Autori: Ştefan Bosomitu & Mihai Burcea

În 1948, Prezidiul Academiei RPR şi Secţia de Ştiinţe Istorice a Academiei hotărau demararea unui proiect care viza editarea unei întinse colecţii de izvoare diplomatice medievale – Documente privind istoria României (DIR). Pentru a sugera, o dată în plus, unitatea şi coeziunea istorică a celor trei ţări româneşti, proiectul urma să conţină trei serii (A. Moldova, B. Ţara Românească şi C. Transilvania). Primele volume ale acestui proiect aveau să apară la începutul anilor ’50, dar eforturile considerabile ale celor trei colective de lucru (de la Iaşi, Bucureşti şi Cluj-Napoca) aveau să fie umbrite de o decizie uluitoare a celui care coordona proiectul la nivel naţional. Neţinându-se seama de necesitatea editării documentelor într-o formă care să respecte normele rigurozităţii ştiinţifice, redactorul responsabil a impus traducerea integrală a documentelor şi publicarea doar a acestor traduceri, nu şi a originalelor, fie că erau în slavă, latină, maghiară sau turcă.

Motivaţia unei asemenea decizii rezida în dorinţa colectivului de redacţie de a oferi spre lectură tuturor cetăţenilor RPR aceste „fărâme” din trecut şi nu doar unui public specializat şi interesat: cercetători, istorici, profesori, studenţi, etc. Practic, munca a zeci de cercetători era aruncată în derizoriu numai pentru a nu răpi posibilitatea muncitorului metalurgist sau ceferist de a lectura, în tihna căminului său şi după o zi de muncă istovitoare, un ispisoc de danie către o biserică sau o mănăstire, un testament al vreunui negustor sau vreunui boier, poate câteva zapise de vânzare / cumpărare a unei mori sau a unor stupi, sau poate textul scrisorii lui Ştefan cel Mare către capetele încoronate ale Europei.

Dar cine este personajul din spatele acestei decizii „revoluţionare” ? Nimeni altul decât Mihail Roller, membru titular al Academiei R.P.R. şi „patron” al istoriografiei în primul deceniu al regimului democraţiei populare. „Micul dictator” al ştiinţelor istorice, Roller reprezintă figura cea mai sumbră dintre istoricii care au netezit partidului comunist calea spre falsificarea trecutului.

Biografia lui Roller e puţin cunoscută şi plină de incertitudini.

Prin Europa, în ilegalitate, la Moscova

Mihail Roller s-a născut la data de 6 mai 1908 în comuna Buhuşi, judeţul Neamţ, într-o familie de evrei. Încă din tinereţe s-a apropiat şi a aderat la mişcarea comunistă. Aflat la studii, la Berlin şi mai apoi la Paris, Roller a devinit membru al Partidului Comunist German (din 1926) şi al Partidului Comunist Francez (din 1928)[i]. Reîntors în România, în 1931, Roller a devenit şi membru al PCdR, îndeplinind diferite sarcini pe linie de partid: instructor al Comitetului Central al partidului, secretar al regionalelor Oltenia şi Dunărea de Jos[ii]. Tot din 1931 el a fost însărcinat cu funcţia de redactor al publicaţiei ilegale „Scânteia”, organ de presă şi tribună a propagandismului Comitetului Central. Până la declanşarea războiului, „inginerul Roller” sau „Rolea”, aşa cum apare în dosarele Siguranţei, avea să fie arestat în trei rânduri (în 1933, 1934 şi în 1938), însă niciodată nu avea să fie condamnat, din lipsă de dovezi.

În atenţia Siguranţei intrase încă din 1933, în contextul în care fusese descoperită o nouă tipografie clandestină în Capitală. Din cercetările conexe acestui caz, Siguranţa semnala şi că „inginerul Roller Mihail din Bucureşti, cunoscut comunist, întreţine corespondenţă în limba rusă pe adresa: A. Faingold din Chişinău, str. Bolgarscaia, nr. 77-79”. Se prea poate ca tocmai în acest context să fi suferit prima arestare.Dosar nr. 21668 c

Roller a ajuns din nou în scriptele Siguranţei odată cu publicarea primei lui lucrări – Din istoria drepturilor omului, o broşură prefaţată de profesorul C-tin Rădulescu-Motru. O notă a Siguranţei semnala apariţia lucrării încă din 14 mai 1937: lucrarea, tipărită la Tipografia „Ateneu” din str. Doamnei, nr. 14, pătrunsese deja în unele librării din capitală şi se găsea spre vânzare şi la „colportorii publicaţiilor comuniste”. Cercetările ulterioare ale agenţilor Siguranţei semnalau faptul că Roller depozitase un număr mare din exemplarele lucrării lui la librăria „Cultura”, din Calea Dudeşti, nr. 36, proprietatea lui Carol Hapoianu, dar şi într-un anticariat din Calea Văcăreşti, nr. 50-52. Mai mult decât atât, Siguranţa înclina să creadă că la finanţarea tipăririi lucrării ar fi contribuit cu o sumă consistentă şi baptiştii din Capitală, Roller închinând un capitol al lucrării sale sectei baptiste.

Broşura Din istoria drepturilor omului era închinată memoriei lui C. G. Costa-Foru, iniţiatorul „Ligii Drepturilor Omului” (LDO) din România, asociaţie care a funcţionat între 1923-1929, când a fost dizolvată. Roller semnează lucrarea sub pseudonimul Mihail Rollea; încă din Introducere, Roller sugerează faptul că broşura nu avea „intenţia de a expune idei originale, nici studii doctrinare”, ci „să-i redea, fără a-i face critica, activitate desfăşurată de Liga Drepturilor Omului, între 1923-1929, astfel cum rezultă din arhivele acestei organizaţii”. Lucrarea, structurată în şase capitole aborda subiecte referitoare la: libertatea de conştiinţă, libertatea de opinie, violenţa în politică sau apelul către o amnistie generală, politică, militară şi agrară. Numeroasele exemple pe care le oferă Roller, pe care le expune şi evită să le analizeze, aveau un caracter mai degrabă propagandistic, încercând să facă apel „la sentimente şi prea puţin la raţiune”. Drept pentru care, credeau recenzorii Siguranţei, „autorul trebuie considerat mai degrabă tendenţios decât un idealist naiv”. Interzicerea lucrării a venit astfel firesc. Justificarea unei astfel de decizii era, pe alocuri,  hilară: „1. Preţul cărţii (30 lei) o face accesibilă maselor largi ale cititorilor care de cele mai multe ori nu au posibilităţi de a o întâmpina, nici cu cel mai elementar simţ critic; 2. Creează noţiuni cu totul confuze asupra libertăţii individuale, care libertate chiar de ar fi utilizată numai de individ şi individ şi nu de organizaţii de stânga, încă ar duce la o stare de anarhie; 3. Slăbeşte încrederea şi deci respectul faţă de autoritatea de stat, care este arătată în culorile cele mai nefavorabile; 4. Cultivă starea de nemulţumire a maselor pe care apoi se poate grefa orice mişcare, mai ales una cu caracter extremist”.

Tot în 1937, Siguranţa descoperise un grup care fusese însărcinat de către Comitetul Central cu propaganda în rândul muncitorilor din Capitală. Pentru a asigura o oarecare conspirativitate asupra acţiunilor lor, comuniştii hotărâseră ca educarea muncitorilor în „spirit revoluţionar” să se realizeze în cadrul unor excursii organizate. Astfel, CC hotărâse constituirea unui comitet tehnic care să se ocupe de această problemă, comitet din care făcea parte şi Mihail Roller. În acest context, se poate lesne observa o intensificare a interesului Siguranţei vizavi de persoana lui Roller: note ulterioare ale Siguranţei precizau că acesta părea să facă legătura dintre Comitetul Central şi MOPR (Ajutorul Roşu), dar şi că face parte din redacţia ziarului Lumea Românească, publicaţie semnalată ca fiind „organ de presă camuflat comunistă”.

Problemele lui Roller s-au intensificat în condiţiile în care lucrarea lui, care „conţinea pasagii cu caracter extremist”, era cumpărată „numai de persoane suspectate de Poliţie […] pentru comunism”. Mai mult decât atât, în urma cercetărilor s-a descoperit faptul că lucrarea apăruse fără a primi acceptul Cenzurii, drept pentru care a fost interzisă, dispunându-se confiscarea tuturor exemplarelor aflate în vânzare. Mai aflăm dintr-o notă a Siguranţei, din 6 octombrie 1937, că Roller pregătea o nouă lucrare, dedicată grevei generale din 1920, costurile de editare urmând să fie suportate de către comunişti. La nici o lună de la această semnalare, Siguranţa înregistra deja apariţia volumului 1920. Contribuţii la istoria socială a României, la tipografia Atelierele Grafice Leopold Steinberg din Piatra-Neamţ. Cercetările au relevat faptul că şi această lucrare apăruse fără autorizaţia Cenzurii, drept pentru care a fost, la rândul ei, interzisă.

Către sfârşitul anului 1937 apărea, de sub teascurile tipografiei „Atelierele Grafice Leopold Steinberg” din Piatra-Neamţ, o a doua lucrare semnată de Mihail Rollea. Intitulată 1920. Contribuţii la istoria socială a României, lucrarea lui Roller reprezenta un scurt istoric al mişcărilor muncitoreşti din 1920, când în România a fost înregistrată o grevă generală (20-28 octombrie).  Structurată în trei capitole (I. În ajun; II. Declararea grevei generale; III. Greva), urmate de câteva concluzii, lucrarea lui Roller îşi propunea să arate „cu maximum de obiectivitate […] cauzele care au determinat greva generală, felul în care a decurs, tăriile şi slăbiciunile manifestate, toate acestea pentru a lumina un moment din frământările sociale de la noi, cu scopul de a ajuta la rezolvarea acutelor probleme actuale”. 1920 nu poate fi neapărat considerată o broşură, fiind mai degrabă un volum, însumând 165 de pagini. În ciuda postulatului obiectivităţii, invocat în introducere, lucrarea rămânea una propagandistică, îndemnând la luptă: „După expunerea făcută mai sus, nu ne va fi greu să tragem anumite învăţăminte, din marea luptă pe care a dus-o muncitorimea noastră. Departe de noi intenţia de a folosi aceste învăţăminte ca mijloc de acuzare sau de învrăjbire. Oricât de tranşant le vom sublinia, ele nu vizează decât un singur lucru: evitarea pentru viitor a greşelilor făptuite, scoaterea în evidenţă a slăbiciunilor manifestate, şi ca urmare logică, folosirea acestei mari experienţe în folosul mulţimii muncitoare, care în concepţia noastră cinstit naţională trebuie să servească progresului României”.

În acest context avea să sufere Roller o nouă arestare urmată de o detenţie la Jilava. Despre perioada petrecută în penitenciarul Jilava în 1938, o interesantă relatare ne-o oferă Sorin Toma în lucrarea sa autobiografică[iii]: „Jilava nu era teribila Doftana, dar, ca loc de detenţie, nu dezminţea standardele [...] <Camera> noastră era, de fapt, un tunel de beton, lung de vreo 20 de metri, cu două pirciuri de lemn de ambele părţi, de la un capăt la altul. Pe ele dormeam. Numai în <curte> – foarte îngustă – răzbea, timp de o oră-două, o rază de soare. Ca să ne mai încălzim cât de cât şi să respirăm puţin aer curat, şedeam cu schimbul, doi câte doi, pe pervazul lat al unicei ferestre – aceasta era deschisă, dar barată cu gratii groase. Pe aceeaşi fereastră venea şi puţină lumină. Nu întâmplător am pomenit de aer. La 26 de oameni, aveam, pentru 24 de ore, două căldări cu abă de băut. Alte două căldări – aşa numitele <tinete> – serveau pentru toate necesităţile fizice. Unul dintre deţinuţi – Roller – care de mulţi ani suferea de o boală gravă (<diabet insipid>) seca de unul singur o căldare de apă şi tot singur umplea o tinetă întreagă (subl. ns.). Aşadar, era cu neputinţă să ne potolim setea. Dar nu numai atât. Cea de-a doua tinetă se umplea repede, iar conţinutul ei se revărsa pe planşeu, încărcând aerul cu o duhoare irespirabilă. Cât despre hrană – dacă se putea numi astfel … –, s-o înghiţi nu-ţi venea, s-o laşi nu-ţi îngăduia foamea, pe care oricum nu aveam cum s-o potolim. Merindele pe care se osteneau să ni le aducă de la Bucureşti părinţii, soţiile, prietenii erau respinse sistematic la <control>, sub tot felul de pretexte [...] Micul nostru colectiv avea o compoziţie variată. Siguranţa adusese o seamă de activişti mai mult sau mai puţin cunoscuţi: Costică Agiu, unul dintre membrii fondatori ai partidului; Grigore Răceanu, conducător sindical de frunte (mai târziu, unul dintre secretarii Comitetului Central); Baruh Berea, tot unul dintre <bătrâni>, conducător al Ajutorului Roşu; Mihail Roller şi Ştefan Voicu, care aveau, de asemenea, un stagiu foarte îndelungat”.Dosar nr. 21668 c

În 1940, Mihail Roller părăseşte România şi pleacă în Basarabia „eliberată”, după care a fost cooptat în nucleul PCdR de la Moscova, lucrând în echipa Anei Pauker. La 3 martie 1944, într-o scrisoare adresată de Ana Pauker lui Gheorghi Dimitrov, era semnalată prezenţa lui Roller în URSS. Pauker solicita cooptarea lui Roller în cadrul unei structuri create după dizolvarea Cominternului – „Institutul de Cercetare Ştiinţifică nr. 205”. Acest Institut preluase, alături de alte două Institute similare (nr. 99 şi nr. 100), activitatea Cominternului sub aceste denumiri camuflate. Institutul nr. 205 se ocupa, în principal, cu propaganda radiofonică. Dat fiind că activitatea redacţiei române era nesatisfăcătoare, cauza reprezentând-o lipsa cadrelor calificate, Ana Pauker propunea convocarea „de urgenţă” a lui M. Roller „care dispune de experienţa muncii redacţionale”[iv]. Tot în perioada în care se afla la Moscova, în anii războiului, se pare că Roller ar fi urmat Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii din Moscova[v].

Un manual sau … un mic „tratat”

În toamna lui 1944, Roller se întorcea la Bucureşti unde era cooptat în aparatul de propagandă al partidului. În scurt timp, devine responsabil al cercului de studii şi documentare din Direcţia Generală a Propagandei şi Agitaţiei a CC al PCR[vi]. Ulterior, a ocupat funcţia de adjunct cu probleme de ştiinţă şi învăţământ la Secţia de Propagandă şi Agitaţie a CC al PCR. În 1949 a condus Comisia de învăţământ din cadrul Secţie de Agitaţie şi Propagandă a Comitetului Central, comisie care a avut sarcina de a redacta manualele unice, multe dintre ele traduse din limba rusă[vii].

Experienţă în acest domeniu avea deja. În 1947, sub redacţia lui Roller apăruse manualul de Istorie a României – în două variante: pentru cursul inferior, mai restrâns, şi pentru cursul superior. Manualul lui Roller, despre care el însuşi afirma că este, mai degrabă … un tratat, era prima sinteză marxistă de istorie a României. La redactarea manualului lucrase o echipă de specialişti, chiar dacă aceştia erau „de mâna a doua”: pe lângă Roller, semnau Dumitru Tudor, arheolog cu studii la Roma şi şef de lucrări la Muzeul Naţional de Antichităţi, Gh. Georgescu-Buzău, bibliotecar la Biblioteca Academiei Române şi Vasile Maciu, profesor de istorie de liceu[viii].

„Istoria” lui Roller avea să cunoască un oarecare “succes editorial”, fiind publicată în patru ediţii succesive[ix]. „Revoluţia” pe care o presupunea apariţia acestui manual avea la bază „concepţia şi metoda ştiinţifică” pe care se întemeia lucrarea; în prefaţa ediţiei din 1947, Roller afirma: „Istoria de faţă se deosebeşte structural de istoriile scrise până astăzi prin concepţia şi metoda ştiinţifică ce îi stă la bază. Am înfăţişat dezvoltarea societăţii omeneşti din teritoriul care formează România de astăzi şi am căutat ca în diferite epoci să apară în lumina lor toate laturile vieţii economice, sociale, politice, militare, culturale şi forţele care aveau misiunea să ducă ţara noastră înainte”[x]. Manualul era prima încercare de a prezenta evoluţia istoriei românilor pe temeiul „învăţăturii marxist-leniniste”: periodizarea urma succesiunea formaţiunilor social-economice – comuna primitivă, sclavagism, feudalism, capitalism, socialism; iar lupta de clasă era considerată ca „forţa motrice” a dezvoltării societăţii[xi]. „Istoria” lui Roller, „document plin de falsificări şi profund antipatriotic”[xii], nu reprezenta astfel decât prima piesă din acel puzzle malefic care avea să înlesnească partidului calea către falsificarea istoriei românilor.

Ascensiunea ulterioară a lui Mihail Roller este consubstanţială asaltului brutal al noului regim asupra istoriografiei româneşti. Marile nume ale şcolii istorice româneşti aveau să fie eliminate din învăţământul superior (Constantin C. Giurescu, Nicolae Benescu, Victor Papacostea), unii dintre ei găsindu-şi sfârşitul în închisorile regimului: cazurile cele mai elecvente fiind cele ale lui Gheorghe Brătianu şi Ion Nistor. Aceeaşi soartă o va avea şi opera acestora, care va fi trimisă în „fondurile speciale” ale bibliotecilor.

În paralel cu acest proces, „steaua” lui Roller urca necontenit: în 1949 este ales membru titular al Academiei Române. Tot el a fost unul dintre artizanii Muzeului Româno-Rus deschis în Capitală, dar şi al Institutului de Învăţământ Superior „Maxim Gorki”, destinat exclusiv pregătirii profesorilor de limbă şi literatură rusă. Din februarie 1955, Roller a fost numit şi prim-adjunct al directorului Institutului de Istorie al Partidului de pe lângă CC al PMR, în fruntea căruia se afla, mai mult onorific, Constantin Pârvulescu, unul dintre membrii fondatori ai PCdR.

În 1948 a apărut, la Bucureşti, primul număr din revista de istorie trimestrială Studii avându-l ca redactor-şef pe acelaşi Mihail Roller (din 1955 revista a apărut bilunar, iar începând cu anul 1974 şi-a schimbat denumirea în Revista de istorie având o apariţie lunară). Cu această ocazie au fost suprimate celelalte reviste cu aceeaşi tematică: Revista istorică (fondată de Nicolae Iorga), Revista Istorică Română (condusă de C. C. Giurescu), Balcanica (redactor-şef Victor Papacostea), Revue des Études Sud-Est Européennes etc. În aprilie 1953 în timp ce deţinea funcţia de şef al Secţiei ştiinţă şi învăţământ a CC al PMR, a fost nominalizat de Secţia de propagandă şi agitaţie a CC al PMR să facă parte din grupul de lectori nesalarizaţi ai CC al PMR, alături de alţi corifei ai aparatului de propagandă al PMR: Zina Brancu, Iosif Ardeleanu, Silviu Brucan, Ştefan Cruceru, Grigore Kotovschi, Leonte Tismăneanu, Pavel Ţugui etc. Aceşti lectori aveau obligaţia de elabora anual 2 teme de expunere şi să susţină în faţa cadrelor de partid o lecţie la 2 – 3 luni[xiii].

Mai merită menţionat faptul că, în 1949, Mihail Roller avea să fie unul dintre laureaţii „Premiului de Stat”, clasa I, pentru publicarea documentelor privind Răscoala ţăranilor din 1907, vol. I-III, alături de Mihail Sadoveanu (laureat pentru romanul „Mitrea Cocor”), prof. D. Danielopol (pentru cercetări privitoare la sistemul nervos vegetativ), Ilie Trandafirescu şi Stoian Petrescu (de profesie turnător şi, respectiv, inginer la Sovromtractor, laureaţi pentru „organizarea fabricării tractorului în serie mare, prin mecanizare”), A. Toma (pentru volumul de poezii Cântul vieţii, 1894-1949) şi prof. C. Neniţescu (laureat pentru „contribuţia adusă preparării sulfatiazolului”).

Căderea

Din 1955, Roller iniţiase o campanie de „recuperare” a istoriei partidului, urmând indicaţiile primite în cadrul celui de-al doilea Congres al PMR. În cadrul şedinţelor lunare ale ISISP, au fost invitaţi vechi membrii ai partidului, cărora le erau înregistrate amintirile. Aceste depoziţii ale „ilegaliştilor” aveau scopul de a suplini penuria de surse necesare scrierii istoriei PCR. Între alte expuneri, cea a lui Constantin Doncea – vechi ilegalist, participant la grevele din 1933 de la Atelierele „Griviţa” din Bucureşti, condamnat şi închis alături de Gheorghiu-Dej, avea să producă un mic cutremur. Frustrat probabil de rolul insignifiant pe care partidul i-l oferise după 1944, Doncea regăsea în acele şedinţe de la Institutul de Istorie prilejul de a-şi exprima nemulţumirile. În expunerea sa asupra evenimentelor de la „Griviţa” din 1933, Doncea minimaliza rolul pe care Dej îl avusese în toată „afacerea”. Afirmaţiile sale erau, fără doar şi poate, un grav atac la biografia „oficială” a secretarului general al partidului. Mânia ulterioară a lui Dej, la aflarea celor petrecute la Institutul de Istorie al partidului, avea să se îndrepte atât asupra vechiului „tovarăş de luptă”, dar şi asupra celui care îi oferise lui Doncea „cuvântul”.

Declinul lui Roller începea să se întrevadă, iar mulţi din cei care îi fuseseră fideli îl vor părăsi şi nu vor ezita să îl atace când vor avea prima ocazie. În 1956 ajungea pe biroul lui Dej un memoriu privind situaţia istoriografiei româneşti. Semnatarii acestui memoriu, care nu era altceva decât un dur rechizitoriu la adresa tendinţelor promovate în istoriografie de către Roller, erau Andrei Oţetea, Constantin Daicoviciu şi Barbu Câmpina. Roller era acuzat în termeni gravi de o „orientare antinaţională” pe care o imprimase istoriografiei româneşti, dar şi de plagiat (!) şi de asumare tuturor meritelor pentru anumite lucrări pe care el doar le coordonase.

În toată această teribilă poveste a „căderii”, ar trebuie să ţinem seama şi de un prezumtiv conflict care îl opunea pe Roller preşedintelui Academiei RPR de la acea vreme, Traian Săvulescu. În memoriile sale, Gheorghe Zane scrie că Săvulescu ar fi tranşat decisiv conflictul pe care îl avea cu Roller, în cadrul unei întrevederi personale cu Dej, în 1957: „Ori el, ori eu”, i-ar fi cerut Săvulescu lui Dej, iar acestuia din urmă nu i-ar fi fost foarte greu să aleagă[xiv].

Dilemele posterităţii

Sfârşitul lui Roller rămâne un subiect asupra căruia persistă destule semne de întrebare. Despre moartea lui, survenită în contextul Plenarei Comitetului Central din iunie 1958, când avea să se producă căderea unora dintre vechii „ilegalişti”[xv], s-a spus că ar fi fost, de fapt, o sinucidere[xvi].

Această supoziţie nu poate fi însă probată, şi sunt destui care infirmă o astfel de ipoteză. Atât Sorin Toma cât şi Vladimir Tismăneanu susţin că Roller ar fi suferit, în realitate, un atac cerebral sau un atac de cord, care i-ar fi fost fatale. Toma, un prieten apropiat al familiei Roller, susţine că atunci când acesta a aflat despre cele dezbătute în cadrul Plenarei din 1958 (când o serie de „ilegalişti” – Constantin Doncea, Vasile Bâgu, Grigore Răceanu aveau să fie acuzaţi de fracţionism şi excluşi din partid) ar fi făcut un endem cerebral care i-a fost fatal. Roller ştia probabil că una dintre cauzele acestei „vânători de vrăjitoare” declanşate de Dej, erau şi „celebrele” şedinţe de la ISISP din 1955-1956. Iar odată ce „ilegaliştii” căzuseră, Roller ar fi fost următorul pe listă. Şi Vladimir Tismăneanu susţine o ipoteză similară, pe care i-ar fi relatat-o tatăl său: „toată povestea cu grupul din 1958 începe, de fapt, la Institutul de Istorie al Partidului, când Mihail Roller [...] organizează o serie de înregistrări cu ilegalişti [...] Se fac nişte anchete în legătură cu ceea ce se petrecuse la ISISP. Tatăl meu a considerat întotdeauna că această stare tensionată mai mult ca sigur i-a produs lui Roller un atac de cord şi că, de fapt, aceasta ar fi fost cauza morţii sale, şi nu presupusa sinucidere”[xvii].

Despre Roller se ştie cu certitudine că suferea de o formă gravă de diabet sau / şi de o gravă tulburare a tubului digestiv. Simptomele bolii erau vizibile încă de prin 1938, de când era închis la Jilava. Sorin Toma povesteşte despre înţelegerea pe care ceilalţi deţinuţi din celulă o aveau faţă de excesele provocate de boală ale lui Roller: din cele două găleţi de apă la care aveau acces toţi deţinuţii de-a lungul unei zile, una era destinată „setei” peste măsură a lui Roller. O imagine similară a acestei simptomatologii ne-o oferă şi o altă relatare a lui Florin Constantiniu: Roller apăruse, la un moment dat, inopinat la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, cu intenţia de a susţine o comunicare la cercul ştiinţific al studenţilor (!). Înainte de a-şi prezenta textul: Răscoala din flota română a Mării Negre, Roller ceruse o sticlă de apă pe care a băut-o toată „sorbind din pahar cu o gură ce [...] părea o ventuză”[xviii].

Tuturor acestor cauze fatale, trebuie să adăugăm şi drama provocată de moartea prematură a fiicei sale – Sonela, pentru care acesta nutrea o dragoste maladivă. În 1956, pe când se afla împreună cu tatăl său într-un sanatoriu, Roller fiind la tratament, fiica lui a suferit un groaznic accident – plonjând în bazin, aceasta s-a lovit accidental la cap. Această  lovitură avea să îi fie fatală[xix].

Se prea poate ca şi această dramă să îi fi grăbit sfârşitul.

Posteritatea lui Roller continuă să fie, dacă nu controversată, măcar plină de dileme. Urna care conţine rămăşiţele pământeşti ale „micului Stalin” al istoriografiei româneşti este depusă într-o firidă a unuia dintre columbarele Crematoriului „Cenuşa” din Bucureşti. Deşi nu avem date precise referitoare la diferite rude ale răposatei familii Roller, se pare că există cineva care are grijă de cele trei urne: a lui Roller, a soţiei lui, Sara şi a fiicei lui, Sonela. Flori proaspete sunt aduse şi depuse periodic alături de urnele celor trei …

Institutul Român de Istorie Recentă (IRIR) şi Miliţia Spirituală vă prezintă 3 dosare întocmite de Poliţia de Siguranţă pe numele comunistului Ceauşescu Nicolae. Aceste dosare au stat la baza realizării unor studii biografice oficiale ale lui Ceauşescu Nicolae de către istoricii perioadei comuniste. De asemenea, o serie de documente au fost extrase în mod selectiv din aceste dosare, fiind prezentate de aparatul de propaganda al PCR în copii sau duplicate în diferite muzee şi expoziţii omagiale, pentru a glorifica trecutul revoluţionar al tânărului Ceauşescu.

Interesant este faptul că, din aceste dosare, rezultă că şi Poliţia de Siguranţă urmărea, aresta şi interoga persoanele minore asemenea viitoarei poliţii politice comuniste, Securitatea, instituţia care a ridicat aceste practici la cote nemaiîntâlnite. Totodată, din aceleaşi documente reiese că în perioada interbelică au fost sădiţi germenii viitoarei legislaţii represive comuniste. Şi în acea epocă s-a practicat metoda internării administrative a persoanelor suspecte de activitate antistatală pe o perioadă determinată, în baza unei decizii MAI. O altă măsură represivă prevăzută în Codul Penal adoptat în 1936 şi care a fost în vigoare până în 1968, a fost articolul 209. Aşa cum rezultă din fişele de penitenciar aflate într-unul din dosare, Ceauşescu Nicolae a fost condamnat în august 1939 la 3 ani închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale” – art. 209 din Codul Penal. În baza aceluiaşi articol din Codul Penal au fost condamnate în anii ’50 – ’60 câteva zeci de mii de cetăţeni care îşi exprimaseră opoziţia faţă de regimul comunist pe diferite căi: luptă armată, manifestaţii, bancuri, propagandă anticomunistă, literatură interzisă ş.a.m.d.

Dosarele de urmărire întocmite de Siguranţă nu-i vizau doar pe comunişti sau simpatizanţi, ci întreaga stângă românească (social-democraţi, socialişti, membri ai mişcării sindicale etc.). Astfel, poliţia politică interbelică a strâns în arhiva sa zeci de mii dosare de acest fel.

Mai multe persoane care au fost implicate în urmărirea, arestarea, anchetarea sau condamnarea lui Ceauşescu Nicolae, vor face ani grei de puşcărie după 23 august 1944. Prezentăm pentru exemplificare fişele matricole penale ale deţinuţilor Ananiu Anton (fost comisar ajutor de poliţie), agentul Niculescu Toma din Serviciul Poliţiei Sociale pendinte de Prefectura Poliţiei Capitalei şi maiorul Aniţei Vasile (magistrat militar). Aceste fişe provin din Arhiva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi sunt disponibile pe site-ul www.iiccr.ro

Prima arestare a lui Ceauşescu Nicolae s-a produs în 1933, la doar 15 ani, pentru că răspândise manifeste cu ocazia unei greve şi îndemnase la acte de sabotaj. În următorii ani va fi arestat de mai multe ori, suferind condamnări la ani grei de închisoare corecţională pentru activitate comunistă, infracţiuni contra liniştii publice şi uneltire contra ordinii sociale (în iunie 1936 a fost condamnat de Tribunalul Militar Braşov la 2 ani închisoare, amendă şi 1 an interdicţie de a părăsi comuna Scorniceşti; în august 1939 a fost condamnat în contumacie de către Tribunalul Militar Bucureşti la 3 ani închisoare – va fi prins de organele de Siguranţă abia în iulie 1940 când a fost depus la penitenciarul Jilava)[1]. A fost deţinut în penitenciarele Braşov, Doftana şi Văcăreşti (iun. 1936 – dec. 1938), Jilava (iul. – aug. 1940) şi Caransebeş (aug. 1940 – iul. 1943),Văcăreşti (iul. – aug. 1943) şi Lagărul de internaţi politici de la Târgu Jiu (aug. 1943 – 23 aug. 1944).

Adresele la care a locuit Nicolae Ceauşescu în Bucureşti în anii ’30:

-       Calea Şerban Vodă, nr. 15 (noiembrie 1933)

-       Strada Canonicul Bunea, nr. 6 (septembrie 1934). În prezent poartă denumirea de strada Sulina.

-       Strada Slătineanu, nr. 14 (august 1934)

-       Strada Nisipari, nr. 14

-       Strada Făt Frumos, nr. 48 (iulie 1934)

-       Strada Bibescu Vodă, nr. 19, camera 27 – la mansardă (iulie 1940)

-       Str. Radu Vodă, nr. 1 (septembrie 1939)

Funcţii: membru în UTCdR din 1933 şi PCdR din 1936; secretar al Comitetului regional al PCdR Prahova (1936 – 1938); activist al Organizaţiei PCdR Bucureşti (1938 – ?); secretar al CC al UtdC (1939 – ?); secretar al Comitetului de partid al Sectorului III Galben din Bucureşti (sept. – oct. 1945), al Comitetului regional PCR Constanţa (oct. 1945 – 1946) şi al Comitetului regional Oltenia (1946 – mai 1948); membru în CC al PCR (oct. 1945 – febr. 1948 şi mai 1952 – dec. 1989); deputat de Olt în Adunarea Deputaţilor (nov. 1946 – mart. 1948)

Descrierea unor documente din primul dosar:

Primul dosar conţine 68 de file şi are între coperte următoarele documente:

Mai multe procese-verbale de percheziţie domiciliară efectuate de Poliţia Socială din Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti la domiciliul comunistului Nicolae Ceauşescu; biletul de eliberare din penitenciarul Văcăreşti din data de 8 decembrie 1938; un scurt istoric al primei Şcoli superioare de cadre a PCdR (document nesemnat întocmit de organele de Siguranţă la 24 iulie 1939); copie de pe sentinţa nr. 387 din 6 martie 1940 a Secţiei I a Tribunalului Militar al Corpului II Armată, prin care lui Ceauşescu Nicolae i-a fost respinsă „opoziţia” la condamnarea suferită la 18 mai 1936, când a fost condamnat, în contumacie, la 3 ani închisoare, amendă şi interdicţie pentru „agitaţiuni comuniste”; biografia lui Ceauşescu Nicolae întocmită de Corpul Detectivilor din Direcţia Generală a Poliţiei la data de 10 decembrie 1938;

La data de 25 noiembrie 1933, Prefectura Poliţiei Capitalei l-a înaintat pe Ceauşescu Parchetului Tribunalului Ilfov prin adresa nr. 109.593 pentru a fi cercetat şi trimis în judecată pentru „acte de sabotaj” şi „îndemn la grevă”.

În anul următor, la data de 28 august 1934, Prefectura Poliţiei Capitalei l-a înaintat Consiliului de Război de pe lângă Corpul II Armată, prin adresa nr. 105. 318 pentru a fi judecat pentru „răspândire de manifeste”.

Un proces-verbal din 20 septembrie 1934 întocmit de Ananiu Anton, comisar ajutor de poliţie la Comisariatul circumscripţiei 13 Poliţie din Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti, ne relevă o descindere a Poliţiei la o şedinţă a Comitetului Antifascist.

În noaptea de 20 septembrie 1934, proprietarul imobilului din strada Foişor, nr. 9, Enache Petre, a sesizat Circa 13 din Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti, cum că în imobilul său are loc o şedinţă ilegală a Comitetului Antifascist al Sectorului II Negru, care îşi avea sediul aici. În urma raziei efectuate au fost descoperite câteva persoane care luau parte la această şedinţă şi care, în momentul apariţiei poliţiştilor, ascultau o expunere a tânărului Matei Socor care le vorbea despre pericolul fascismului şi despre egalitatea tuturor cetăţenilor (întrunirea era ilegală deoarece nu beneficia de autorizaţie emisă de Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti sau Corpul II Armată). Toţi participanţii au fost arestaţi pentru că nu au dorit să oprească şedinţa şi să părăsească imobilul – un tabel nominal cu cei care au participat la această şedinţă figurează şi el în dosar: Socor Matei, Vulpescu Petre, Scarlat Calimachi, Domocoş Vladimir, Preoteasa Grigore, Naum Gelu, Poltzer Mihail, Dumitru Cumescu, Elefterescu Dumitru, Sima Dumitru, Edelsohn Kiva, Ion Iacob Cohn, Marinescu Badea, Solomon Mili, Seher Anghel, Albescu Constantin, Mişu Marcovici, Rădulescu Tudor şi Ceauşescu Nicolae (tânăr de doar 17 ani la acea dată, domiciliat pe strada Canonicul Bunea, nr. 6). În timpul raziei la care au luat parte şi 12 gardieni publici, au fost sparte câteva geamuri. Procesul-verbal întocmit de comisarul ajutor Ananiu Anton împreună cu toate persoanele reţinute a fost trimis Serviciului Poliţiei Sociale din Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti.

După scurta reţinere, Ceauşescu Nicolae a fost eliberat fiind plasat la domiciliul său din strada Canonicul Bunea, nr. 6 şi predat patronului său, Ştefan Rusescu. La acest atelier de încălţăminte lucra şi sora lui Nicolae Ceauşescu, Niculina, care era căsătorită cu Ştefan Rusescu.

În ziua de 6 octombrie 1934 este din nou reţinut de Poliţia Socială, însă eliberat a doua zi. La 24 octombrie 1934, Ceauşescu a fost trimis de Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti cu adresa nr. 126.704 către Legiunea de Jandarmi Olt, pentru a fi expediat la domicilul său din comuna Scorniceşti.

Câteva luni mai târziu, în ziua de 9 martie 1935, Legiunea de Jandarmi Olt atrăgea atenţia Prefecturii Poliţiei Municipiului Bucureşti asupra lui Ceauşescu Nicolae, cel care ar fi trebuit să fie supravegheat pentru că asupra sa se descoperiseră manifeste cu propagandă comunistă. După câteva zile, la 28 martie 1935, un comisar ajutor din Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti s-a deplasat la domiciliul acestuia din strada Şerban Vodă, nr. 15, însă, după ce a stat de vorbă cu sora acestuia – Niculina Ceauşescu, a concluzionat că tânărul ucenic cizmar Ceauşescu Nicolae nu mai locuia la acea adresă. În anii ’30, Ceauşescu Nicolae lucra ca ucenic cizmar la cumnatul său, Zamfir Rusu, zis „Ştefan Rusescu”, de meserie cizmar, soţul Niculinei Ceauşescu (în februarie 1940, acesta îşi avea atelierul în strada Şerban Vodă, nr. 11).

Ceauşescu Nicolae a fost condamnat la 5 iunie 1936 de către o instanţă militară braşoveană la 2 ani, 2.000 de lei amendă şi interdicţia de părăsirea a casei părinteşti. Alţi 18 membri UTCdR au fost condamnaţi în acelaşi proces[2]. Va fi depus la închisoarea Doftana (condusă de directorul Eugen Săvinescu) în vederea executării pedepsei[3]. Aici îi va întâlni pe viitorii conducători ai României după cel de-al II-lea război mondial: Gheorghe Gheorgiu-Dej, Constantin Pârvulescu, Dimităr Ganev, Vasile Luca, Emil Bodnăraş, Gheorghe Pintilie, Alexandru Drăghici, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol, Alexandru Moghioroş etc.

Începând cu ianuarie 1933, în principalele oraşe ale României s-a reinstaurat starea de asediu, astfel că diferitele delicte/infracţiuni comise împotriva liniştii publice se judecau de către instanţele militare. Aflată sub pericolul permanent al expansiunii puterii URSS, Siguranţa românească urmărea şi deschidea dosare de urmărire pe numele oricărui militant de stânga sau activist pe linie sindicală. În mare măsură, acţiunile autorităţilor împotriva membrilor PCdR au fost pe deplin justificate, deoarece acest partid trimis în ilegalitate încă din 1924, se afla în subordinea Komintern-ului şi milita pentru desfiinţarea graniţelor României şi declararea ei ca „stat multinaţional”. De asemenea, membrii PCdR erau în marea lor majoritate stipendiaţi de sovietici şi acţionau ca agenţi de influenţă/spioni pentru puterea de la răsărit.

După ce Consiliul de Război al Corpului 5 Armată l-a condamnat la 2 ani şi 6 luni închisoare corecţională pentru activitate comunistă (a executat pedeapsa la Închisoarea Centrală din Braşov, penitenciarul Doftana şi penitenciarul Văcăreşti) la data de 11 decembrie 1938, Direcţia Generală a Poliţiei îl predă pe Nicolae Ceauşescu Serviciului Poliţiei Sociale din Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti în vederea plasării sale la domiciliul din strada Radu Vodă, nr. 1, unde locuia alături de sora sa Niculina şi soţul acesteia. A doua zi a fost plasat la domiciliul din strada Radu Vodă, nr. 1.

Detalii și documente din celelalte dosare AICI, pe site-ul Miliției Spirituale.

[2] Stelian Tănase, Clienţii lu’ Tanti Varvara. Istorii clandestine, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2005, p. 250.

[3] Închisoarea Doftana sau „Universitatea comuniştilor”, cum o denumea propaganda de partid, a fost condusă în a doua jumătate a anilor ’30 de către Eugen Săvinescu zis „Balaurul”, poreclit aşa datorită intransigenţei sale. Acesta va fi arestat după 23 august 1944 iar ulterior executat fără sentinţă de condamnare la moarte.

Articol de Ruxandra Ivan, reprodus din Dilema Veche nr. 356

Cultura protestului nu are o istorie foarte consistentă în spaţiul românesc. Nu am avut disidenţă organizată în perioada comunistă. Nici o revoltă comparabilă cu cele din Ungaria (1956), Cehoslovacia (1968) sau Polonia (1980), nici o organizaţie civică sau sindicală care să fi fost creată împotriva establishment-ului, şi nici măcar un samizdat mai acătării. Avem în schimb o cantitate considerabilă de bancuri, aluzii şi acrostihuri, publicate în diverse reviste literare sau rostite pe scenele teatrelor. Şi înainte de comunism, protestul îmbrăca mai degrabă forma pamfletului şi avea mai degrabă un caracter conspirativ: Revoluţia de la 1848, de exemplu, este plănuită în urma unor „întruniri sediţioase“, la dl Rosetti şi încă în două-trei case, ale „nemulţumiţilor care au provocat în tot oraşul un sentiment de nesiguranţă foarte dăunător ordinei publice“; dar „cei ce venise la palatul domnului (…) nu era decît ca la 200 ca nişte revoluţionari, iar cealaltă lume era numai ca să privească…“ (Extrase din Documente privind anul revoluţionar 1848 în Ţara Românească, Bucureşti, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, 1962) Cam aşa şi la manifestaţiile din zilele noastre: vreo doi-trei revoluţionari, mulţi gură-cască, distracţie, pamflet, băşcălie. Departe de a avea seriozitatea unui Havel sau a unui Walesa, protestatarul român pare că nu poate ieşi din această paradigmă excelent rezumată în dictonul: „Cu optimismul am trecut comunismul“.

Un exemplu al combinaţiei autohtone dintre spiritul protestatar şi cel pamfletar este o organizaţie despre care am tot auzit în ultima vreme (şi sperăm să auzim din ce în ce mai des). „Miliţia spirituală“: te cam înfioară o asemenea denumire. Te trimite imediat cu gîndul la teama permanentă de dinainte de 1989 că într-o zi o să te trezeşti, în toiul nopţii, cu miliţia la uşă. Deschizi site-ul spiritualilor şi vezi: un creier nature, un fel de pionier cu o portavoce care urlă „Gîndeşte!“, o lampă a lui Aladin din care ies nişte oi, o puşculiţă în formă de porc în jurul căreia plutesc euro şi dolari, frunzuliţe de trifoi cu patru foi, o şosea crăpată, iarăşi oi, fotbal, şi toate astea se prăbuşesc vertiginos în ceea ce par să fie flăcările iadului. De partea cealaltă, grafica site-ului înfăţişează cu fler alte simboluri naţionale: grîne, Dacia, telefonul mobil (da!) şi we love romania. Hai că deja pare mai user friendly. Băşcălios. Puţin postmodern, de asemenea. Ce se află la intersecţia dintre acest nume, pe care mulţi îl consideră dubios, şi un site foarte colorat, pamfletar în prezentare, dar serios în conţinut? Se află cîţiva băieţi de la Facultatea de Istorie, care, în anul 2002, au început să iasă pe străzi şi să lipească pe stîlpi proteste împotriva Guvernului. În 2003 le-au strigat guvernanţilor să trăiască „dintr-o bursă studenţească“ şi au făcut un manifest cu cele mai detestabile personalităţi ale politicii româneşti de atunci. În 2004 credeau că „studenţii au fost şi vor fi liberi“, din 2006 participă constant la toate acţiunile împotriva exploatării miniere de la Roşia Montană, din 2007 merg la marşurile împotriva demolării clădirilor de patrimoniu, iar din 2008 au reluat protestele împotriva Guvernului, doar că, de data aceasta, împotriva altui guvern. Acum se ocupă cu denunţarea anomaliilor de la Biblioteca Centrală Universitară. Între timp, s-au mai extins ca membership (către Facultatea de Ştiinţe Politice) şi s-au mai maturizat. Poate că acum nu şi-ar mai spune „Miliţia spirituală“, după atîtea critici ce li s-au adus, dacă între timp numele acesta n-ar fi ajuns un mic brand. Nu, nu unul de ţară, ci mai degrabă unul de oraş, de polis, de comunitate de cetăţeni. De altfel, denumirea iniţială de „miliţie“ este mult mai serioasă decît ne-am aştepta în peisajul superficial al onomasticilor nonguvernamentale româneşti; ea este inspirată din dezbaterile federaliste americane asupra dreptului cetăţenilor de a se opune unei guvernări injuste. Scopul principal al miliţiilor, în sensul etimologic al cuvîntului, este să servească, pe o bază voluntară, interesul public. Dreptul la rezistenţă, dreptul la revoltă împotriva guvernului, dreptul la nesupunere civică sînt drepturi legitime ale cetăţenilor, incluse – după părerea unora (John Locke, de exemplu) – în contractul social. După părerea statului român, în momentul cînd cinci-şase cetăţeni se adună într-un loc public şi stau de vorbă între ei, jandarmeria trebuie să-i legitimeze şi să-i întrebe ce fac acolo (mi s-a întîmplat personal). Ei, dar statul român doar n-a semnat nici un contract.

Miliţienii spirituali sînt nişte băieţi (şi fete) capabili să intre la şedinţele Parlamentului trecînd prin furcile caudine ale poliţiştilor şi jandarmilor de la poartă, SPP-ului, civililor cu ochi albaştri şi camere de filmat şi uşierilor de la sala de plen – şi toate acestea, după ce secretarul Camerei a decis că publicul – cetăţenii, cum ar veni – nu mai are acces la şedinţă. S-au simţit „ca nişte infractori“ („ca un cîine“?) – spun ei, considerînd a avea dreptul legal şi moral de a fi acolo. Pentru că Statul român a ajuns să-i transforme în infractori pe toţi cei care au îndrăzneala nesăbuită de a se prevala de drepturile lor sau, şi mai grav, de a protesta. De aceea, miliţienii (spirituali!) practică nesupunerea civică, dar lucrează la stat; trag de garduri la manifestaţie, dar se şi împrietenesc cu jandarmii; nu ar arunca nici morţi mucuri de ţigări pe stradă, dar, la un caz, ar fi capabili să dea cu o roşie stricată în capul vreunui guvernant; nu ezită să se ducă dimineaţa la strîns gunoaiele din pădurea Măgurele şi seara la Ateneu. Contradicţii? Incoerenţă? Compromisuri? Nicidecum: mai degrabă, o înclinaţie permanentă de a merge împotriva curentului. Ei sînt cetăţenii normali ai unui Stat normal care nu există. Plasîndu-ne în contextul României de astăzi, portretul lor este prin definiţie anti-fiţă.  Miliţia ne spune pe site de ce protestează. Pentru că este timpul acţiunii, pentru că avem nevoie de solidaritate, pentru că intelectualii au trădat şi, mai ales, pentru că „este necesară o cultură a rezistenţei faţă de abuzurile Statului şi faţă de mecanismele disimulat represive pe care acesta le administrează astăzi“. Pentru că cetatea este în pericol. Pamfletară şi doar aparent superficială în abordare, serioasă şi profundă în conţinut, Miliţia spirituală încearcă să contribuie la bazele unei culturi protestatare româneşti. O cultură care, în spaţiul mioritic, nu se poate construi decît cu un zîmbet în colţul gurii.

După ce a funcţionat timp de opt ani, de o manieră informală, în toamna acestui an, Miliţia spirituală a depus actele la Tribunalul Bucureşti pentru a deveni, în termeni legali, o asociaţie non-profit. Sperăm că această oficializare a organizaţiei nu va fi însoţită de pierderea caracterului subversiv şi semi-conspirativ al grupării – lucruri care fac parte din farmecul ei. În acord perfect cu tradiţia pamfletară a protestului românesc.

Ruxandra Ivan este lector doctor la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti. A publicat, printre altele, La politique étrangère roumaine, ed. de l’Université de Bruxelles, 2009.