În ultimii cinci ani, de cînd Parchetul General este condus de doamna Laura Codruţa Kövesi, nu a fost deschisă nici o acţiune penală pentru crime şi abuzuri politice comise în timpul regimului comunist.

Potrivit unei informaţii parvenite după şapte luni, am aflat că Gheorghe Enoiu, fost şef al Direcţiei Anchete Penale a Securităţii timp de un deceniu, în timpul dictaturii lui Gheorghiu-Dej, a decedat la sfîrşitul anului trecut, la vîrsta de 83 de ani. În august 2007, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR) sesizase Parchetul General cu privire la faptele criminale şi abuzurile acestuia, în special grave acte de tortură fizică şi psihică. Ulterior, la exact trei ani, în august 2010, Institutul (devenit între timp IICCMER) a transmis Ministerului Public noi date privitoare la abuzurile şi infracţiunile săvîrşite de Enoiu. Parchetul însă a tăcut şi a aşteptat.

Demersuri timpurii

Eternizarea puterii foştilor membri ai nomenclaturii Partidului Comunist nu i-a oprit pe deţinuţii politici să petiţioneze instituţiile statului după 1989. Astfel, în septembrie 1991, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici a depus la Parchetul General o listă cu persoane acuzate de grave infracţiuni săvîrşite în timpul regimului comunist. Printre acestea, Alexandru Nicolschi, director adjunct al fostei poliţii politice comuniste, care a decedat în primăvara anului 1992, la scurt timp după ce a fost citat în dosar şi cu o zi înainte de a fi audiat. Un alt personaj invocat de victime a fost Alexandru Drăghici, fost ministru al Securităţii Statului, participant activ la implementarea politicii de exterminare socială. Drăghici fugise însă în Ungaria, unde a şi decedat în 1993, după ce autorităţile maghiare au refuzat să-l extrădeze.1 Astăzi, portretul său este expus la Palatul Parlamentului.

Patru rechizitorii finalizate în două decenii

În 20 de ani, Parchetul General a finalizat patru rechizitorii privind crime comise în timpul regimului comunist ca rezultat al politicii represive instituite de PCR şi de instituţiile statului. Acestea sînt: Alexandru Drăghici, în cazul uciderii lui Ibrahim Şefit, lotul „Autobuzul“, cazul Gheorghe Ursu şi cazul Gheorghe Crăciun. În dosarul „Autobuzul“ a fost investigată uciderea, în 1981, a trei tineri la ordinul verbal al dictatorului Nicolae Ceauşescu, după ce au luat ostatici şi au sechestrat un autovehicul de transport în comun. Procesul a durat 12 ani şi s-a finalizat cu condamnarea a şase lucrători din structurile represive, printre care Tudor Postelnicu, şeful Securităţii, George Homoştean, fostul ministru de Interne, şi Ion Deheleanu, fostul şef al Miliţiei judeţului Timiş.2

Dintre cele patru rechizitorii finalizate, doar unul a urmărit sancţionarea unor fapte comise în sistemul penitenciar comunist de dinainte de 1964. În noiembrie 2000, Gheorghe Crăciun, fostul comandant al penitenciarului Aiud din perioada 1958-1964, a fost trimis în judecată pentru infracţiunile comise cu patru decenii în urmă. În decembrie 1998, împotriva lui Crăciun a fost depusă o plîngere penală de către Asociaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti pentru săvîrşirea infracţiunii de genocid, încadrarea fiind schimbată apoi în omor deosebit de grav. Rechizitoriul instrumentat împotriva colonelului Gheorghe Crăciun în data de 7 septembrie 2000 de către procurorul militar Alic Saiciuc, din cadrul Parchetului Militar de pe lîngă Curtea Militară de Apel Bucureşti, constata abuzurile şi încălcările grave ale drepturilor deţinuţilor de către fostul comandant. Documentul – care a avut la bază 11 mărturii directe ale victimelor – conchide foarte clar că, la Aiud, a existat un regim de exterminare, desfăşurat în mod organizat, încălcînd convenţiile pentru respectarea drepturilor omului la care România era parte. „Toate declaraţiile foştilor deţinuţi politici din Aiud descriu cu lux de amănunte existenţa unei acţiuni represive de natură să ducă la suprimarea fizică (subl. din dosar, n.m.) a acestora.“ Iată concluziile procurorului legate de activitatea lui Gheorghe Crăciun la conducerea penitenciarului Aiud: „Odată cu venirea la comanda penitenciarului a înv(inuitului) col. (r) Crăciun Gheorghe, situaţia s-a agravat ca urmare a iniţiativelor acestuia în cadrul unui aşa-numit proces de«reeducare» (subl. din dosar – n.m.). Cei ce refuzau reeducarea erau supuşi pedepselor precum şi unui regim de lentă exterminare“. Celor care se opuneau le erau impuse constrîngeri greu de suportat care constau în „raţii alimentare reduse ori chiar în suspendarea hranei, condiţii igienico-sanitare necorespunzătoare, celule igrasioase şi îngheţate (fără încălzire) care duceau la îmbolnăviri şi decese, îmbrăcăminte subţire neadecvată, lipsa plimbărilor în aer liber, lipsa asistenţei medicale“. Crăciun a fost audiat la domiciliu de către procurori, întrucît era grav bolnav (surd şi aproape paralizat).3 În data de 7 septembrie 2000, procurorul Alic Saiciuc stabilea cheltuieli de urmărire penală de 100.000 de lei. Demersul procurorilor a fost însă tardiv, căci Gheorghe Crăciun a încetat din viaţă în 2001.4

Sesizări pentru eternitate

În 2006, odată cu înfiinţarea de facto a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, a început şi seria de sesizări penale transmise pe cale „instituţională“ Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Parchetelor Militare. În patru ani (2006-2009), Institutul a depus şapte sesizări penale. Dintre acestea, unele au fost respinse cu soluţia „neînceperii urmăririi penale“, iar altele nu au primit nici un răspuns. Între timp, din 2006 şi pînă astăzi, unele persoane incriminate au decedat. Probabil, cel mai cunoscut caz a fost Nicolae Pleşiţă, fostul şef al spionajului românesc din prima parte a anilor ’80. IICCR a descoperit indicii că Pleşiţă a fost implicat în organizarea de atentate cu colete-capcană, alături de alţi funcţionari ai statului român, precum şi în plănuirea altor atacuri asupra unor disidenţi sau a unor persoane incomode pentru regimul comunist.5 Ministerul Public a tergiversat şi această solicitare. Flecarul general semianalfabet a decedat însă în 2009, la vîrsta de 80 de ani. Pleşiţă şi-a petrecut ultimele luni din viaţă într-un sanatoriu al Serviciului Român de Informaţii, principala structură internă cu atribuţii de securitate naţională dintr-un stat membru al NATO.

Într-o altă sesizare din martie 2007, IICCR a solicitat Parchetului General demararea unei investigaţii cu privire la existenţa unor infracţiuni săvîrşite de peste 200 de persoane cu funcţii de conducere în sistemul penitenciar comunist. Dintre acestea, mai mulţi ofiţeri din Direcţia Generală a Penitenciarelor au decedat pînă în prezent. De exemplu, fostul comandant al penitenciarului Aiud, Ştefan Koller, cunoscut pentru regimul de exterminare instituit aici, a murit anul trecut fără să fi fost măcar audiat vreodată.6 Şi fostul căpitan Constantin Răutu a murit la 17 iunie 2010, la Constanţa, la vîrsta de 84 de ani. Există probe că el a torturat în repetate rînduri deţinuţi atît la penitenciarul Galaţi, ca locţiitor politic, cît şi la Botoşani, unde a condus unitatea de detenţie. Un alt ofiţer inclus în sesizare era Gh. Ioan Lefter, fost comandant al mai multor unităţi cu deţinuţi politici în timpul valurilor represiunii comuniste. Dintre faptele sale de „arme“, amintesc un episod petrecut la colonia de muncă Mărculeşti, unde a bătut cu un par pînă la sînge bucătarii-deţinuţi. A decedat în 2009 la Craiova, la vîrsta de 85 de ani.7

Nu doar torţionarii se sting, ci şi victimele lor. Institutul a depus o altă sesizare penală pentru tragerea la răspundere a 67 de persoane care l-au torturat, l-au internat în aziluri psihiatrice şi l-au anihilat în repetate rînduri prin tratamente degradante pe Vasile Paraschiv, disident cunoscut, contestatar vehement al regimului ceauşist.8 Către finalul anului 2008, procurorii au soluţionat cu neînceperea urmăririi penale sesizarea Institutului. Vasile Paraschiv a murit la începutul acestui an.

Un bilanţ instituţional

Dincolo de aceste solicitări, alte aproximativ 20 de plîngeri au fost transmise în nume individual (de exemplu, Ion Ioanid, Constantin Ticu Dumitrescu ş.a.) către Parchetul General. Toate plîngerile au fost incluse în „dosarul 35“ („procesul comunismului“, dosar care cuprinde şi cele şapte sesizări ale IICCR), instrumentat în final de Secţia Parchetelor Militare a Ministerului Public. Întîmplarea a făcut ca momentul de interes maxim al societăţii civile pentru sancţionarea formală sau penală, a crimelor comunismului (înfiinţarea IICCR, înfiinţarea Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, declaraţia de condamnarea a regimului comunist drept „ilegitim şi criminal“) să coincidă cu prezenţa doamnei Kövesi în fruntea Parchetului General. Cu toate acestea, nici o plîngere sau sesizare penală, colectivă sau individuală, nu s-au soldat cu un rechizitoriu şi nu au avut nici o finalitate din 2006 încoace.

Cinci ani în care torţionarii comunişti octogenari, pe care nu i-aţi întrebat, doamnă Kövesi, niciodată, nimic, îşi consumă în linişte pensiile „speciale“. Nu v-a mişcat nici o plîngere sau sesizare, fie ea individuală sau instituţională, şi nici miile de mărturii (publicate şi/sau transmise Parchetului). Inclusiv în timpul dictaturii dejiste, Procuratura a recunoscut parte din abuzurile şi metodele teribile de tortură şi din crimele torţionarilor. Dumneavoastră şi echipa pe care o coordonaţi nu le recunoaşteţi nici în 2011. Mă întreb dacă, atunci cînd veţi citi aceste rînduri, vi se va mişca vreun muşchi pe faţa fină.

––––––––––––––

1. Marius Oprea, Chipul morţii: dialog cu Vladimir Bukovski despre natura comunismului, „Prefaţă“ de Stéphane Courtois, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 42.

2. Raluca Grosescu, Raluca Ursachi, Justiţia penală de tranziţie. De la Nürnberg la postcomunismul românesc, Editura Polirom, Iaşi, 2009, pp. 182-194.

3. Mihai Boeru, Costin Ilie, „Gheorghe Crăciun, audiat la domiciliu“, în Jurnalul Naţional, 23 ianuarie 2001, p. 22.

4. Arhiva Curţii Militare de Apel Bucureşti, dosar nr. 15/P/1999, f. 151, 341-342, 344, 346, 348, 353-354, 358. Îi mulţumesc Ralucăi Grosescu, care mi-a pus la dispoziţie acest dosar în urmă cu cîţiva ani.

5. Ştefan Bosomitu, Dan Drăghia, Andrei Muraru, „Securitatea şi atentatele din 1981 cu colete-capcană împotriva lui Nicolae Penescu, Paul Goma şi Şerban Orescu (3-4 februarie 1981)“, în Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu (coord.), Stat şi viaţă privată în regimurile comuniste, Editura Polirom, Iaşi, 2009, pp. 386-406.

6. Mihai Burcea, „A mai murit un torţionar nederanjat de nimeni“, accesibil la adresahttp://militiaspirituala.ro/cuvantul-militiei/a-mai-murit-un-tortionar-nederanjat-de-nimeni/ (11 iulie 2011).

7. Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeş, Dicţionarul ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Aparatul central (1948-1989), vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 2009, pp. 282-283, 385-387. Îi mulţumesc lui Mihai Burcea pentru celelalte date puse la dispoziţie.

8. Vezi aici sesizările penale depuse de IICCR:http://www.iiccmer.ro/ro/sesizari_penale.

Sub titlul “Nu arătăm bine, ca intelectuali, căutînd prilejuri să ne învinovăţim unii pe alţii“, Ovidiu Șimonca a publicat un amplu interviu cu scriitorul Dorin Tudoran în Observator Cultural nr. 559 din 21.01.2011. Puteți citi interviul AICI.

În vreme ce unii încearcă să limpezească niște ape tulburi, alții continuă să le tulbure.

În numărul 553, din 3 decembrie, a.c., al revistei “Observator cultural”, sora lui Mihai Botez, dna Viorica Oancea, publică textul de mai jos:

“Stimate domnule Şimonca,

Revista dumneavoastră a publicat  o „avanpremieră“ la volumul Eu, fiul lor de Dorin Tudoran. În avanpremieră, era prezentat un fragment din prefaţa dlui Radu Ioanid în care se preciza că Mihai Botez „pînă la proba contrarie, pare să fi fost o sursă a DSS, care nu a semnat un angajament, dar care, fiind ofiţer DSS, a dat informaţii în clar“. Întreaga argumentaţie a acuzelor împotriva lui Mihai Botez se bazează pe această aserţiune.

La vremea respectivă, mi-aţi oferit, cu corectitudinea jurnalistică pe care alte reviste nu au avut-o, un spaţiu pentru dreptul la replică şi-un spaţiu în rubrica „Opinii“ de pe site-ul revistei Observator cultural. Pornind de la adevărul simplu că o informaţie despre apartenenţa sau nu a lui Mihai Botez în structurile informative ale fostei Securităţi nu este secret de stat şi nu atinge siguranţa naţională, am făcut o cerere la SRI, în care am cerut să se caute în arhivele lor şi în alte documente dacă există vreo informaţie în acest sens.

Răspunsul de la SRI, Sectorul „Relaţii cu Cetăţenii“:

„Doamnei Viorica Oancea

Municipiul Bucureşti, strada Tudor Arghezi nr. 52, sector 1

Nr. 70641 din 15.11.2010

Ca urmare la solicitarea dumneavoastră formulată în memoriul nr. 70641 din 04.11. 2010, vă comunicăm că, în urma verificărilor efectuate în documentele de evidenţă gestionate la nivelul instituţiei noastre, domnul Botez Mihai nu a fost identificat ca făcînd parte din fostele structuri de informaţii şi/ sau din Serviciul Român de Informaţii.

Cu stimă,

Şeful Sectorului

ss indescifrabil“

Vă trimit, aşadar, acest răspuns de la SRI şi anexez documentul în original, cu rugămintea de a-l publica, pentru dreapta informare a cititorilor revistei Observator cultural.

Cu mulţumiri,

Viorica Oancea“

*

Dna Viorica Oancea comite un fals.

Nici în studiul introductiv semnat în “Eu, fiul lor”, nici în fragmentele apărute în “Observator cultural” (nr. 539, 26 august, a.c.,http://bit.ly/i9aIcl), dl Radu Ioanid nu scrie despre Mihai Botez, cum afirmă calomnios  dna Oancea, „pînă la proba contrarie, pare să fi fost o sursă a DSS, care nu a semnat un angajament, dar care, fiind ofiţer DSS, a dat informaţii în clar“, ci “pînă la proba contrarie și bazîndu-se exclusive pe documentele din dosarul lui Dorin Tudoran, Mihai Botez pare să fi fost o <sursă> a DSS care nu a semnat un angajament cu Direcția I sau cu UM 0800 SMB și care a dat informații DSS <în clar>.”

Sintagma “fiind ofițer DSS” este o invenție frauduloasă a dnei Oancea.

Răspunsul SRI către cererea dnei Oancea lămurește o cu totul altă întrebare, pe care dl Ioanid nu a formulat-o.

Printre anexele publicate în “Eu, fiul meu” se află și un “Index de termeni și abrevieri cu utilizare frecventă în documentele Securității” preluat de pe site-ul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității – CNSAS:

http://www.cnsas.ro/documente/arhiva/Dictionar%20termeni.pdf

Cum a pretins în intervenții anterioare că a citit cartea la care face referiri — “Eu, fiul lor” -, dna Viorica Oancea nu are nici măcar scuza că nu ar fi luat notă de diferența între calitățile de “ofițer DSS” și “sursă”.

Orice discuție onestă presupune niște precondiții. Printre ele se numără buna-credință și capacitatea de a înțelege ce citești. Neîndeplinirea lor transformă discuția fie într-o pălăvrăgeală lipsită de orice noimă, fie într-o încercare de deturnare a atenției de la fondul problemei.

Un fals cu picioare foarte scurte și cu o viață pe măsură.