujit-o cu un zel care aduce a perversă voluptate. Iar în cazuri similare, moralistul Nicoale Balotă a fost necruțător cu „infamia delatorilor”.

Da, dar „opera salvează omul”, li se răspunde celor care arată cu degetul spre jalnica slăbiciune a omului. Dorin Tudoran, și el victimă a delațiunilor „someșene”, crede că opera salvează doar opera. „Omul nu poate fi salvat decât de om. Ca oameni, suntem  exact ce şi cum alegem să fim”. Dar în România, ca și în vizuina luminată din sudul Franței, asta sună deja a predică în pustiu.

Locul 1. Alex Mihai Stoenescu. Seriozitate, pricepere, pasiune, vigilenţă, patriotism fierbinte, disponibilitate totală și dotare deosebită pentru culegere de informaţii sunt câteva din superlativele Securităţii la adresa informatorului Alex. Rolls Royce-ul turnătoriei la români și idealul turnătorului dezinteresat. Aproape, pentru că a primit și bani, dar foarte puţini. Doar pentru a-i fi stimulate calităţile native: 1.500 de lei, în trei tranșe, într-o carieră scurtă de ciripitor. Scurtă pentru că, la trei ani de la recrutare, a trecut în faza superioară a membrului cu drepturi depline. De partid. Cariera scurtă, succese mari.

În trei ani a produs o sută de turnătorii, cam 33 pe an, mai mult de două pe lună! Un stahanovist. Îţi vine să întrebi dacă mai avea și alt hobby. Dacă maiorul de la SRI și ungureanul de la SIE, unde Securitatea e încă la mare preţ, cel puţin sub forma dosarelor de siguranţă naţională, sunt în căutarea unui modelul pentru statuia turnătorului încă necunoscut, Alex pare omul potrivit.

Iată, din analele Securităţii, cu precizia și cu stilul ei, una din faptele de arme săvârșită la numai două săptamâni de la recrutare: „În dimineaţa zilei de 12.04.1984, la ora 9.50, a surprins, în dreptul agenţiei CEC din Piaţa Amzei, un individ care fotografia cozile la diferite magazine. Sursa l-a urmărit pe individ şi i-a reţinut semnalmentele, după care s-a deplasat rapid în dreptul cofetăriei Casata, unde a făcut cunoscute cele văzute unui sergent major de miliţie aflat în misiune. Împreună cu acesta, sursa şi alţi lucrători de miliţie, precum şi un ofiţer M.I. au pornit în căutarea individului, cercetând magazinele şi toate unităţile comerciale din zonă. La ora 10.30, sursa l-a identificat pe individ în apropierea unor cozi şi a atras atenţia ofiţerului M.I. că individul (alertat de agitaţia subofiţerilor de miliţie) s-a ascuns între oamenii de la coadă. În momentul în care individul s-a izolat de coadă încercând să-şi plaseze aparatul foto într-un autoturism a fost reţinut şi identificat”. Homeric!

Să ai 31 de ani, cât avea Alex în 1984, să trăiești ca tot românul cei trei „F”, foamea, frigul, frica, cu cozi enorme la orice, coada fiind semnul bunăstării în comunism, și să stai cu ochii pe cel care le fotografiază, să-l semnalezi organului și să contribui activ la prinderea lui, este proba că Alex al nostru făcuse saltul calitativ de la maimuţă la „omul nou”, la fratele mai mic, dar atât de util lui Big Brother. Un Pavlik Morozov adult, de Dâmboviţa. Un aliaj unic și foarte preţios de răutate, ticăloșie și prostie. Monumentale. Toate.

Când dosarele au început să devină publice, Alex și-a mărturist păcatul. Cu delicateţe și cu o anumită pudoare. Turnătoriile ţineau de profesia lui de subinginer. Aspectele sesizate de el erau de natură pur tehnică. Deși doar subinginer, era unicul specialist în tehnologice militară ce putea fi consultat de securitate! Oricum, nu ştie să fi afectat pe cineva cu informaţiile date de el. Şi, firește, minţea.

Fotograful turnat pentru că imortaliza cozi la carne, despre care Alex a dat relaţii la IGM, a fost anchetat și trimis în instanţă, acuzat că  intenţiona să expedieze fotografiile la Europa Liberă, iar colegi pe care i-a turnat s-au ales cu dosare de urmărire informativă, cu violarea corespondeneţei, a convorbirilor telefonice, cu mutarea în alte locuri de muncă.

Unul din laitmotivele turnătoriilor lui Alex era comentarea la slujbă a știrilor difuzate la Europa Liberă. Şi deși ţinea să-și asigure securistul care-l pilota ca el nu mai asculta Europa Liberă de vreo 10 ani, când cu nenorocirea de la Cernobil și-a călcat pe conștiinţa lui de om nou și a ascultat oficina. Dar nu pentru că presa, radioul și televiziunea de partid și de stat au ignorat știrile zile întregi. Nu. A ascultat pentru a sesiza cum sunt interpretate în colectiv! Interpretările erau catastrofale la adresa conducerii de partid și de stat. Alex a avut mult de muncă. S-a achitat exemplar de sarcină!

Turnătorul Alex e un caz complicat și mă tem că până și psihiatrii ar avea ceva de furcă cu el. A dorit de tânăr să fie ofiţer de Securitate. N-a putut din cauza vederii. Un accident din copilărie, dar și un handicap depășit cu brio ca turnător.

După revoluţie, a migrat prin mai multe partide, a făcut cariera la nivel înalt, de la armată, la Teatrul Naţional (sub Săraru) și s-a reciclat în istoric. Specialitatea lui este lustruirea patriotismului, uneori cu diagonală, foarte prizat de securiști. Pe care nu i-a uitat. Revoluţia a fost opera agenturilor străine, securistii au fost patrioţi, legionarii n-au fost teroriști, nici antisemiţi, mareșalul Antonescu a fost doar un patriot, pogromul de la Iași a fost opera nemţilor, iar trenurile morţii au fost doar o neglijenţă. Undeva, în ceaţă din mintea lui Alex, se ghicește o conspiraţie ungaro-germano-britanico-americano-evreiască. Pentru a discredita în ochii lumii biata noastră ţărișoară!

Aleluia și amin!

În ultimii cinci ani, de cînd Parchetul General este condus de doamna Laura Codruţa Kövesi, nu a fost deschisă nici o acţiune penală pentru crime şi abuzuri politice comise în timpul regimului comunist.

Potrivit unei informaţii parvenite după şapte luni, am aflat că Gheorghe Enoiu, fost şef al Direcţiei Anchete Penale a Securităţii timp de un deceniu, în timpul dictaturii lui Gheorghiu-Dej, a decedat la sfîrşitul anului trecut, la vîrsta de 83 de ani. În august 2007, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR) sesizase Parchetul General cu privire la faptele criminale şi abuzurile acestuia, în special grave acte de tortură fizică şi psihică. Ulterior, la exact trei ani, în august 2010, Institutul (devenit între timp IICCMER) a transmis Ministerului Public noi date privitoare la abuzurile şi infracţiunile săvîrşite de Enoiu. Parchetul însă a tăcut şi a aşteptat.

Demersuri timpurii

Eternizarea puterii foştilor membri ai nomenclaturii Partidului Comunist nu i-a oprit pe deţinuţii politici să petiţioneze instituţiile statului după 1989. Astfel, în septembrie 1991, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici a depus la Parchetul General o listă cu persoane acuzate de grave infracţiuni săvîrşite în timpul regimului comunist. Printre acestea, Alexandru Nicolschi, director adjunct al fostei poliţii politice comuniste, care a decedat în primăvara anului 1992, la scurt timp după ce a fost citat în dosar şi cu o zi înainte de a fi audiat. Un alt personaj invocat de victime a fost Alexandru Drăghici, fost ministru al Securităţii Statului, participant activ la implementarea politicii de exterminare socială. Drăghici fugise însă în Ungaria, unde a şi decedat în 1993, după ce autorităţile maghiare au refuzat să-l extrădeze.1 Astăzi, portretul său este expus la Palatul Parlamentului.

Patru rechizitorii finalizate în două decenii

În 20 de ani, Parchetul General a finalizat patru rechizitorii privind crime comise în timpul regimului comunist ca rezultat al politicii represive instituite de PCR şi de instituţiile statului. Acestea sînt: Alexandru Drăghici, în cazul uciderii lui Ibrahim Şefit, lotul „Autobuzul“, cazul Gheorghe Ursu şi cazul Gheorghe Crăciun. În dosarul „Autobuzul“ a fost investigată uciderea, în 1981, a trei tineri la ordinul verbal al dictatorului Nicolae Ceauşescu, după ce au luat ostatici şi au sechestrat un autovehicul de transport în comun. Procesul a durat 12 ani şi s-a finalizat cu condamnarea a şase lucrători din structurile represive, printre care Tudor Postelnicu, şeful Securităţii, George Homoştean, fostul ministru de Interne, şi Ion Deheleanu, fostul şef al Miliţiei judeţului Timiş.2

Dintre cele patru rechizitorii finalizate, doar unul a urmărit sancţionarea unor fapte comise în sistemul penitenciar comunist de dinainte de 1964. În noiembrie 2000, Gheorghe Crăciun, fostul comandant al penitenciarului Aiud din perioada 1958-1964, a fost trimis în judecată pentru infracţiunile comise cu patru decenii în urmă. În decembrie 1998, împotriva lui Crăciun a fost depusă o plîngere penală de către Asociaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti pentru săvîrşirea infracţiunii de genocid, încadrarea fiind schimbată apoi în omor deosebit de grav. Rechizitoriul instrumentat împotriva colonelului Gheorghe Crăciun în data de 7 septembrie 2000 de către procurorul militar Alic Saiciuc, din cadrul Parchetului Militar de pe lîngă Curtea Militară de Apel Bucureşti, constata abuzurile şi încălcările grave ale drepturilor deţinuţilor de către fostul comandant. Documentul – care a avut la bază 11 mărturii directe ale victimelor – conchide foarte clar că, la Aiud, a existat un regim de exterminare, desfăşurat în mod organizat, încălcînd convenţiile pentru respectarea drepturilor omului la care România era parte. „Toate declaraţiile foştilor deţinuţi politici din Aiud descriu cu lux de amănunte existenţa unei acţiuni represive de natură să ducă la suprimarea fizică (subl. din dosar, n.m.) a acestora.“ Iată concluziile procurorului legate de activitatea lui Gheorghe Crăciun la conducerea penitenciarului Aiud: „Odată cu venirea la comanda penitenciarului a înv(inuitului) col. (r) Crăciun Gheorghe, situaţia s-a agravat ca urmare a iniţiativelor acestuia în cadrul unui aşa-numit proces de«reeducare» (subl. din dosar – n.m.). Cei ce refuzau reeducarea erau supuşi pedepselor precum şi unui regim de lentă exterminare“. Celor care se opuneau le erau impuse constrîngeri greu de suportat care constau în „raţii alimentare reduse ori chiar în suspendarea hranei, condiţii igienico-sanitare necorespunzătoare, celule igrasioase şi îngheţate (fără încălzire) care duceau la îmbolnăviri şi decese, îmbrăcăminte subţire neadecvată, lipsa plimbărilor în aer liber, lipsa asistenţei medicale“. Crăciun a fost audiat la domiciliu de către procurori, întrucît era grav bolnav (surd şi aproape paralizat).3 În data de 7 septembrie 2000, procurorul Alic Saiciuc stabilea cheltuieli de urmărire penală de 100.000 de lei. Demersul procurorilor a fost însă tardiv, căci Gheorghe Crăciun a încetat din viaţă în 2001.4

Sesizări pentru eternitate

În 2006, odată cu înfiinţarea de facto a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, a început şi seria de sesizări penale transmise pe cale „instituţională“ Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Parchetelor Militare. În patru ani (2006-2009), Institutul a depus şapte sesizări penale. Dintre acestea, unele au fost respinse cu soluţia „neînceperii urmăririi penale“, iar altele nu au primit nici un răspuns. Între timp, din 2006 şi pînă astăzi, unele persoane incriminate au decedat. Probabil, cel mai cunoscut caz a fost Nicolae Pleşiţă, fostul şef al spionajului românesc din prima parte a anilor ’80. IICCR a descoperit indicii că Pleşiţă a fost implicat în organizarea de atentate cu colete-capcană, alături de alţi funcţionari ai statului român, precum şi în plănuirea altor atacuri asupra unor disidenţi sau a unor persoane incomode pentru regimul comunist.5 Ministerul Public a tergiversat şi această solicitare. Flecarul general semianalfabet a decedat însă în 2009, la vîrsta de 80 de ani. Pleşiţă şi-a petrecut ultimele luni din viaţă într-un sanatoriu al Serviciului Român de Informaţii, principala structură internă cu atribuţii de securitate naţională dintr-un stat membru al NATO.

Într-o altă sesizare din martie 2007, IICCR a solicitat Parchetului General demararea unei investigaţii cu privire la existenţa unor infracţiuni săvîrşite de peste 200 de persoane cu funcţii de conducere în sistemul penitenciar comunist. Dintre acestea, mai mulţi ofiţeri din Direcţia Generală a Penitenciarelor au decedat pînă în prezent. De exemplu, fostul comandant al penitenciarului Aiud, Ştefan Koller, cunoscut pentru regimul de exterminare instituit aici, a murit anul trecut fără să fi fost măcar audiat vreodată.6 Şi fostul căpitan Constantin Răutu a murit la 17 iunie 2010, la Constanţa, la vîrsta de 84 de ani. Există probe că el a torturat în repetate rînduri deţinuţi atît la penitenciarul Galaţi, ca locţiitor politic, cît şi la Botoşani, unde a condus unitatea de detenţie. Un alt ofiţer inclus în sesizare era Gh. Ioan Lefter, fost comandant al mai multor unităţi cu deţinuţi politici în timpul valurilor represiunii comuniste. Dintre faptele sale de „arme“, amintesc un episod petrecut la colonia de muncă Mărculeşti, unde a bătut cu un par pînă la sînge bucătarii-deţinuţi. A decedat în 2009 la Craiova, la vîrsta de 85 de ani.7

Nu doar torţionarii se sting, ci şi victimele lor. Institutul a depus o altă sesizare penală pentru tragerea la răspundere a 67 de persoane care l-au torturat, l-au internat în aziluri psihiatrice şi l-au anihilat în repetate rînduri prin tratamente degradante pe Vasile Paraschiv, disident cunoscut, contestatar vehement al regimului ceauşist.8 Către finalul anului 2008, procurorii au soluţionat cu neînceperea urmăririi penale sesizarea Institutului. Vasile Paraschiv a murit la începutul acestui an.

Un bilanţ instituţional

Dincolo de aceste solicitări, alte aproximativ 20 de plîngeri au fost transmise în nume individual (de exemplu, Ion Ioanid, Constantin Ticu Dumitrescu ş.a.) către Parchetul General. Toate plîngerile au fost incluse în „dosarul 35“ („procesul comunismului“, dosar care cuprinde şi cele şapte sesizări ale IICCR), instrumentat în final de Secţia Parchetelor Militare a Ministerului Public. Întîmplarea a făcut ca momentul de interes maxim al societăţii civile pentru sancţionarea formală sau penală, a crimelor comunismului (înfiinţarea IICCR, înfiinţarea Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, declaraţia de condamnarea a regimului comunist drept „ilegitim şi criminal“) să coincidă cu prezenţa doamnei Kövesi în fruntea Parchetului General. Cu toate acestea, nici o plîngere sau sesizare penală, colectivă sau individuală, nu s-au soldat cu un rechizitoriu şi nu au avut nici o finalitate din 2006 încoace.

Cinci ani în care torţionarii comunişti octogenari, pe care nu i-aţi întrebat, doamnă Kövesi, niciodată, nimic, îşi consumă în linişte pensiile „speciale“. Nu v-a mişcat nici o plîngere sau sesizare, fie ea individuală sau instituţională, şi nici miile de mărturii (publicate şi/sau transmise Parchetului). Inclusiv în timpul dictaturii dejiste, Procuratura a recunoscut parte din abuzurile şi metodele teribile de tortură şi din crimele torţionarilor. Dumneavoastră şi echipa pe care o coordonaţi nu le recunoaşteţi nici în 2011. Mă întreb dacă, atunci cînd veţi citi aceste rînduri, vi se va mişca vreun muşchi pe faţa fină.

––––––––––––––

1. Marius Oprea, Chipul morţii: dialog cu Vladimir Bukovski despre natura comunismului, „Prefaţă“ de Stéphane Courtois, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 42.

2. Raluca Grosescu, Raluca Ursachi, Justiţia penală de tranziţie. De la Nürnberg la postcomunismul românesc, Editura Polirom, Iaşi, 2009, pp. 182-194.

3. Mihai Boeru, Costin Ilie, „Gheorghe Crăciun, audiat la domiciliu“, în Jurnalul Naţional, 23 ianuarie 2001, p. 22.

4. Arhiva Curţii Militare de Apel Bucureşti, dosar nr. 15/P/1999, f. 151, 341-342, 344, 346, 348, 353-354, 358. Îi mulţumesc Ralucăi Grosescu, care mi-a pus la dispoziţie acest dosar în urmă cu cîţiva ani.

5. Ştefan Bosomitu, Dan Drăghia, Andrei Muraru, „Securitatea şi atentatele din 1981 cu colete-capcană împotriva lui Nicolae Penescu, Paul Goma şi Şerban Orescu (3-4 februarie 1981)“, în Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu (coord.), Stat şi viaţă privată în regimurile comuniste, Editura Polirom, Iaşi, 2009, pp. 386-406.

6. Mihai Burcea, „A mai murit un torţionar nederanjat de nimeni“, accesibil la adresahttp://militiaspirituala.ro/cuvantul-militiei/a-mai-murit-un-tortionar-nederanjat-de-nimeni/ (11 iulie 2011).

7. Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeş, Dicţionarul ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Aparatul central (1948-1989), vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 2009, pp. 282-283, 385-387. Îi mulţumesc lui Mihai Burcea pentru celelalte date puse la dispoziţie.

8. Vezi aici sesizările penale depuse de IICCR:http://www.iiccmer.ro/ro/sesizari_penale.

Cu ocazia aniversării a o sută de ani de la naşterea lui Cioran, Institutul Cultural Român a invitat intelectuali europeni la o analiză colectivă asupra vieții şi gândirii acestui maestru al paradoxului. Moderatorii au fost Horia-Roman Patapievici, preşedintele Institutului Cultural Român, şi Georges Banu, profesor la Universitatea Sorbonne Nouvelle–Paris 3. Au participat Ingrid Astier, Nicolas Cavaillès, Aurélien Demars, Sylvie Jaudeau, Rolland Jaccard, Vincent Piednoir, Pierre Pachet, Fernando Savater, Barbara Scapolo, Sorin Alexandrescu, Sorin Ilieșiu, Simona Modreanu, Constantin Zaharia, Livius Ciocârlie, Florin Țurcanu, Liviu Tofan. Directorul IRIR a făcut o prezentare despre dosarul de Securitate al lui Emil Cioran.

Tot la Salonul Cărții de la Paris a avut loc duminică, 20 martie, lansarea cărții Revoluția din depărtare, sposorizată de IRIR. Alături de Cristina Hermeziu (autor coordonator), la standul României s-au mai aflat Katia Dănilă, Raymond Clarinard, Liviu Tofan și autorii Monica Heintz, Robert Adam, Raluca Ursachi și Iulian Nistea.

Despre Revoluția din depărtare puteți citi AICI și AICI.

În România este de notorietate faptul că dosarele unor personaje de primă mărime din rîndurile politicienilor și clerului au dispărut, și nimeni nu poate să explice cum…

M-am simțit, brusc, mult mai tînâr. Cu cel puțin 20 de ani. Metode vechi, voci noi. Cunoaștem. Că am avut de-a face cu Securitatea pe cînd eram la Europa Liberă, mi se pare firesc. Dar am avut de-a face cu Securitatea și în 1992, cînd ea nu mai exita, chipurile, de cîțiva ani. Acum? Inexistența manifestă a Securității este unul din paradoxurile democrației românești.

Îl aștept pe curajosul pitit sub un număr anonimizat să revină, cum a promis. Voi contoriza aici toate amenințările. Sau, vor realiza că, de fapt, ne fac un compliment prin această abordare și vor înceta, sau vor schimba tactica. Vă voi ține la curent.

Liviu Tofan

P.S. Dacă vreo autoritate dorește să se autosesizeze – well, be my guest. Verificarea apelului ar fi un fleac. Ceva îmi spune însă că „autoritățile” sunt, oricum, la curent. Domnilor, v-a scăpat un tîmpit de sub control! Se-aude?

În numerele 11/2010 şi 12/2010 ale revistei ieşene “Timpul” am publicat (sub titlurile: “Constantin Noica în arhive: ataşamentul victimei faţă de torţionar”; “Note privind colaboraţionismul lui Constantin Noica”) observaţiile mele rezultate din cercetarea dosarelor pe care Securitatea le-a elaborat în legătură cu Constantin Noica (două dosare de urmărire informativă, I 01516/14 volume şi I 3718/3 volume; un dosar penal, P 000777/16 volume; două dosare SIE, microfilmate, unul personal/de agent şi unul de urmărire). Cele câteva mii de pagini îmi par acoperitoare pentru ca, punându-le alături de informaţii din viaţa publică, să avem astăzi o perspectivă asupra relaţiilor dintre Constantin Noica şi Securitate, ca şi asupra sensului pe care l-a căpătat fenomenul cunoscut îndeobşte sub numele “rezistenţa prin cultură”…

Citește mai mult AICI.