Sub titlul “Nu arătăm bine, ca intelectuali, căutînd prilejuri să ne învinovăţim unii pe alţii“, Ovidiu Șimonca a publicat un amplu interviu cu scriitorul Dorin Tudoran în Observator Cultural nr. 559 din 21.01.2011. Puteți citi interviul AICI.

Mă  bagă  în  seamă  Mircea  Mihăieș:  sunt  un  detractor al lui Vladimir Tismăneanu, mă adaug celor ce îl atacă în chip feroce și nedrept pe acesta din urmă și, alături de alții, am pavat “drumul mentalității asasine“ care se manifestă prin ameninţări cu moartea transmise politologului. Aș fi unul dintre cei responsabili de ieșirea la rampă a mardeiașilor “securisto-legionari” și, printr-o tristă metamorfoză, din leu am devenit un soi de pasăre urmuziană, alăturându-mă unei “specii  de struț corcite cu păun(escu)”. Cu alte cuvinte, dacă mâine i se întâmplă ceva lui Vladimir Tismăneanu, voi fi printre cei responsabili moral de o crimă. Chiar dacă, ieşind dintr-o vilă de înalt demnitar, Vladimir Tismăneanu ar aluneca pe coaja unei banane de protocol.

La aşa ceva nu pot răspunde, fiindcă nu sunt medic.

Mircea Mihăieș îmi pune și câteva întrebări. Una – bazată pe constatarea că l-aș compara pe Vladimir Tismăneanu cu Adrian Păunescu – este: “Chiar nu e nicio diferență între firul de nisip din bocanc și autostrada de-o mie de kilometri?”

Răspund: ”Este.”

Și adaug: Mircea Mihăieș nu observă că mai degrabă îi compar pe Tismăneanu cel de lăudat cu Tismăneanu cel de disprețuit și pe Păunescu cel de lăudat cu Păunescu cel de disprețuit. Las altora plăcerea de a compara răul pe care îl pot provoca lumii ideologii şi răul pe care îl pot provoca poeţii-propagandişti. Eu, unul, m-am dumirit de mult în această privinţă.

O altă întrebare pe care mi-o pune Mircea Mihăieș este: “Chiar așa Dorin? Am înnebunit cu totul?“

Răspund: “Nu știu, Mircea. Poate că unii dintre noi n-au înnebunit. Poate suferă doar de un atac de gripă porcină. Le doresc însănătoșire grabnică.“

De înnebunit, pare să fi înnebunit “România profundă”.

A fost o vreme când toată lumea se temea de Păunescu, fiindcă era în graţiile lui Ceauşescu. În 1978, mi-am permis gestul sinucigaş de a spune, public, cizmarului-dictator şi poetului ce aducea ode sandalelor sale doctrinare ce credeam despre ei. Azi, Mircea Mihăieş crede că sunt avocatul poetului-propagandist, doar pentru că nu cred că e bine să te repezi cu scuipatul la înmormântare. Și-apoi, de ce nu i-au luat Mircea Mihăieș și Vladimir Tismăneanu la refec pe Ceaușescu și Păunescu încă de prin anii ‘70, ca să ne fie tuturor mai lesne la scuipat astăzi?

Tot azi, acolo unde la câteva ore după o moarte a scuipat Vladimir Tismăneanu, Traian Băsescu a găsit timp să depună o coroană de flori şi puterea să spună câteva cuvinte de bine. Cum mi se impută inconsecvenţa, mă întreb unde este consecvenţa lui Vladimir Tismăneanu. Cu alte cuvinte: unde este demisia?

Tot azi, preşedintele care şi-a însuşit condamnarea comunismului elaborată de Vladimir Tismăneanu mărturiseşte că, de ar fi condus România numai un deceniu, Ceauşescu ar fi rămas în amintirea noastră drept un conducător bun. Cum ar veni, nici comunismul nu ar mai fi avut de ce să fie condamnat. Spre deosebire de Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu – ţarul condamnării comunismului – tace chitic. Ratează încă o şansă de a demisiona. Citesc în această întâmplare un mesaj încurajator şi unul deprimant.

Cel încurajator – există în România cel puţin un om care nu se teme de Vladimir Tismăneanu: Traian Băsescu. Şi pentru asta nu-l acuză nimeni că pavează calea unor inşi cu propensiuni criminale. Cel deprimant: consecvenţa lui Vladimir Tismăneanu nu dă semne de redresare.

Ce mă întreabă Mircea Mihăieș despre traseismul lui Vladimir Tismăneanu? Nimic.

Ce răspund? Nimic. Fiindcă astăzi nu e prudent să-i răspunzi neîntrebat lui Mircea Mihăieș. Nici o grabă. Există mereu un mâine. Unul cordial, să sperăm, chiar dacă Vladimir Tismăneanu își va “reaminti” că, de fapt, în fundul sufletului său, el a fost mereu… creștin-democrat.

Mă bucur să aflu de la Mircea Mihăieş că Vladimir Tismăneanu este ovaţionat azi la Chişinău. M-aş fi bucurat mai vârtos, ba l-aş fi şi ovaţionat, în anii ‘90, dacă asemeni altor intelectuali fini şi angajaţi nu ar fi ocolit Chişinăul cu atâta succes. Pe atunci, forţele democratice din Moldova erau chiar mai stângace decât azi în administrarea rolului pe care doreau să-l joace. De-ar fi venit pe acolo mai mult know how, poate că în urmă cu trei zile, Vladimir Voronin şi tovarășii săi ar fi câştigat ceva mai puțin 42 de mandate în Parlament din cele 101 și Alianța pentru Integrare Europeană ar fi reușit să prindă măcar cel 61 de mandate necesare alegerii președintelui țării.

Ajutorul dat mai micuților lumii, după ce au intrat deja în moarte clinică, nu-mi dă fiori de admirație.

În cei şapte ani lucraţi acolo (1993-2000), n-am auzit ca Vladimir Tismăneanu să fi fost interest să dea ochii cu Moldova. În schimb, Păunescu era extrem de prezent şi avea antecedente puternice. Era imposibil să explici moldovenilor că Moldova poate fi iubită şi altfel decât o făcea Păunescu. Nu existau probe prea convingătoare. Nu comit, încă o dată, “sacrilegiul” unei comparaţii, fac o simplă  constatare.

Păunescu a câştigat Moldova prin neprezentarea altor oferte. Era obsedat de Basarabia încă din studenţie și vorbea, în gura mare, despre soarta ei tragică. S-a pus cumva de o Comisie pentru Condamnarea Comunismului la Chişinău, de a devenit Vladimir Tismăneanu atât de interest de Republica Moldova şi ovaţiile celor pe care urmează să-i izbăvească de fantomele comunismului?

De la Păunescu nu m-am așteptat la nimic bun după 1989. Bine am făcut. De la Vladimir Tismăneanu m-am așteptat numai la lucruri bune. Rău am făcut.

Aflu de la Mircea Mihăieș că Vladimir Tismăneanu poate fi considerat un disident.

Nici o obiecție. Doar o precizare: sunt de partea celor ce cred că termenul de disidenţă se aplică unor atitudini “dinăuntru”, nu “de din afară”. Vladimir Tismăneanu a scris pagini memorabile despre Paul Goma, Doina Cornea, Vasile Paraschiv, Radu Filipescu şi alţii. O trudă  importantă şi complementară trudei istovitoare și plină de riscuri a disidenţilor. Spre a rămâne la literatură, aş spune că scriind despre M. Eminescu, Titu Maiorescu nu devenea poet. Meritele amândurora sunt majore, dar diferite.

Revenind la “mardeiașii securisto-legionari” care abia ar aştepta un semn de la mine spre a-l linşa pe Vladimir Tismăneanu, mă întreb unde a fost verbul vibrant al lui Mircea Mihăieş, când Vladimir Tismăneanu a uns Director Ştiinţific la IICCMER un domn care, prin anii ‘90, muştruluia intelectualitatea ţării pentru vina de neiertat de a nu fi înţeles măreţia Legiunii?

Îi mulţumesc lui Mircea Mihăieş că îmi deschide ochii cu privire la demersurile teoretice ale lui Vladimir Tismăneanu “pentru înțelegerea naturii criminale a bolşevismului”. Mă întreb însă dacă actele de bolşevism pot fi scuzate de analizele teoretice ale ciumei cu acelaşi nume?

Iată un exemplu: am numit “Anschluss-stalinist” matrapazlâcul ce a avut drept scop preluarea în forţă de către Vladimir Tismăneanu a institutelor conduse de Dinu Zamfirescu şi Marius Oprea. Dacă termenul este incovenabil, Mircea Mihăieş poate propune un altul. Lucrurile sunt prea grave spre a ne risipi în cochete războaie semantice. Simplu: dispreţuiesc şi stalinismul, şi stalinismul pentru eternitate, ba chiar şi stalinismul pentru conformitate.

Nu m-am solidarizat “în ultima clipă”, cum spune Mircea Mihăieş cu Vladimir Tismăneanu cel ameninţat cu moartea. Cu acel Vladimir Tismăneanu, m-am solidarizat imediat ce am auzit despre mârşăvia respectivă. Mircea Mihăieș știe de mult în ce și de ce am fost și voi fi mereu solidar cu Vladimir Tismăneanu și în ce și de ce nu pot fi solidar cu Vladimir Tismăneanu.

Într-o societate polarizată până la halucinaţie, ameninţările cu moartea sunt mai frevente decât crizele de demnitate ori necesarele şedinţe de pus puţintică cenuşă pe creştet. Se ameninţă vânjos, din toate colţurile, spre toate zările. Iată ce mărturisea public acum câteva zile un prieten, cunoscut scriitor şi jurnalist: “…un român din Spania, mare admirator al lui Păunescu, mi-a promis solemn că va avea grijă de nevasta și copilul meu, iar un membru al Legiunii franceze, că se va ocupa personal de mine.”

Dacă pentru toţi cei aflaţi – simultan ori pe rând – în asemenea situaţii s-ar cere preşedintelui României asigurarea de protecţie şi pază, Traian Băsescu ar avea nevoie de o populaţie cam cât a Chinei. Doar aşa o parte din populaţia activă a României ar putea să se ocupe şi cu altceva în afară de protejarea şi păzirea celor ameninţaţi.

Nu bagatelizez aici un pericol real, îl pun doar într-o perspectivă ceva mai cuprinzătoare. În ea intră şi responsabilitatea celor ce au ajutat la o polarizare paranoică a societăţii, ruptură capabilă de acte criminale. Nu-mi aduc aminte să fi participat la această acțiune iresponsabilă.

Nu-mi aduc aminte să o fi pus, ca alții, la zid pe Doina Cornea, pentru că a avut altă opțiune decât mine. M-am rezumat la a nu vota ca Doina Cornea și am continuat să-i port respectul și recunoștința meritate  pentru tot ce a făcut, pe când alții făceau în pantaloni de frică, înainte de 1989, doar când auzeau pomenit numele acestei femei, devenită  un brand de țară. În cazul de faţă, cred că problema solidarității este alta: de ce preferă Vladimir Tismăneanu să fie mai solidar cu Vladimir Tismnăneanu cel de dispreţuit, decât cu Vladimir Tismăneanu cel de admirat?

Un anglist ca Mircea Mihăieș știe bine diferența între ”team up” și ”gang up”. Că eu am ales să nu trăiesc în haită, nu mă face un om mai bun decât sunt. Mă ajută doar să rămân om. Prefer o neîmplinire de acest fel unei împliniri care să mă hăituiască pentru tot restul vieţii.

Morala fără fabulă este că până la urmă țucălarul visează să ajungă țucal. Evident, nu poţi împiedica pe nimeni să-şi vadă visul cu ochii. Cred, doar, că e bine să ajuţi somnabulul până nu ajunge chiar pe streaşina casei. Unele metamorfoze nu sunt deloc ovidiene.

Cum textul ce l-a încrâncenat profund pe Mircea Mihăieş era, de fapt, unul despre curajul de a accepta dispreţul celorlalţi şi laşitatea de a te crede totdeuna doar urât, accept cu stoicism dipreţul lui Mircea Mihăieş şi mă bucur că nu dă dovada lașității de a urî.

Dacă şi aceste rânduri vor face să se ”încrânceneze carnea” pe Mircea Mihăieş, în mod cert nu tot Păunescu este de vină. Nici măcar Tismăneanu.

P.S. Ce face victimizatul struțo-păunescului, în vreme ce lumea se ceartă de dragul lui? Ei bine, se întreabă ce ar fi zis Monica Lovinescu și Virgil Ierunca la moartea lui Păunescu. Eu nu mă întreb, chiar știu ce ar fi spus cei doi (după numele cărora se tot ascunde și a căror memorie o tot folosește jenant de interesat), când  Tismăneanu a sărbătorit reușita  Anschlusului-stalinist: “Rușine, Vladimir!”