Top-ul este subiectiv. Am avut acces doar la două dosare, la unul numai parțial, cel aparent integral, provenit de la SIE, fiind în bună parte ilizibil. In rest este vorba de informații devenite publice din dosare, cercetări, analize, cărți și din deciziile și documentele CNSAS înaintate tribunalelor.

Îi cunosc personal pe toți cinci. Toți au avut legături cu Europa Libera. Cu unii am și lucrat. Trei dintre ei, foști deținuți politici sau urmași ai vechii boierimi, aveau motive să nu fie de partea Securității. Pentru serviciile lor au fost remunerați și au avut privilegiul de a călători în occident.

Toți sunt sau par a fi produsul schizofreniei generalizate pe care o presupunea viața într-un regim totalitar comunist. Toți au sluijit cu zel Securitatea, făcând naveta între imoralitate și amoralitate, cu o anumită voluptate perversă a ticăloșiei. Niciunul nu pare a avea remușcări.

"Vipera" in actiune

Locul 5. Emanuel Valeriu. Nume conspirativ “Emil”, “Epure”, “Vipera”. Reputație de hahaleră. Informator de cursă lunga, a fost dirijat spre Noel Benard încă din 1968. A fost abandonat după condamnarea într-un proces cu trafic de valută. S-a reactivat, la cererea lui, în 1981. A fost o surpriză suspectă pentru  Securitate. („Să-i lăsăm inițiativa și să verificăm ce vrea”, „Atenție pentru a nu se folosi de noi doar în vederea realizării unor interese personale”). Valeriu dorea să le vorbească despre abuzurile binefăcătorului sau Adrian Păunescu.

Insă capitalul lui cel mai important era cunoașterea oamenilor de la Europa Liberă. A fost preluat de securitatea externă și, după o pregătire informativă corespunzătoare, în 1986 a fost trimis de probă în vest. A fost bine primit de către cei care știau că, de ani buni, Valeriu era autorul unor foarte bune corespondențe cu informații abundente, de calitate, despre situația și starea de spirit din România. A respectat consemnele Securității, mai puțin în privința informațiilor proaspete aduse fără știrea acesteia.

Situație schizofrenică: Securitatea îl bănuia ca fiind autorul unora din scrisorile difuzate la Europa Liberă, dar nu a reușit să găsească și dovezile. Valeriu juca pe două tablouri și juca bine. Surpriză, fericită pentru el, pentru prima oara Europa Liberă l-a recompensat pentru corespondențele trimise. S-a intors cu tolba plină pe care a deșertat-o la Securitate, și, în 1987, a fost trimis cu sarcini mai precise, inclusiv fotografierea unui redactor de la Europa Liberă. Tot atunci, la München, au apărut primele suspiciuni legate de vizitele lui Valeriu. În 1988 a fost primit mai rece și mai distant.

S-a reactivat în 22 decembrie 1989, când, din proprie inițiativă, a trimis prima corespondență din București, îndată după decolarea lui Ceaușescu de pe clădirea CC. Colaborarea cu Europa Liberă a încetat după cinci zile. Și-a valorificat dizidența anonimă în două cărți pline cu acuzații gratuite la adresa Europei Libere și a oamenilor ei, contrazise de documentele găsite în arhiva CNSAS, care probează că a fost informator. Unul mic și fără caracter.

Locul 4. Constantin Bălăceanu Stolnici. Boier de viță veche și turnător de cursă lungă. Recrutat în problema „foști exploatatori”, „pe bază de sentimente patriotice”, a fost un colaborator harnic, cooperant, prolific, cu inițiative în întâmpinarea sugestiilor Securității interne pe lângă foștii exploatori, dar și unul cu potențial în problema emigrației anticomuniste. A fost avansat și trimis peste hotare cu misiuni care transgresau simpla culegere de informații. A fost un destoinic agent provocator și un la fel de destoinic agent de influență. Prezentabil, manierat, abuzând de zdrăngănelile boieriei lui, Stolnici a avut uși deschise în casele celor pe care i-a turnat, și în țară, și în afara ei. Sub numele de „Ionescu Paul” și „Laurențiu”, a mai avut și altele, a turnat din toate pozițiile, liberali, țărăniști, monarhiști, diplomați, colegi, medici, pacienți, rude.

Securitatea a fost impresionată de mulțimea și de exactitatea informațiilor, de spiritul lui „de sinteză și analiză”. A fost recompensat cu dreptul de a călători peste hotare și cu bani peșin, în lei și valută. Oricât i se dădea, mult, puțin, omul lua. De la bacșișul mizer de 125 de lei, la 4.000 de lei, jumătate de costul unui voiaj în vest. I-au fost decontate chiar și fleacurile artizanale dăruite celor vizitați și turnați. A fost primit, la cererea lui, de Vlad Georgescu, directorul al secției românești de la Europa Liberă. Vizita s-a soldat cu o schița detaliată a apartamentului gazdei, îndosariată în arhivele securității. În schimbul serviciilor făcute securității a cerut avansare profesională și științifică. Nu din arivism, ci pentru a-și spori credibilitatea în străinătate. Cot la cot cu securitatea, a combinat datoria patriotică cu plăcerea turnătoriei.

A lucrat pentru Securitate până la revoluție. În decembrie 1989 era propus pentru trecerea la un nivel superior al muncii informative la Directia a III-a, Contraspionaj. Ironia sorții, revoluția a pus capăt carierei unui turnător cu vocație și cu perspective. Un destin frânt!

După revoluție a început să-și plimbe morga boierească în medii democratice. Membru de vază al Partidului Național Liberal, superbă ipocrizie, a leșinat în ședința în care partidul se răfuia cu Mona Muscă, informatoare inofensivă și fără noroc, dar care a avut tăria de caracter să se retragă din viața publică. Stolnici a fost ofensiv. Era al patrulea senior liberal care colaborase cu Securitatea.

A recunoscut doar strâns cu ușa documentelor, deși numele „Laurențiu” figura în cartea „Operațiunea Melița și Eterul”, fără a se ști cine se ascunde în spate. A negat, a jucat cartea uitării. Nu-și mai aducea aminte! Cu documentele pe masă a recunoscut câte ceva. A jucat rolul informatorului inofensiv. Probatoriul CNSAS, neobișnuit de amplu, a spulberat orice îndoială. A turnat pentru bani, pentru carieră și din exces de zel. Omul trăia  voluptatea turnătoriei. Chestie de caracter. Boierul avea apucături de rândaș și de slugă hoață.

Formal este încă membru al Academiei, onorându-și colegii la fel de turnători. Vorbește despre „Securitatea noastră”. Semn că suferă de sindromul Stokholm. A devenit tot una cu prigonitorii lui și ai clasei din care a făcut parte. Va da detalii despre căderea în păcat în memoriile pe care tocmai le scrie. Merge greu. Abia a ajuns la copilărie. Și, de obicei, copilăria unui netrebnic e plină de duioșii. Dacă va reuși să treacă de copilărie e problematic. Are 88 de ani. Îi dorim viață lungă. Netrebnicia informatorului „Laurențiu”, eventual, și redempțiunea boierului, merită o mesă. Și, oricum, promit să fie mai interesante decât copilăria boierului ticăloșit.

Locul 3. Ivan Deneș. Personaj mai mult decât interesant. Viața lui pare un roman și chiar mai rău decât atât. A fost cel mai aproape de a fi infiltrat de Securitate în secția română a postului de radio Europa Liberă.

Scriitor vag, bun traducător din germană, engleză, maghiară și franceză, a emigrat, aparent legal, în Israel în 1971. In realitate, a fost „trimisul” legendat al Securității, cu numele de cod „GX-36”.

Practic, a lucrat neîntrerupt pentru Securitate din 1948 pînă în 1989. Trimiterea în occident, unde a lucrat cu numele „Krauss” și „Konrad”, fusese precedată de o lungă colaborare cu Securitatea internă, ca informator de succes. Ca Aurel Bantaș a dat informații despre deţinuţii politici, a căror soartă a împărtășit-o. Sub numele „Alecu Sîrbu” a facilitat confiscarea de către Securitate, printr-o spargere înscenată, a primei variante a manuscrisului cărții lui Belu Silber, „Monarhia de drept dialetic”.

Nu s-a acomodat cu viața din Israel, a emigrat în Germania și a fost angajat la concernul de presă „Axel Springer”, de orientare net anticomunistă. Normal, drumul lui s-a interesectat cu cel al oamenilor de la Europa Liberă, unde a început să colaboreze, sub pseudonim sau sub numele lui. Noel Bernard, care i-a apreciat calitățile reale de jurnalist, vorbitor de patru limbi străine și foarte o bună capacitate de analiză și de sinteză, i-a propus angajarea.

În perioada de probă l-a ajuns din urmă trecutul negru. Foști deținuți politici aflați în exil s-au mobilizat exemplar și au reușit să probeze că în închisoare Deneș a participat la „reeducarea” care a precedat eliberarea din 1964 și i-a turnat pe reclacitranți.
Angajarea a fost stopată, Deneș s-a întors la „Axel Springer”, dar a rămas în relații bune cu Europa Liberă și cu oamenii ei. Călătorea des în România, oferind Europei Libere ample materiale documentare despre situația din țară, pentru care era remunerat. Cinci dintre ele le mai am și astăzi. Sunt excelente. Detesta comunismul, varianta lui ceaușista mai ales. Asta nu l-a împiedicat să colaboreze și cu Securitatea, la fel de fructuos și tot pe bani, oferind informații despre Europa Liberă și despre oamenii ei.

Apare obsedant în dosarul Europei Libere, „Melița și Eterul”, dar și în dosarele individuale ale oamenilor de la Europa Liberă, mai ales ale directorilor. Are caracteristicile unui spion sadea, nu doar simplu informator. Era convocat pentru instruiri la București, dar și în alte orașe europene, i se dadeau sarcini, era plătit.
Harnic, articulat, săritor, i s-au trasat sarcini în planurile Securității pentru compromiterea lui Noel Bernard, a lui Emil Georgescu și a lui Paul Goma, probabil și a altora. A prezentat planurile casei și biroului lui Bernard, cu indicarea exactă a locului în care erau ținute scrisorile ascultătorilor.

Identificat după aparția cărții „Melița și Eterul”, s-a luat legătura cu el. N-a negat colaborarea cu Securitatea. A avut o explicație de un cinism năucitor. Pentru el informația era o marfă! A vândut-o celui care a plătit mai bine. I-a trădat pe toți cei care l-au plătit. Și-a trădat și prietenii din țară, lista celor turnați de el la Securitate e enormă.

I s-a sugerat să-și scrie memorile. Avea ce povesti. A refuzat. Voia să-și dedice ultimii ani de viață scrierii unei nuvele despre ultima noapte a lui Spinoza! Paradox, evreul de stânga a murit ca apropiat al unor cercuri de extrema dreapta, cu obsesii antisemite.
A murit terorizat de gândul că noii lui comilitoni politici ar putea afla că toată viața a fost în slujba unui regim totalitarist comunist.
Arghirofil, afemeiat și alcoolic, a murit sărac, măcinat de alcool, frustrări, datorii, divorțuri și pensii alimentare.
Un păgubos care, în visele lui de glorie, se va fi imaginat ca un Richard Sorge al războiului rece. N-a avut statura necesară, nici la propriu, nici la figurat. Merita, totuși, un loc mai sus în acest top. Alții au fost mai harnici decât el, iar  dosarul furnizat de SIE, parțial ilizibil, nu pare complect. Ca om a fost ticălos, un gunoi. Dar rămâne un personaj interesant. Literar vorbind. Spre deosebire de Bălăceanu Stolnici, care este doar un gunoi.

Locul 2. Nicolae Balotă. Navetist pe ruta București – München – Paris și retur, timp de mai bine de șapte ani, a fost unul dintre cei mai prețioși informatori ai Securității în dosarul „Melița și Eterul”, dedicat postului de radio Europa Liberă și oamenilor ei. Atât de prețios încât, mult după căderea comunismului, securistul Victor Achim se îngrijea de onoarea de mult pierdută a informatorului „Someșan”. I-a cerut lui Mihai Pelin, care a publicat documente din dosarul „Melița și Eterul”, să nu scape detalii care ar duce la deconspirarea lui. Era o personalitate de vază a breselei scriitorilor, cărturar distins, cu un trecut mai presus de orice bănuială!

Însă paza bună n-a trecut primejdia rea. Adnotarea unui securist pe marginea unui plan de măsuri cu propuneri de compromitere a redactorilor Europei Libere, întocmit după o vizită a lui „Someşan” la Direcţia I, a deschis pista cea bună. Un maior sugera superiorilor „ca Securitatea să fie mai atentă în ceea ce privea lectorii trimişi la diverse universităţi din străinătate”.

Someșan-Nicolae Balotă, a venit în Occident ca profesor invitat la Universitatea din München. S-a apropiat de repede oamenii Europei Libere. De la Noel Benard, la Monica Lovinescu, peste tot a fost bine primit. Avea o carte de vizită impresionantă. Fost deținut politic, șapte ani de pușcărie, doi de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, fără momente știute de slăbiciune sau lașitate. Dar, la eliberarea din 1963, a semnat un angajament pe care l-a respectat până la căderea comunismului, cu un exces de zel stupefiat, chiar și atunci când nu mai era sub controlul securității. Ceva mai târziu a venit confirmarea de la CNSAS. Mariana Sipoș, care s-a ocupat de cazul Caraion, a obținut, în numele familiei poetului, deconspirarea informatorului Someșan. Nicolae Balotă n-a fost doar trimisul special al Securității în exil. Fusese și în țară un turnător destonic.

Cât a fost cadru didactic în Germania și în Franța avea intrare nu numai la conducerea departamentului românesc al Europei Libere, dar şi la Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca şi, prin ei, şi la alţi membri importanţi ai diasporei anticomuniste, inclusiv la Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugen Ionescu. Fiecare vizită în România era precedată de un popas la Europa Liberă. Nicolae Stroescu-Stânișoară, director asistent al secției române și prieten intim, îi oferea, fără să vrea, informațiile cu care Nicolae Balotă contribuia la literatura de sertar a Securității. A primit și sarcini precise, cum ar fi trimiterea unor scrisori de temperare lui Eugen Ionescu sau „adâncirea unor disensiuni şi contradicţii de concepţie existente între Nicolae Stroescu şi soţii Ierunca”.

În 1987 a obținut azil politic în Franța. A început să vorbească la Europa Liberă în nume propriu, până atunci o făcuse anonim, pe dolari buni, alăturîndu-se fără jenă celor despre care relatase Securității că depind de „diverse servici de spionaj”. După 1989, prin bunăvoința amicului și binefacătorului Nicolae Stroescu-Stânișoară, exploatat informativ în folosul Securității, a fost și angajatul Europei Libere. N-avea nimic de spus. Îi mai lipsea un pumn de dolari la pensie!

L-am avut și coleg. Era de o politițe unduitoare, excesivă, dornic să făcă impresie bună, oriunde și oricui. Pe culoarele Europei Libere nu mergea. Zâmbînd în dreapta și în stânga, se lichefia, se scurgea. Avea, credea Adrian Marino, o onctuzitate „papal-ecleziastică”. E o licență poetică. Cuvântul mai exact, și poate mai brutal, este „unsuros”.

Știe ca are dosar de informator. L-a citit. Redempțiunea nu pare a-l ispiti, deși afișează convingeri religioase profunde. De dosar știu și colegii lui, scriitorii. Spre deosebire de alte cazuri, Nicolae Balotă este tratat cu suspectă milă creștinească. A fost deținut politic și nu putem judeca! E un argument ce trebuie luat în seamă, deși e jignitor pentru deținuții politici care n-au semnat pactul cu diavolul sau au făcut-o în limite decente. Oricum, scuza ar fi valabilă pentru toți deținuții politici deveniți liberi într-o pușcărie mai mare, dar aflați mereu sub presiunea și controlul Securității. Nu și pentru cel care a continuat să slujească Securitatea și atunci când era un om liber! Liber să aleagă, Balotă – Someșan a ales Securitatea. Și a slujit-o cu un zel care aduce a perversă voluptate. Iar în cazuri similare, moralistul Nicoale Balotă a fost necruțător cu „infamia delatorilor”.

Da, dar „opera salvează omul”, li se răspunde celor care arată cu degetul spre jalnica slăbiciune a omului. Dorin Tudoran, și el victimă a delațiunilor „someșene”, crede că opera salvează doar opera. „Omul nu poate fi salvat decât de om. Ca oameni, suntem  exact ce şi cum alegem să fim”. Dar în România, ca și în vizuina luminată din sudul Franței, asta sună deja a predică în pustiu.

Locul 1. Alex Mihai Stoenescu. Seriozitate, pricepere, pasiune, vigilenţă, patriotism fierbinte, disponibilitate totală și dotare deosebită pentru culegere de informaţii sunt câteva din superlativele Securităţii la adresa informatorului Alex. Rolls Royce-ul turnătoriei la români și idealul turnătorului dezinteresat. Aproape, pentru că a primit și bani, dar foarte puţini. Doar pentru a-i fi stimulate calităţile native: 1.500 de lei, în trei tranșe, într-o carieră scurtă de ciripitor. Scurtă pentru că, la trei ani de la recrutare, a trecut în faza superioară a membrului cu drepturi depline. De partid. Cariera scurtă, succese mari.

În trei ani a produs o sută de turnătorii, cam 33 pe an, mai mult de două pe lună! Un stahanovist. Îţi vine să întrebi dacă mai avea și alt hobby. Dacă maiorul de la SRI și ungureanul de la SIE, unde Securitatea e încă la mare preţ, cel puţin sub forma dosarelor de siguranţă naţională, sunt în căutarea unui modelul pentru statuia turnătorului încă necunoscut, Alex pare omul potrivit.

Iată, din analele Securităţii, cu precizia și cu stilul ei, una din faptele de arme săvârșită la numai două săptamâni de la recrutare: „În dimineaţa zilei de 12.04.1984, la ora 9.50, a surprins, în dreptul agenţiei CEC din Piaţa Amzei, un individ care fotografia cozile la diferite magazine. Sursa l-a urmărit pe individ şi i-a reţinut semnalmentele, după care s-a deplasat rapid în dreptul cofetăriei Casata, unde a făcut cunoscute cele văzute unui sergent major de miliţie aflat în misiune. Împreună cu acesta, sursa şi alţi lucrători de miliţie, precum şi un ofiţer M.I. au pornit în căutarea individului, cercetând magazinele şi toate unităţile comerciale din zonă. La ora 10.30, sursa l-a identificat pe individ în apropierea unor cozi şi a atras atenţia ofiţerului M.I. că individul (alertat de agitaţia subofiţerilor de miliţie) s-a ascuns între oamenii de la coadă. În momentul în care individul s-a izolat de coadă încercând să-şi plaseze aparatul foto într-un autoturism a fost reţinut şi identificat”. Homeric!

Să ai 31 de ani, cât avea Alex în 1984, să trăiești ca tot românul cei trei „F”, foamea, frigul, frica, cu cozi enorme la orice, coada fiind semnul bunăstării în comunism, și să stai cu ochii pe cel care le fotografiază, să-l semnalezi organului și să contribui activ la prinderea lui, este proba că Alex al nostru făcuse saltul calitativ de la maimuţă la „omul nou”, la fratele mai mic, dar atât de util lui Big Brother. Un Pavlik Morozov adult, de Dâmboviţa. Un aliaj unic și foarte preţios de răutate, ticăloșie și prostie. Monumentale. Toate.

Când dosarele au început să devină publice, Alex și-a mărturist păcatul. Cu delicateţe și cu o anumită pudoare. Turnătoriile ţineau de profesia lui de subinginer. Aspectele sesizate de el erau de natură pur tehnică. Deși doar subinginer, era unicul specialist în tehnologice militară ce putea fi consultat de securitate! Oricum, nu ştie să fi afectat pe cineva cu informaţiile date de el. Şi, firește, minţea.

Fotograful turnat pentru că imortaliza cozi la carne, despre care Alex a dat relaţii la IGM, a fost anchetat și trimis în instanţă, acuzat că  intenţiona să expedieze fotografiile la Europa Liberă, iar colegi pe care i-a turnat s-au ales cu dosare de urmărire informativă, cu violarea corespondeneţei, a convorbirilor telefonice, cu mutarea în alte locuri de muncă.

Unul din laitmotivele turnătoriilor lui Alex era comentarea la slujbă a știrilor difuzate la Europa Liberă. Şi deși ţinea să-și asigure securistul care-l pilota ca el nu mai asculta Europa Liberă de vreo 10 ani, când cu nenorocirea de la Cernobil și-a călcat pe conștiinţa lui de om nou și a ascultat oficina. Dar nu pentru că presa, radioul și televiziunea de partid și de stat au ignorat știrile zile întregi. Nu. A ascultat pentru a sesiza cum sunt interpretate în colectiv! Interpretările erau catastrofale la adresa conducerii de partid și de stat. Alex a avut mult de muncă. S-a achitat exemplar de sarcină!

Turnătorul Alex e un caz complicat și mă tem că până și psihiatrii ar avea ceva de furcă cu el. A dorit de tânăr să fie ofiţer de Securitate. N-a putut din cauza vederii. Un accident din copilărie, dar și un handicap depășit cu brio ca turnător.

După revoluţie, a migrat prin mai multe partide, a făcut cariera la nivel înalt, de la armată, la Teatrul Naţional (sub Săraru) și s-a reciclat în istoric. Specialitatea lui este lustruirea patriotismului, uneori cu diagonală, foarte prizat de securiști. Pe care nu i-a uitat. Revoluţia a fost opera agenturilor străine, securistii au fost patrioţi, legionarii n-au fost teroriști, nici antisemiţi, mareșalul Antonescu a fost doar un patriot, pogromul de la Iași a fost opera nemţilor, iar trenurile morţii au fost doar o neglijenţă. Undeva, în ceaţă din mintea lui Alex, se ghicește o conspiraţie ungaro-germano-britanico-americano-evreiască. Pentru a discredita în ochii lumii biata noastră ţărișoară!

Aleluia și amin!

Voices of Freedom – Western interference?

De la lansarea postului de radio Europa Liberă s-au împlinit 60 de ani, acesta fiind prilejul conferinței organizate sub patronajul primului ministru al Bavariei și al ministrului de externe al Cehiei, și găzduită de Universitatea Ludwig-Maximilian din München (28-30 aprilie 2011).

Radio Europa Liberă a însemnat de fapt mai multe posturi de radio, cel puțin aceasta era percepția ascultătorilor: cîte un radio pentru România, Bulgaria, Ungaria, Polonia și Cehoslovacia; plus Letonia, Estonia și Lituania din anii ‘80. Astăzi nu mai există nici unul. Radio Europa Liberă și-a atins scopul de mult: eliberarea Europei Răsăritene de comunism. Un “success story” fără egal.

Înaintea primei sesiuni

Am revăzut, cum era de așteptat, multe fețe cunoscute. Badge-urile cu numele purtătorului mi-au fost de ajutor, recunosc. Au trecut 17 ani de cînd i-am văzut pe unii colegi pentru ultima oară. Și nu eram puțini la Europa Liberă – în clădirea de la München lucrau aproape 1.000 de oameni (inclusiv cei de la Radio Liberty). Am schimbat cîteva cuvinte cu “americanii” John Savee, Barry Griffiths, de la Central News, Roley Eggleston, neobositul nostru corespondent special. Nu mi-a fost greu să-i recunosc, evident, pe fostii colegi din departamentul românesc și din secția de documentare (Carmen Pompey, Dan Stancu, Anneli Ute Gabanyi), sau pe Richard Cummings și Ross Johnson, cu care m-am întîlnit de mai multe ori în ultimii ani și cu care am vorbit și acum, pe îndelete, la o cafea. Am revăzut colegi din secțiile bulgară, maghiară, ceho-slovacă, polonă. La un moment dat am remarcat un tînăr ofițer într-o uniformă cu eghileți, și alți doi tineri cu “urechelnițe” și aspect de agenți de security (altfel, foarte discreți), și am realizat că apăruse printre noi fostul coleg Toomas Ilves, acum președintele Estoniei (tînărul ofițer era aghiotantul, care nu-l scăpa din ochi nici o clipă). Din partea consulatului român din München au venit la conferință dna consul general Brândușa Predescu și dl vice-consul Michael Fernbach. În seara primei zile am fost invitați cu toții la o recepție oferită de primul ministru al Bavariei în superbele saloane ale Residenz (fostul palat regal). Aici au apărut cei mai mulți dintre foștii colegi, și sper să nu-mi fi scăpat cineva: Trudi Dumitrescu (Ioana Crișan), Hannes Acker (Mircea Ioanid), N.C. Munteanu, Șerban Orescu, Nicolea Stroescu, Andrei Ștefănescu, Ion Dumitru, Mihai Rusu.

Richard Cummings

Conferința a constat din 5 panel-uri programate de-a lungul a două zile și jumătate, plus cîteva mese rotunde. Cei mai mulți dintre cei 18 vorbitori au fost experți și cercetători de la diverse centre universitare din lume. Doar Ross Johnson, Richard Cummings și Petr Brod au fost, dintre vorbitori, “veterani” ai Europei Libere. S-au evocat diverse aspecte și întîmplări din istoria radioului, s-au schițat interpretări istorico-politice, s-a amintit de momente dificile, dar și de clipe de o satisfacție fără egal din anii 1951 – 1989. Despre departamentul românesc al Europei Libere au vorbit cercetătorii Ioana Macrea-Toma, Petru Weber și Anamaria Neag. Iar ultimul panel al conferinței, sîmbătă dimineața, a fost condus de Camelia Crăciun de la Universitatea București. Comunicările prezentate la conferință urmează să fie publicate într-un volum special pe care vi-l recomand de pe acum.

Liviu Tofan
München, 30.04.2011

În pauză

Ross Johnson, Roley Eggleston, Petr Brod

Universitatea din München