Institutul Român de Istorie Recentă/The Romanian Institute for Recent History » Romania

“Revoluția Română din 1989 în imagini”

Liviu Tofan — Sun, 29 Jan 2012 13:06:43 +0000

(Contra)Revoluţia română din 1989, spusă altfel, de Alexandru Muraru

Faimoasa revistă National Geographic a avut inspiraţia de a realiza un „număr de colecţie”, la sfârşitul anului 2011. „Revoluţia Română din 1989 în imagini” a apărut în ziua în care, cu exact 22 de ani în urmă, îşi dădeau viaţa pentru libertate primii români.

Piaţa media, aflată într-un amplu proces de diluare şi reaşezare, a produs, în ultimul timp, foarte puţine surprize plăcute. Rare sunt publicaţiile, care independent de subiectele la zi, reuşesc să „spargă” rutina ştirilor şi informaţiilor calde cu materiale care să acapareze atenţia cititorului şi să-l introducă într-o lume a demnităţii, a apelului la conştiinţă, adică la lucrurile care l-au modelat pozitiv pe om de-a lungul istoriei.

Ne-am obişnuit să ne amintim despre evenimentele din 1989 în cheie politică, sau prin eroizarea/contestarea/blamarea unor personaje de care această perioadă se leagă. Am impregnat o politizare exclusivă evenimentelor, de vreme ce există cel puţin două teze concurente, pe baza cărora se brodează noi şi noi detalii, de obicei nu documente istorice, oficiale, ci declaraţii mărturii ale unor noi şi noi martori (cărţile publicate de în ultimii ani de un jurnalist lipsit de decenţă şi simţul măsurii nu fac excepţie de la această tendinţă).

În plus, dezbaterea legată de drepturile „revoluţionarilor” a dus memoria publică asupra revoluţiei într-o zonă a privilegiilor, sugrumând conştiinţa civică asupra însemnătăţii colosale pentru ceea ce s-a petrecut acum mai bine de două decenii. Mai mult, nesoluţionarea juridică a dosarelor penale privind revoluţia din 1989, a aruncat această temă într-o ignorare indusă, într-un fel de pesimism, care spune că iniţiatorii, făptuitorii şi instigatorii crimelor din 1989 nu vor mai fi niciodată aflaţi, iar cu cât anii înaintează, cu atât adevărurile vor fi tardive, de vreme ce – cei mai mulţi dintre criminali – vor părăsi biologic această lume, fără să răspundă în faţa instanţelor. În fine, cea mai mare deturnare a memoriei revoluţiei s-a produs prin înăbuşirea efectelor directe ale evenimentelor din 1989. Mai exact, în perioada imediat următoare, prin evenimentele din iunie 1990, septembrie 1991, şi mai ales între 1996 şi 2000, cei interesaţi şi apăsaţi memorial şi sentimental de această temă au renunţat să mai creadă în ea, deoarece – pentru propria prioritizare a idealurilor democratice – ea părea ca una pierdută.

Labirintul adevărului din 1989 nu a putut fi descifrat nici măcar de cei care participaseră activ la acele momente. Comemorarea victimelor a rămas singura în măsură să producă o aducere aminte, unilaterală şi subiectivă, a evenimentelor din a doua decadă a lunii decembrie 1989. De asemenea, cred că politicienii au sugrumat excesiv memoria publică, de vreme ce nu cetăţeanul, ci autorităţile sunt mereu în prima linie. De fapt, există trei mari categorii implicate aici, la fiecare comemorare: familiile victimelor şi supravieţuitorii, asociaţiile de revoluţionari şi actorii implicaţi. S-a reuşit ca în foarte scurt timp (raporat la scara istoriei), cetăţenii să nu mai fie parte la memorializarea revoluţiei din 1989, ea fiind acum disputată exclusiv doar între aceste părţi din societate. Astfel, nu numai misiunea şi idealurile revoluţiei au fost confiscate şi deturnate, ci şi memoria sa.

Autorii ediţiei de colecţie a National Geographic, temerarul cercetător Cristian Lascu şi încă patru oameni (iarăşi, un amănunt care arată că dificultăţile economice nu au iertat pe nimeni, o asemenea revistă realizată cu un colectiv atât de mic este o performanţă în sine), fac un excelent flash-back în istoria noastră recentă. Cel mai mare merit al acestei reviste este că operează excelent într-un mediu hiperpolitizat şi, cu ajutorul a peste 100 de fotografii inedite, reuşeşte să spună adevărata poveste a „revoluţiei” române. Ceea ce nu au reuşit să sintetizeze zeci de cărţi şi filme documentare, justiţia şi istoricii, reuşesc astăzi o mână de oameni pasionaţi şi mai ales conştienţi că flacăra vie a adevărului trebuie să străbată timpul şi să reîmprospăteze memoria oamenilor asupra a ceea ce s-a întâmplat cu trecutul de lângă noi.

De fapt, ce e superb subliniat în National Geographic, e perspectiva inedită a celor „două” momente ale revoluţiei din decembrie 1989: 16-22 decembrie şi 22-31 decembrie 1989. De fapt, acest lucru este figurat excelent pe coperta 4, unde, cu background-ul imens a sute de portrete la scară mică a victimelor, este evidenţiată această descriere pe zile a numărului de morţi: 172 de crime până în 22 decembrie şi 1032 până la sfârşitul anului.

Revista nu epatează prin texte, care sunt neobişnuit de puţine, faţă de numerele obişnuite ale National Geographic. În fapt, aceasta a şi fost probabil dorinţa editorilor, de a evita diferite chei de citire a evenimentelor din 1989. Inspiraţi, ei o fac în singura cheie posibilă, sugerând clar – printr-o interogaţie – la început, motivul pentru care România a fost un caz unic în Europa revoluţionară din 1989, unde o mână de „tâlhari ai istoriei” au reuşit să compromită ideea de libertate pentru 22 de milioane de oameni: „Care a fost rolul lui Ion Iliescu şi al persoanelor care au umplut vidul de putere în desfăşurarea evenimentelor politice, şi în escamotarea ulterioară a vinovaţilor de la revoluţie?” (p. 4).

„Intriga” numărului îl introduce aşadar pe cititor abrupt în atmosfera tragică a celor petrecute acum 22 de ani. Aceeaşi editori nu uită să evidenţieze şi o anume categorie profesională, neglijabilă înainte de 1989, aceea a jurnaliştilor şi a fotografilor. Lor le datorăm aceste mărturii ineglabaile, ca şi unor oameni obişnuiţi, ce „trădează – spun autorii – „pasiunea românilor de a poza în drama mediatizată a revoluţiei.” Trebuie remarcată alegerea imaginilor de la fotografi amatori sau agenţii străine, majoritatea inedite, ca şi succesiunea inspirată în care ele sunt plasate în cuprinsul materialului.

Pentru cei foarte tineri, care nu au regăsit comunismul decât în poveştile bunicilor sau ale părinţilor, imaginile cu cozile imense de la alimentare, pentru bunuri banale astăzi, cred că sunt de neconceput. Ele par desprinse dintr-o lume aflată la sute de ani distanţă, şi nu la puţin peste două decenii. E ca şi cum noi am privi picturile lui Grigorescu, în care ţăranii iobagi, desculţi şi îmbrăcaţi sumar, lucrează pământul aproape cu mâinile goale. Este, astfel, sugerată excelent obsesia zilnică pentru hrană, activitate care consuma nu numai psihicul nostru, al tuturor, dar ocupa, de fapt, părţi imense din timpul liber al individului, plasându-l într-o stare de disperare şi de dependenţă faţă de sistem. Câteva caricaturi ale lui Mihai Sorescu întregesc imaginea unor situaţii tragi-comice, pe care fiecare familie le-a trăit.

Prezentarea efectivă a adevăratei revoluţii (16-22 decembrie) este excelentă. Este evidenţiat foarte bine momentul „Timişoara”, reamintind multora dintre noi, cu această ocazie, că, pe când Ceauşescu îndemna liderii armatei „să tragă fără somaţie”, locuitorii acestui oraş declarau, pentru prima dată în patru decenii de regim totalitar, o localitate „Primul oraş Liber de Comunism din România”.

„Geografia victimelor” este iarăşi un excelent detaliu inspirat, care subliniază absurditatea crimei şi violenţa cu care au acţionat autorităţile. Harta mai arată că Transilvania a fost un tărâm însângerat, în vreme ce Moldova este albă ca un câmp de zăpadă, fără nicio victimă, în contrast puternic cu partea de vest a ţării. Ne reamintim, tot acum, că Sibiul a fost al doilea carnagiu după Bucureşti, ca număr de victime, cu 101 morţi, depăşind chiar şi cifra celor ucişi la Timişoara. Graficul răspândirii crimelor mai scoate în evidenţă că localităţi unde aparent revoluţia nu a avut un mare ecou pentru restul populaţiei, au avut numeroşi morţi: Brăila – 41, Buzău – 40, Braşov – 39, Arad – 19, Reşiţa – 11 etc.

Tot aici, este prezentat un „film al masacrului” de la Cluj, 9 instantanee, cu înăbuşirea sângeroasă a unor acte extraordinare făcute de tineri în acest oraş. Dacă imaginile care descriu zilele de 16-22 decembrie au o logică pentru privitor, ipostaziind clar cele două părţi combatante – civilii vs. armată –, cele de după 22 decembrie (alese lăudabil) sunt revelatoare pentru haosul controlat care a urmat: civili pe tab-uri, militari trâgând în toate direcţiile sau oameni obişnuiţi trasnformaţi în luptători de guerillă (apropo, televiziunile de ştiri şi câteva ziare cretinizate de-a binelea, în goana după senzaţional, au găsit de cuviinţă să extragă din acest număr valoros al NG doar câteva fotografii în care Mihaela Rădulescu apare alături de alţi oameni obişnuiţi, ignorând complet cea mai importantă parte a revistei). Fotografiile cu victimele sunt absolut şocante. Ele evocă o cruzime de neînchipuit, un adevărat război civil intrumentat de criminali fioroşi pentru care varianta pierderii puterii nu exista.

Filmul evenimentelor din Bucureşti este atât de bine spus, încât parcurgi vizual traseul şi punctele fierbinţi ale revoltei din Capitală: intri în pielea personajelor şi parcă eşti tu parte a acestei poveşti dramatice care te poartă fie pe Calea Victoriei, fie în Piaţa CC, la baricada de la Intercontinental sau la Piaţa Romană. Instantaneele dau imaginea unui adevărat oraş sud-american asediat, cu duşmani închipuiţi şi figuri schimonosite de durere sau teamă. Totodată, piesele fotografice cu biblioteca universitară în flăcări, cu manuscrisele făcute scrum sau cu Palatul Regal incendiat, te înfioară. Ele parcă îţi şoptesc că Ion Iliescu şi partenerii săi au premeditat totul, ştiind foarte bine că distrugerea simbolurilor naţionale anulează şi compromite, pentru generaţiile viitoare, părţi bune din conştiinţa naţională.

În fond, acest număr al National Geographic e o poveste demoralizatoare despre drama oamenilor care au fost folosiţi ca scut uman, ideologic şi politic, pentru preluarea puterii de către Ion Iliescu şi acoliţii săi. Genocidul e argumentat temeinic, cu imagini inedite din Bucureşti, Timişoara sau Sibiu, cu crime individuale sau colective, cu descrierea scenariilor criminale de la Ministerul Apărării, Otopeni, Televiziune sau de la sediul Miliţiei şi Securităţii din Sibiu.

În tot scenariul acaparării puterii, o atenţie aparte e acordată rolului mediatic. Dintr-o instituţie aparent nesemnificativă, care ocupa viaţa românilor doar două ore pe zi, televiziunea devine, dintr-o dată, centrul de lansare al dezinformărilor, care au condus – în mod parcă teleghidat –, la sporirea numărului de victime.

Personaje ca Teodor Brateş, George Marinescu sau Petre Popescu (cu participarea „maestrului” Tatulici) „zvoniştii profesionişti din studioul 4”, adevăraţi regizori ai crimei, le serveau oamenilor nevinovaţi „fumigene” de panica şi teroare: „televiziunea este atacată, cerem populaţiei să vină să ne apere”, „teoriştii atacă «punctul atomic, rezervoarele de cianură şi rafinăria, barajul de pe Argeş, Piteştiul va fi ras de pe faţa Pământului», apa din reţeaua oraşelor a fost otrăvită (…), teroriştii pregătesc un atac masiv la Otopeni”.

Transmise într-un asemenea context, aceste zvonuri erau parte a unei strategii bine coordonate, menită să menţină haosul şi să ofere un timp generos şi un alibi pe măsură lui Ion Iliescu şi oamenilor săi, în lichidarea soţilor Ceauşescu şi preluarea imediată a puterii. Secvenţe fotografice cu Iliescu în CC vorbind la telefon şi dirijând noul „establishment” sunt magistral alese, sugerând continuitatea în materie de lideri comunişti. De asemenea, scurta biografie a lui Ion Iliescu, imaginile în care acesta apare cot la cot cu familia Ceauşescu, în momente oficiale sau de destindere, întregesc imaginea confiscării puterii. Apar şi secevenţe inedite cu militari sau revoluţionari de moment, păşind în apartamentele soţilor Ceauşescu de la Snagov, devastate de furia revoltei.

Lăudabilă este şi iniţiativa de a prezenta numele ziariştilor străini răniţi sau ucişi în evenimentele din 1989. Aflaţi la datorie, neavând de unde să intuiască că revoluţia română nu va avea caracterul paşnic al celor din regiune, doi dintre ei şi-au găsit sfârşitul atunci, iar alţi trei au rămas cu dizabilităţi şi sechele pentru tot restul vieţii. Materialul trece în revistă şi eşecul aflării adevărului după 1989, cu tergiversările „dosarelor revoluţiei” care au traversat toate regimurile ce s-au succedat de atunci. Concluzia amară nu poate fi alta decât că grosul vinovaţilor n-au răspuns în faţa justiţiei nici până acum.

Revista poate şi un material didactic excelent pentru profesorii de liceu, ajutându-i să explice foarte sugestiv elevilor astăzi, o dramă pe care România a trăit-o în trecutul recent. Într-un context economic total nefericit, apariţia acestei revistei care nu caută nici senzaţionalul şi nici manipularea, este un gest unic. Acest număr mai are o calitate extraordinară. Decenţi, cu simţ etic, respectând memoria victimelor, editorii nu au introdus în acest număr, de 98 de pagini, nicio reclamă. Aşa cum remarcă şi cei de Adplayers, autorii au refuzat să facă apel la factorul comercial, conştientizând că această ediţie de colecţie va rămâne în biblioteci şi în rafturile românilor ca o lucrare scumpă, căreia îi datorezi o parte din memoria ta colectivă. Felicitări National Geographic România şi echipei coordonate de Cristian Lascu!

The Economist despre arhiva Securității din Ungaria

Liviu Tofan — Mon, 07 Mar 2011 16:26:33 +0000

Arhiva Securității din Ungaria este în pericol să dispară. Un proiect de lege ar da dreptul celor care au fost urmăriți în timpul regimului comunist să-și ia dosarele acasă și să le distrugă. Protestul internațional stîrnit de această inițiativă oficială este susținut și de revista The Economist printr-un articol din care redăm o trimitere la situația din România a dosarelor de Securitate:

În România este de notorietate faptul că dosarele unor personaje de primă mărime din rîndurile politicienilor și clerului au dispărut, și nimeni nu poate să explice cum…

Este deplorabil ce se petrece în România în numele democraţiei

Liviu Tofan — Tue, 11 Jan 2011 09:21:09 +0000

Interviu al agenției Mediafax cu Dorin Tudoran:

Reporter: De ce aţi ales să veniţi în România acum?

Dorin Tudoran: Fiţi liniştiţi, nu e vorba de nimic subversiv. Revoluţiile se plănuiesc vara, prin august, iar contrarevoluţiile se săvârşesc în decembrie. În ianuarie se întâmplă doar lucruri banale. Cum ar fi – se naşte Mihai Eminescu. În urmă cu un an, când am primit Premiul Naţional de Poezie “Mihai Eminescu” – Opera Magna, am promis că voi veni şi în acest an spre a participa la Zilele Eminescu, mai ales că organizatorii lansează antologii ale laureaţilor de până acum. Cum spuneam într-un text trimis la Botoşani prietenului şi colegului Gellu Dorian pentru revista Hyperion, am fost convocat din nou la lotul naţional de poezie (unde nu există nici rezerve, nici titulari) şi e o plăcere să mă prezint. Al doilea motiv îl constituie organizarea de către Editura Polirom a două întâlniri – una la Institutul Român de Istorie Recentă (IRIR), cealaltă la Librăria de la Sala Dalles – dedicate volumului “Eu, fiul lor”, apărut acum câteva luni, când, din păcate, nu am putut veni în România pentru o lansare de carte.

Rep.: Vi s-au schimbat aşteptările despre România faţă de ultima dată când aţi fost în ţară?

D.T.: Este greu ca doar într-un singur an să se schimbe asemenea aşteptări. Fără a intra în detalii dureroase, mai ales pentru românii trăind în România, situaţia este chiar mai neliniştitoare decât era în urmă cu un an.

Rep: Aţi criticat, la un moment dat, modul în care se implică intelectualii în viaţa politică. Din punctul dumneavoastră de vedere, cum ar trebui să se întâmple acest lucru?

D.T.: Nu era vorba de o critică… Discuţia este complicată. Pe de-o parte, intelectualii sunt acuzaţi că nu se implică, pe de altă parte, când se implică sunt şi mai beşteliţi. Asta ar trebui să le spună un lucru simplu: problema nu o constituie implicarea, ci cum o fac. În momentul în care un intelectual girează, necondiţionat, cu numele său un politician, îşi asumă riscuri enorme, pe care, de la un moment încolo, devin imposibil de administrat. Şi aşa, politicienii consideră că nu trebuie să dea socoteală nimănui după ce au fost aleşi ori sprijiniţi. Intelectualul ce decide să se implice, trebuie să ţină în lesa responsabilităţii politicianul. Dacă nu o face, este prima victimă a acestuia. Mai întâi devine “intelectualul lui X”, după aceea mai totul curge în defavoarea sa, chiar dacă, pentru o vreme, se bucură de onoruri, sinecuri şi alte avantaje…

Rep.: Cea mai recentă carte a dumneavoastră este “Eu, fiul lor. Dosar de securitate”. Cât de greu v-a fost să ajungeţi la documentele pe care le prezentaţi în volum?

D.T.: După o primă încercare eşuată, pe la începutul anilor ‘90, când nu exista un cadru legal, clar, de intrare în posesia unor asemenea documente, am renunţat. Ba, chiar nu am dorit să dau nas în nas cu asemenea documente, fiind sigur de ce mizerii se află în ele. Abia prin 2006, când unul dintre marii provocatori şi diversionişti ai presei româneşti, pre şi post-decembriste, a scris nişte aiureli despre mine m-am hotărât să-mi caut dosarul. S-a întâmplat că dosarul meu a apărut prin 2008, când la CNSAS au ajuns 22 de kilometri liniari de asemenea dosare (să nu uităm, lucrul se datorează iniţiativei preşedintelui Traian Băsescu) şi am putut să consult paginile cu pricina. Editura Polirom mi-a oferit şansa de a strânge într-un volum 500 de pagini din cele aproape 10.000. Munca i-a revenit domnului Radu Ioanid.

Rep.: Care a fost cea mai tristă descoperire, citind aceste documente?

D.T.: Nu vreau să dau nume… Cea mai tristă descoperire este că mi-a revenit în memorie o replică dintr-un scriitor uitat, Teodor Mazilu, care suna, parcă, aproximativ aşa: “Poate omul să fie atât de porc? Da, poate”.

Rep.: V-aţi confruntat cu o parte din oamenii care au scris note informative despre dumneavoastră?

D.T. Nu, nu m-am confruntat. Le-am semnalat unora ce am găsit în dosarul meu şi reacţiile lor au fost atât de, de cum să le spun, hai să zicem, atât de ciudate, încât i-am lăsat în boii lor. Şi-apoi, nu mi-au fost deconspiraţi decât câţiva din acea armată de informatori, surse, oameni de încredere. Şi nu neapărat cei mai odioşi dintre ei. Pe alţii i-am identificat fără mare greutate, dar până când instituţia acreditată să confirme asemenea identităţi, CNSAS, nu va confirma asemenea identificări, nu se cuvine să pomenesc numele respective.

Rep.: De ce aţi decis, totuşi, să publicaţi aceste scrieri în volum?

D.T.: Nu sunt scrieri, sunt documente. Am preferat să las documentele să vorbească. Contribuţia mea este minimă. M-a interesat nu atât expunerea unor oameni deveniţi neoameni, cât ilustrarea pârghiilor sistemului de represiune. Din păcate, multe dintre lecturi sunt axate pe nume, deconspirări surprinzătoare, iar ce este important – citirea sistemului – a trecut pe al doilea plan.

Rep.: Sunteţi director în cadrul organizaţiei americane “World Learning”. Cum se vede, din Statele Unite, democraţia din România?

D.T.: Depinde de unde te uiţi la ea. Din cadrul unei instituţii federale? Din cadrul unei organizaţii neguvernamentale? Din perspectiva unui jurnalism în goană după senzaţional? Din perspectiva unui om care doreşte să înţeleagă cum merg lucrurile prin alte părţi? Etc. Prefer interesul celor ce nu au nici un… interes direct în chestiunile româneşti. Judecata lor este mai dreaptă. Instituţiile cu interese politice, geostrategice, economice etc. citesc foarte special starea de fapt din România. În ce mă priveşte, consider că este deplorabil ce se petrece în România în numele democraţiei. Diferenţa între cine este (nu doar azi) la putere sau în opoziţie este deseori invizibilă. Din cauza acestor lucruri, democraţia a început să fie văzută drept generatoarea marilor necazuri ale României, când, de fapt, ea este prima victimă a batjocurei celor ce acţionează în numele ei. Ca şi în trecut, când acuzată este democraţia, reapare tentaţia extremismelor de tot felul. Şi România îmi pare în acest moment extrem de predispusă la asemenea “soluţii”. Se mimează foarte mult în România. Cel mai bine este mimat statul de drept. Într-o anumită măsură el există, numai că fibra din care este croit e lamentabilă. Un stat de drept există ori nu. Pseudo-statul de drept e o glumă proastă şi scumpă.

Societatea românească este deja în corzi

Liviu Tofan — Tue, 11 Jan 2011 09:08:44 +0000

Interviu cu Dorin Tudoran în ziarul Adevărul:

„Adevărul”: Cum aţi hotărât să publicaţi dosarul de urmărit de la Securitate în volumul „Eu, fiul lor”?

Imediat după 1990 am vrut să citesc dosarul, dar încă nu exista un cadru legal, deşi alţii au avut acces. Apoi mi-am pierdut tot interesul. Am înţeles că în el nu poţi găsi decât mizerie. Dacă, prin 2006, Ion Cristoiu nu s-ar fi apucat să scrie tâmpenii în „Jurnalul naţional”, spunând că eu aş fi omul Securităţii, nu mi-aş fi căutat dosarul. Am avut nevoie de doi ani, pentru că încă nu ajunsese la CNSAS. Apoi am fost anunţat că-l pot vedea. Am venit la Bucureşti. Întâi mi s-a spus că sunt 800 de file, apoi 8 volume, apoi 18 volume. Mi le-au adus pe un cărucior. Am citit primul volum, mi s-a făcut o greaţă imensă. Am copiat tot şi am primit copiile prin poştă, contra cost, peste un an. Iniţial, n-am vrut să scriu o carte, ci doar un text. Cred că se literaturizează foarte mult pornind de la aceste dosare. Bujor Nedelcovici, prietenul meu, a publicat o carte despre cum a fost urmărit de Securitate şi e mâhnit, că lumea mai mult îl înjură decât îl laudă. I-am spus că oamenii n-au timp acum să citească despre aşa ceva. Eu am optat pentru soluţia pe care mi-aş dori-o ca cititor: publicarea documentelelor aşa cum sunt sunt, necomentate. Contribuţia mea la carte este un scurt text în care explic numai cum trebuie citate documentele.

Cu ce gânduri reveniţi în România acum?

Cu îngrijorare. De oriunde ai privi, ce se vede nu arată bine. Mă întreba cineva de ce mă mai interesează România, dacă am plecat. Dar puţini oameni reuşesc să se extragă cu totul. Din păcate, pierd mai mult timp decât ar trebui ca să citesc zilnic presă românească şi nu numai.
Lipsa normalităţii „împinge” la extremism

Ce vă pare cel mai grav sau deranjant?

Una dintre problemele cele mai grave este că oamenii nu mai au încredere în instituţii. Când ele încep să intre într-un con de suspiciune, ca să folosesc un eufemism, din partea omului de rând, nu e semn bun. Nu văd niciun efort coordonat al celor abilitaţi de a ţine instituţiile statului pe un culoar drept, ca să recâştige încrederea omului. De-a lungul istoriei, această pierdere a dus la situaţii crunte. Acum se întâmplă ceva periculos: toate prostiile care se fac sunt puse pe seama democraţiei. Omul a început să perceapă democraţia ca pe beleaua cea mai mare. Dar nu e adevărat. Se întâmplă din cauza celor care folosec democraţia ca pe un paravan pentru interesele personale. Când vezi că persoane de vârste diferite, din motive diferite, ajung la aceeaşi concluzie – că democraţia e de vină sau că statul n-are nevoie de instituţii, dacă tot nu sunt bune la nimic – e un semn bulversant. În toate perioadele când instituţiile pierd total atenţia omului de rând, apar mişcări extremiste. Mă tem că societatea românească este în corzi, ca un boxeur într-un colţ din care nu mai poate ieşi. Cei care au în mână hăţurile ţării trăiesc cu iluzia că, dacă oamenii au răbdat atât, vor mai răbda. E un pariu stupid, căci nu ştii niciodată când se rupe coarda în om.

Scriaţi recent că „mizeria economică, politică şi morală în care se află România de azi constituie condiţii ideale pentru apariţia unor forme de extremism sau recrudescenţa unora care au mai zgâlţâit societatea românească”? La ce fel de extremism vă referiţi?

La cel politic. Când omul nu mai are încredere în eşichierul normalităţii politice (centru stânga, centru, centru dreapta) şi vin unii cu poveşti despre extrema stângă („Ar fi bine să se întoarcă comunismul, fiindcă ne-ar ajuta.”) sau despre extrema dreaptă („De ce n-am face din nou o mişcare de tip legionar, ca ţara să fie morală, curată etc.?”). Am mai trecut prin asta. Lumea s-a înşelat în privinţa comunismului care împarte dreptate tuturor, dar şi cu extrema dreaptă, care, din dorinţa de a face o Românie curată moral, a ajuns la asasinat politic. Am lucrat mai mult de 15 ani la o fundaţie care avea birouri în 128 de ţări ale lumii. Vreme de 8 ani am fost senior director pentru comunicaţii şi vedeam orice document care privea relaţia dintre fundaţie şi orice agenţie de stat. Am văzut ce se întâmplă peste tot şi scenariul nu diferă. Când în normalitate nu mai găseşte speranţă, e uşor de împins spre una dintre extremele politice.

Cum comentaţi locurile pe care le ocupă în societatea de azi Corneliu Vadim Tudor sau Adrian Păunescu, decedat de curând?

Unele elemente îi apropie, altele îi despart. În ce-l priveşte pe primul, întrebarea ar fi următoarea: Oare Ministerul Sănătăţii nu se poate autosesiza? N-ar avea obligaţia să se întrebe dacă nu cumva are nevoie de ajutor medical? „Spectacole” ca ale lui există şi în alte părţi. Dar nicăieri unde am lucrat n-am văzut o asemenea intensitate a desprinderii de realitate. Este dincolo de înţelegere faptul că România trimite în Parlamentul Europei un om ca Vadim Tudor, care în ţară face ce face. Şi este vorba şi despre trecutul unui astfel de personaj. Faptul că încă există oameni care spun deschis că vor vota cu el mi se pare de neînţeles. În cazul lui Păunescu, despre care am scris şi astfel mi-am pus mulţi prieteni în cap, situaţia este alta. Eu am fost prieten cu el din adolescenţă. Eram colegi de facultate când ne-am despărţit. M-a deranjat că, de ani, este înjurat de oameni care, pe timpul când înjuram eu şi riscam mult, îi mâncau din palmă şi-l lăudau de dimineaţă până seara. Pe de altă parte, există o tragedie a lui Păunescu: prin tot ce-a făcut lamentabil, s-a pus pe acelaşi raft de realitate cu Vadim Tudor. Datele iniţiale au fost cu totul altele. Oricâtă poezie proastă va fi scris Adrian Păunescu de-a lungul vieţii, a început ca un poet foarte interesant, pe când Vadim Tudor scrie ce scrie…

Este vorba despre tragismul unei societăţi şi despre tragedia unor destine particulare. Este o tragedie că Păunescu sfârşeşte în aceeaşi galerie cu Vadim Tudor. Pentru mine, e o ruşine să-l aud pe cel din urmă spunând „A murit fratele meu siamez”. Din păcate, Păunescu o merită.

Cum comentaţi reacţiile la decesul lui?

Reacţiile sunt un alt aspect. Sigur că circul mediatic în jurul morţii lui a fost insuportabil. Dar nu mi-a plăcut nici atitudinea unor analişti politici care, la o oră după moartea lui, l-au înjurat cu atât venin. Asta a declanşat în suporterii lui necondiţionaţi o reacţie şi mai înfocată. Eu nu spun că nu are dreptate cel care scrie, la o oră după decesul lui, că „Adrian Păunescu a fost un porc”. Dar nu e creştinesc. Măcar scrii a doua zi, nu la o oră după moarte… Circul a fost de nesuportat, dar, pe de altă parte, nu este o piesă de rezistenţă a jurnalismului românesc o emisiune la televiziunea naţională în care să se afirme un singur punct de vedere, unul împotriva lui Adrian Păunescu. Nu e vina invitatului. El asta crede despre Adrian Păunescu şi are dreptate.

În vizită în România

Dorin Tudoran este invitatul de onoare al Jubileului Premiului Naţional pentru Poezie şi al Zilei Culturii Naţionale, evenimente care se vor desfăşura la Botoşani şi la Cernăuţi. Astăzi, de la ora 17.00, scriitorul susţine o conferinţă, la Institutul Român de Istorie Recentă, unde vor fi prezenţi şi Radu Călin Cristea, Liviu Antonesei şi Daniel Cristea-Enache.

Marţi, 18 ianuarie, la ora 18.00, Librăria Dalles din Bucureşti va găzdui un dialog despre volumul „Eu, fiul lor. Dosar de securitate”, la care vor participa, alături de autor, Cristian Tudor Popescu, Mircea Martin, Ovidiu Şimonca şi Daniel Cristea-Enache.

Disident şi scriitor

Scriitorul Dorin Tudoran a părăsit România în 1985, stabilindu-se în SUA. În 1984, când autorităţile i-au respins cererea de emigrare, i-a trimis un memoriu lui Nicolae Ceauşescu. Sub ameninţarea unui proces penal, a intrat în greva foamei la 25 aprilie 1985, pe care a încetat-o la 6 iunie, cu mai mult de o lună înainte de a emigra.

Publicat la Editura Polirom, volumul „Eu, fiul lor. Dosar de securitate” cuprinde o selecţie de documente de urmărire informativă din perioada 1976-1986. Deşi dosarul de urmărire s-a deschis oficial în anul 1982, documentele recuperate din dosarul aflat în arhiva CNSAS arată că scriitorul era urmărit încă din 1976.

Cum se face că un om cu trecutul dvs. a acceptat, la un moment dat, să-l consilieze pe Dan Voiculescu?

Aflu şi astăzi că eu sunt foarte bun prieten cu Dan Voiculescu! Nu sunt prieten cu el. L-am întâlnit în copilărie, când jucam hochei în acelaşi cartier. După ce am împlinit 18 ani, nu l-am mai văzut decât pe la 60 de ani. Când m-a căutat ca să stăm de vorbă şi ne-am întâlnit, nici nu ne-am recunoscut. Mi-a dat o carte de memorii pe care am citit-o în avion. Din primele pagini, cele despre copilărie, mi-am dat seama că el e băiatul cu care copilărisem.

În cea a constat această colaborare?

Dan Voiculescu mi-a propus apoi un contract de asistenţă tehnică, nu pentru că eram scriitorul Dorin Tudoran, ci pentru că lucram la cea mai mare fundaţie internaţională din lume care se ocupă de alegeri, de partea tehnică. Mi-a cerut asistenţă. PUR rupsese alianţa cu PSD. Din discurs se înţelegea că se vrea un partid mic, care să crească încet. I-am spus că, dacă are răbdare să construiască aşa ceva, m-ar interesa să consiliez un partid mic, neparlamentar. I-am explicat că astfel se poate câştiga încrederea oamenilor. Atunci, Dan Voiculescu era acuzat prin formule de genul „toată lumea ştie că e omul Securităţii”. Dar nu exista niciun document care s-o ateste. Câştigase procese peste tot, nu numai în România. Prietenul meu, Petre Mihai Băcanu, pierduse un proces cu el şi fusese forţat să dea în „România liberă” o notă în care să-şi ceară scuze că l-a jignit gratuit. Şi încă ceva. M-a întrebat dacă există ceva din biografia mea cu care aş putea fi şantajat. M-a apucat râsul. „Dar în ce vă priveşte”, l-am întrebat eu, „e adevărat ceva din ce se spune?”. Mi-a răspuns că nu. „Dacă se dovedeşte vreodată că sunteţi un mincinos, voi fi primul care să vă dea un picior în fund”, i-am spus. Şi aşa s-a întâmplat.

Dar cum aţi lucrat?

Am stat atunci două săptămâni la Bucureşti şi am văzut ce dezastru era la partidul lui. I-am făcut un plan de lucru, nu de propaganda electorală. I-am zis că are nevoie de oameni care să facă analize. L-am întrebat ce fel de partid vrea. Am înţeles că n-are niciun program. I-am spus că trebuie să stabilească. După ce am plecat a avut loc congresul PUR, iar eu am aflat că s-a votat pentru intrarea în alianţă cu PSD. Se întâmpla în septembrie, după ce se rupseseră de PSD în iunie. Le-am spus că nu mai interesează nici măcar un contract de consultanţă la distanţă. A mai fost o confuzie. Eu am început să scriu la „Jurnalul Naţional” înainte de a face contractul de consultanţă. Dar sunt perceput ca „Dorin Tudoran, pe care l-a adus Voiculescu la ziar şi la partid”. N-are nicio legătură. După ce am rupt contractul cu PUR, am continuat să scriu la „Jurnalul Naţional”. Când au apărut documentele despre colaborarea lui cu Securitatea, l-am înjurat, aşa cum promisesem, în propriul ziar. Şi s-a supărat.