Istoria se scrie în şoaptă. În ultima sîmbătă din luna februarie a anului trecut, Marius Oprea, şeful Institututului de Investigare a Crimelor Comunismului, a fost înlocuit din funcţie pe nepusă masă. Oprea nu va uita probabil niciodată pagina seacă din Monitorul Oficial, care a parafat schimbarea sa din fruntea instituţiei pe care o crease cu cîţiva ani înainte, deşi decizia plutea în aer de ceva timp. S-a amăgit singur, crezînd că poate negocia cu o putere care nu mai avea chef de un anticomunist nervos ce îl critica frecvent pe şeful Statului, ba îl mai căuta şi la trecut. În ultima vreme, temerarul istoric, cu părul cărunt, la o vîrstă nu tocmai venerabilă, se plimba nestingherit şi vocal cu dosare pe holurile Parchetului în speranţa că foşti securişti vor fi inculpaţi pentru crimele politice comise în timpul regimului comunist. A plecat Oprea, institutul a rămas.

Topologia specializării: teologie în loc de analiza comunismului

Conducerea institutului a trecut în responsabilitatea efectivă a şapte tineri (media de vîrstă este puţin peste 35 de ani). Printre ei, şi domnul Mihail Neamţu. Domnia sa a fost numit director ştiinţific în martie 2010, însă şi-a prezentat demisia „din motive personale“ luna trecută. Absolvent de Teologie Ortodoxă şi Filozofie, domnul Neamţu are un doctorat în studii religioase la King’s College (Londra), calităţi lingvistice remarcabile, multe apariţii editoriale, este posesor al unor burse prestigioase şi a nenumărate colaborări editoriale (1). Cine l-a auzit vorbind în public pe domnul Neamţu s-a convins uşor de erudiţia sa, de calităţile oratorice pe care le îmbină cu o siguranţă de sine remarcabilă.

Toate acestea nu pot însă suplini studierea comunismului. N-a scris niciodată vreun articol ştiinţific despre comunismul romånesc sau de aiurea, de ideologie, rezistenţă, nomenclatură, regimul autocratic dejist/ceauşist, despre viaţa privată sau despre orice altceva l-ar fi putut califica pentru ocuparea poziţiei amintite mai sus. Degeaba veţi încerca să identificaţi numele domnului Neamţu în vreo bibliografie a comunismului românesc. Agenda de cercetare academică nu avea cum să-l reţină. Altfel spus, la proba cu martori, domnia sa este în ofsaid. Dacă era un cercetător reputat al comunismului apreciat ca atare, cum de nu s-a regăsit domnul Neamţu în Comisia Tismăneanu, înfiinţată în aprilie 2006? Ne-am putea imagina că, în decurs de doar cîţiva ani, domnul Neamţu a reuşit să ardă etapele, să depăşească multe capete luminate care studiaseră ani la rînd dictaturile lui Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu,  dovedind competenţe ştiinţifice autentice. Dar nu s-a întîmplat aşa. Sigur, la aceste întrebări nu ar trebui să răspundă doar domnul Neamţu (căci domnia sa a fost doar alesul), ci şi cei cărora le datorează numirea în funcţie, cauţionînd, de fapt, o gravă eroare.

Valoarea contribuţiei domnului Neamţu la studierea comunismului este tot atît de evidentă precum aceea a Licăi Gheorghiu la evoluţia filmului românesc. Lica Gheorghiu, spun sursele – „izvoarele“, cum ni se spunea în primul an de facultate –, a fost fiica cea mare a dictatorului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, în ciuda a ceea ce credea domnul Neamţu la un moment dat. (Vasi)Lica i-a luat rapid minţile părintelui, după ce soţia l-a părăsit pentru un jandarm. Lica l-a debusolat pe cinicul veros, făcîndu-l pe „Bătrîn“ să comită multe nelegiuiri (şi) pentru ea. A fost o diletantă, spun astăzi regizori şi foşti colegi de scenă. Nu avea nimic din calităţile unui actor de film. Talentul ei stătea, de fapt, în puterea paşalîcului nomenclaturii, în omnipotenţa atotputernicului lider. Tatăl ei, îmbiat de regizori talentaţi de curte, a purtat-o prin foaierele teatrelor, prin studiourile de film şi pe oriunde şi-ar fi dorit (2) cea care era ironizată, într-o producţie din anii ’80, drept „Mirabela Bumbescu“. Sensibilitatea excesivă pentru Lica a apărut încă din închisoare, cînd Gheorghiu-Dej era în penitenciarul Craiova: „Această dragoste nam simţito nici la nevasta mea care ştiţi ce mia făcut şi mai mult am rugato sămi dea fotografia copiilor cel puţin so am la închisoare, dar ma refuzat, spunînd copiilor mei că nau tată! (…) Poate că şi ei (copiii, n.m.) îmi vor răsplăti cu o mîngîiere dacă voi ajunge la bătrîneţe şi nu voi muri la ocnă. (ortografia originală, n.m.)“ (3).

În 2009, Mihail Neamţu a enumerat cu francheţe propriile specializări: filozofie germană, patristică greacă, fenomenologie franceză (4). Însă aceste căi ştiinţifice netezite nu l-au împiedicat să ocupe o poziţie de frunte într-o instituţie a cărei menire era „administrarea şi analizarea, de o manieră riguroasă şi ştiinţifică, a memoriei regimului comunist din România, precum şi a consecinţelor acestuia“.

Afilierea domnului Mihail Neamţu la diferite asociaţii profesionale ne arată, de asemenea, absenţa oricărei relaţii cu analiza comunismului: Asociaţia Română de Filologie şi Hermeneutică Biblică, American Academy of Religion, Asociaţia Română de Istorie a Religiilor, Societatea română de Fenomenologie. La fel şi colocviile sau conferinţele la care a participat ori traducerile pe care le-a coordonat (Fundamentele bioeticii creştine; Drumul către Niceea; Crucea vizibilului;Desluşirea Tainei), ca să nu mai amintesc despre capitolele în volume colective ori despre studiile şi articolele în reviste foarte bine cotate.

Uneori, producţiile publicistice ale domnului Neamţu au fost reluate în volume de autor (5). Temele pe care domnia sa le abordează cu seninătate îl transformă nu într-un cercetător valoros al totalitarismului comunist, ci într-un atent observator al realităţii, lectura scrierilor sale fiind uneori o întreprindere relaxantă.

Acuitatea pentru viaţa politică, socială, culturală este evidentă în subiectele alese: evenimentele organizate de ICR, sistemul de învăţămînt, secularizarea, formarea adolescenţilor, familia contemporană, revoluţia sexuală, dilemele integrării europene, cariera lui Costel Busuioc, cronica filmului Viaţa celorlalţi, atacurile teroriste de la Bombay sau de la Londra, piesa Evangheliştii a Alinei Mungiu-Pippidi, islamismul, figura Patriarhului Teoctist, sărbătoarea Crăciunului, rromii, învăţămîntul teologic, clerul ortodox şi CNSAS, arhitectura urbană, cheltuielile publice ale primăriilor, invidia, războiul din Georgia, echipa lui Barack Obama, Michael Jackson, personaje ale vieţii cotidiene (Emil Constantinescu, Cristian Tudor Popescu, Ion Iliescu, Călin Popescu Tăriceanu ş.a.), demiterea preşedintelui, sindicatele, criza jurnalismului sau a patriotismului, limitele statului social, mineriada din 1990 etc.(6)

Alte două volume tratează cu predilecţie teme de teologie ortodoxă, insistînd pe „adîncirea şi amplificarea vocaţiei publice – deci, implicit, urbane a teologiei“ (7) – sau pe „redescoperirea tonului profetic în ambientul urban al teologiei“ (8). O altă colecţie de texte aprofundează reflecţii pe marginea unor lecturi din Baruch Spinoza, Carl Schmitt, Mircea Eliade, Karl Marx sau a unor portrete de cărturari (Jaroslav Pelikan, William F. Buckley Jr. şi Andrei Pleşu) (9). Ultimele eseuri, publicate sub titlul Zeitgeist, discută despre literatura de dinainte de 1989, despre spiritul public contemporan, despre lecturi ori subiecte filozofice (10). Aşa cum arătam mai sus, scrierile sale sînt onorabile, dar nu şi dovezi – fie şi superficiale – pentru a putea ghida numirea în calitatea de director ştiinţific la un centru specializat în studierea dictaturii comuniste. În plus, textele sale nu dovedesc faptul că domnul Neamţu ar fi călcat în vreo arhivă a vechiului regim. Personal, nu l-am auzit să insiste pe deschiderea arhivelor (altele decît ANR sau CNSAS) ori pe temele sensibile precum intersecţia ofiţerilor din structurile represive cu justiţia actuală.

Despre diletanţi

Lica Gheorghiu s-a simţit foarte bine în tribalizarea tăcută a comunismului românesc atîta vreme cît tatăl său a fost în viaţă. A fost însă şi o victimă a intrigii şi a secretomaniei de sectă ideologică. De pildă, a plătit scump relaţia cu medicul ieşean Gheorghe Plăcinţeanu, pe care l-a întîlnit la o petrecere, în 1958. Autoritarul său părinte nu l-a uitat pe medic, care ar fi refuzat să-i trateze mama la Bîrlad. S-a răzbunat cum doar un stalinist o putea face: l-a aruncat în închisoarea Rîmnicu Sărat, unde a şi murit, în 1961 (11).

Lica a trecut şi peste drama sa personală în schimbul unei cariere din ce în ce mai însorite. Mai marii cinematografiei îi propuneau roluri atrăgătoare, o încurajau necontenit. Regizori precum Liviu Ciulei, Lucian Bratu sau Mircea Drăgan au întreţinut himera spirituală cu care s-a hrănit fiica diletantă a unui dictator însetat de putere şi de spectacol. La apogeul unei cariere regizate fără reflectoare, Lica a jucat în Tudor (1963) alături de George Vraca şi de Emanoil Petruţ (12). Nici premiile şi nici ofertele tentante, sumele colosale şi opulenţa nu au mai contat la moartea bătrînului tată stalinist. Toate s-au risipit într-o clipă: casa, bijuteriile, cariera, gloria (13).

„Ironia nu există acolo unde plauzibilitatea referinţei istorice lipseşte“, opina domnul Neamţu într-un eseu (14). O remarcă echitabilă dacă priveşti cum domnia sa scrie şi teoretizează virtual despre o aşa-zisă mişcare politică numită Albă ca Zăpada, în timp ce Lica Gheorghiu chiar a jucat, şi încă într-un rol principal, în Harap Alb.

Diletantismul Licăi Gheorghiu şi a altora ca ea are însă un preţ. Aşa cum spunea cineva, profesionistul uneşte, diletantul dezbină. Cariera diletantului este efemeră. Chiriaş al istoriei, el dispare cînd se schimbă gazda. Nu face casă bună cu durata lungă. Nici nu-şi doreşte asta, întrucît el vine şi pleacă. E în voiaj de carieră. Ocupă musai poziţii care îi asigură vizibilitate, acces la resurse şi un loc călduţ de hibernare. Diletantul e pătimaş, didactic, încăpăţînat, egoist, dominator, lacom şi înfumurat. Deruta sa interioară este generată de expertiza celor din jur. Nu-i poate cuprinde, nu-i poate domina din punct de vedere profesional. Nu e pe tărîmul lui. Ce nu-l avantajează, ignoră pedant. Un diletant învaţă însă repede arta diversiunii. E abil şi stăpîn pe situaţie. Nu discută despre probleme în profunzime, ci alternează cazuistica generalizatoare cu sofismul aluziv. E un fin marcator de detalii ştiute de cînd lumea. Combate sulfuros tezele caduce. Este fatalmente pe lîngă subiect.

Diletanţii nu vin de nicăieri. Ei au părinţi ideologici. Îi cultivă şi îi salvgardează aproape fizic în scenete de teatru burlesc cu fapta sau cuvîntul. Diletanţii îşi sorb idolii. Dar toate acestea se întîmplă doar în aparenţă. Părintele e doar un mijloc de a epata. După ce rolul e jucat şi piesa încheiată, diletanţii îşi găsesc alţi maeştri. De fapt, ei cultivă efemerul la nesfîrşit şi se bizuie doar pe principiul acuităţii propriului interes. În final, dispar şi diletanţii, şi taţii lor ideologici… Rămîne însă gustul amar că, în România, cariera depinde uneori de un fatal bruiaj de caracter. De tată ideologic.

––––––––––––––––

1. Mihail Neamţu – Curriculum Vitae, accesibil on-line, la adresa http://www.iiccmer.ro/ro/ despre_iiccr/structura_iiccr/mihail_neamtu/ (10 octombrie 2011).
2. Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, prefaţă de Mircea Mihăieş, traduceri de Mircea Mihăieş, Alina Ghimpu, Ioana Ploeşteanu, Diana Roţcu, Laura Sion, Editura Univers, Bucureşti, 1995, pp. 133-134.
3. Apud Stelian Tănase, Clienţii lu’ Tanti Varvara: istorii clandestine, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, pp. 321-322.
4. Mihail Neamţu, Verbul ca fotografie. Disidenţe culturale şi comentarii politice, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2009, p. 7.
5. Mihail Neamţu, Elegii conservatoare. Reflecţii est-europene despre religie şi societate, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009; Idem, Verbul ca fotografie. Disidenţe culturale şi comentarii politice, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2009.
6. Am operat doar o selecţie aleatorie.
7. Mihail Neamţu, Gramatica ortodoxiei: tradiţia după modernitate, prefaţă de Mihai Şora, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 25.
8. Mihail Neamţu, Bufniţa din dărîmături. Insomnii teologice în Romånia postcomunistă, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 9.
9. Mihail Neamţu, Povara libertăţii: antiteze, paradigme şi biografii, cuvînt înainte de Vladimir Tismăneanu, Editura Polirom, Iaşi, 2009, passim.
10. Mihail Neamţu, Zeitgeist: tipare culturale şi conflicte ideologice, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2010.
11. Dumitru Lăcătuşu, „Cazul doctorului Plăcinţeanu“, în Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu, Stat şi viaţă privată în regimurile comuniste, Editura Polirom, Bucureşti, 2009, p. 295-309.
12. Vladimir Tismăneanu, Arheologia terorii, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, cu o postfaţă de Cristian Vasile, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2008, p. 209.
13. Lavinia Betea, Poveşti din cartierul Primăverii, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2010, p. 13-42.
14. Mihail Neamţu, Elegii conservatoare, ed. cit., p. 149.

Întîlnirea cu Dorin Tudoran a avut loc la sediul IRIR din Bd. N. Bălcescu 21, scara B, et. 4. Despre Eu, fiul lor, despre semnificația acestei cărți au vorbit Daniel Cristea Enache, Radu Călin Cristea, Liviu Antonesei, Marius Oprea, Silviu Lupescu (Polirom) și Dorin Tudoran. În audiență s-au aflat, între alții, Carmen Mușat, Theodora Bertzi, Dorina Rusu, Germina Nagâț, Harry Tavitian, Florin Iaru, Dinu Zamfirescu, Sorin Antohi, prof. Daniel Barbu, prof. Gabriel Andreescu, prof. Zoltan Rostas, conf. Alin Ciupală, Andrei Dimitriu, directorul Filarmonicii George Enescu, Florin Poenaru, numeroși studenți.

În deschiderea întîlnirii, Liviu Tofan, directorul IRIR, a spus următoarele:

Doamnelor și Domnilor, mă bucur să vă salut la primul episod al Întîlnirilor IRIR. Inaugurăm această serie de evenimente profitînd de prezența în România a domnului Dorin Tudoran, căruia îi mulțumesc că este alături de noi.

Această carte, “Eu, fiul lor – Dosar de Securitate”, a apărut recent și s-a vorbit mult despre ea. Peste o săptămînă, Polirom va face lansarea cărții în prezența… autorului, era să spun. Dar Dorin Tudoran, al cărui nume apare pe copertă, nu este autorul, nici subiectul, ci obiectul, mai precis obiectivul autorului colectiv Securitatea. Este o carte din documente ale Securității, este o carte document, un document din trecut. Și dacă este adevărat că trecutul este doar începutul prezentului, un asemenea document constituie și un avertisment de care e bine să ținem seama în acest prezent.

Pentru mine, cartea aceasta este o carte necesară. Asta pentru că, într-un asemenea moment de derivă a societății, cînd intelectualul român a ajuns atît de ieftin – prețuri de criză, cum se spune – este important, este necesar, cum spuneam, să ne amintim, sau să ni se amintească faptul că, în împrejurări infinit mai dificile, chiar periculoase, au existat intelectuali români care n-au făcut rabat la conștiință.

Despre această carte vor vorbi imediat Daniel Cristea Enache, Radu Călin Cristea, Liviu Antonesei, dumneavoastră în dialog cu Dorin Tudoran. Eu mai vreau să spun doar un lucru. Nu l-am cunoscut personal pe Dorin Tudoran pînă acum. Există însă o relație mai veche. Acum 25-30 de ani, cînd Dorin Tudoran făcea și pătimea cele consemnate în această carte, eu eram la München, la Europa Liberă. Eu și colegii mei, noi, transmiteam știrile, informațiile despre Dorin Tudoran. Îi spuneam astfel lui Dorin Tudoran că nu este singur sau abandonat, că cineva se preocupă de soarta lui, altfel decît o făcea Securitatea. Permiteam românilor să afle despre Dorin Tudoran, amplificam mesajul demersului său. Eram complici, dar nu așa cum o interpreta Securitatea. Eram complici la bine. Institutul Român de Istorie Recentă este onorat să-i ofere lui Dorin Tudoran acest gen de “complicitate” în continuare.

ÎNREGISTRAREA VIDEO A ÎNTÎLNIRII (de pe YouTube – 4 părți):

Dorin Tudoran la Intilnirile IRIR (1)

Dorin Tudoran la Intilnirile IRIR (2)

Dorin Tudoran la Intilnirile IRIR (3)

Dorin Tudoran la Intilnirile IRIR (4)

Mă  bagă  în  seamă  Mircea  Mihăieș:  sunt  un  detractor al lui Vladimir Tismăneanu, mă adaug celor ce îl atacă în chip feroce și nedrept pe acesta din urmă și, alături de alții, am pavat “drumul mentalității asasine“ care se manifestă prin ameninţări cu moartea transmise politologului. Aș fi unul dintre cei responsabili de ieșirea la rampă a mardeiașilor “securisto-legionari” și, printr-o tristă metamorfoză, din leu am devenit un soi de pasăre urmuziană, alăturându-mă unei “specii  de struț corcite cu păun(escu)”. Cu alte cuvinte, dacă mâine i se întâmplă ceva lui Vladimir Tismăneanu, voi fi printre cei responsabili moral de o crimă. Chiar dacă, ieşind dintr-o vilă de înalt demnitar, Vladimir Tismăneanu ar aluneca pe coaja unei banane de protocol.

La aşa ceva nu pot răspunde, fiindcă nu sunt medic.

Mircea Mihăieș îmi pune și câteva întrebări. Una – bazată pe constatarea că l-aș compara pe Vladimir Tismăneanu cu Adrian Păunescu – este: “Chiar nu e nicio diferență între firul de nisip din bocanc și autostrada de-o mie de kilometri?”

Răspund: ”Este.”

Și adaug: Mircea Mihăieș nu observă că mai degrabă îi compar pe Tismăneanu cel de lăudat cu Tismăneanu cel de disprețuit și pe Păunescu cel de lăudat cu Păunescu cel de disprețuit. Las altora plăcerea de a compara răul pe care îl pot provoca lumii ideologii şi răul pe care îl pot provoca poeţii-propagandişti. Eu, unul, m-am dumirit de mult în această privinţă.

O altă întrebare pe care mi-o pune Mircea Mihăieș este: “Chiar așa Dorin? Am înnebunit cu totul?“

Răspund: “Nu știu, Mircea. Poate că unii dintre noi n-au înnebunit. Poate suferă doar de un atac de gripă porcină. Le doresc însănătoșire grabnică.“

De înnebunit, pare să fi înnebunit “România profundă”.

A fost o vreme când toată lumea se temea de Păunescu, fiindcă era în graţiile lui Ceauşescu. În 1978, mi-am permis gestul sinucigaş de a spune, public, cizmarului-dictator şi poetului ce aducea ode sandalelor sale doctrinare ce credeam despre ei. Azi, Mircea Mihăieş crede că sunt avocatul poetului-propagandist, doar pentru că nu cred că e bine să te repezi cu scuipatul la înmormântare. Și-apoi, de ce nu i-au luat Mircea Mihăieș și Vladimir Tismăneanu la refec pe Ceaușescu și Păunescu încă de prin anii ‘70, ca să ne fie tuturor mai lesne la scuipat astăzi?

Tot azi, acolo unde la câteva ore după o moarte a scuipat Vladimir Tismăneanu, Traian Băsescu a găsit timp să depună o coroană de flori şi puterea să spună câteva cuvinte de bine. Cum mi se impută inconsecvenţa, mă întreb unde este consecvenţa lui Vladimir Tismăneanu. Cu alte cuvinte: unde este demisia?

Tot azi, preşedintele care şi-a însuşit condamnarea comunismului elaborată de Vladimir Tismăneanu mărturiseşte că, de ar fi condus România numai un deceniu, Ceauşescu ar fi rămas în amintirea noastră drept un conducător bun. Cum ar veni, nici comunismul nu ar mai fi avut de ce să fie condamnat. Spre deosebire de Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu – ţarul condamnării comunismului – tace chitic. Ratează încă o şansă de a demisiona. Citesc în această întâmplare un mesaj încurajator şi unul deprimant.

Cel încurajator – există în România cel puţin un om care nu se teme de Vladimir Tismăneanu: Traian Băsescu. Şi pentru asta nu-l acuză nimeni că pavează calea unor inşi cu propensiuni criminale. Cel deprimant: consecvenţa lui Vladimir Tismăneanu nu dă semne de redresare.

Ce mă întreabă Mircea Mihăieș despre traseismul lui Vladimir Tismăneanu? Nimic.

Ce răspund? Nimic. Fiindcă astăzi nu e prudent să-i răspunzi neîntrebat lui Mircea Mihăieș. Nici o grabă. Există mereu un mâine. Unul cordial, să sperăm, chiar dacă Vladimir Tismăneanu își va “reaminti” că, de fapt, în fundul sufletului său, el a fost mereu… creștin-democrat.

Mă bucur să aflu de la Mircea Mihăieş că Vladimir Tismăneanu este ovaţionat azi la Chişinău. M-aş fi bucurat mai vârtos, ba l-aş fi şi ovaţionat, în anii ‘90, dacă asemeni altor intelectuali fini şi angajaţi nu ar fi ocolit Chişinăul cu atâta succes. Pe atunci, forţele democratice din Moldova erau chiar mai stângace decât azi în administrarea rolului pe care doreau să-l joace. De-ar fi venit pe acolo mai mult know how, poate că în urmă cu trei zile, Vladimir Voronin şi tovarășii săi ar fi câştigat ceva mai puțin 42 de mandate în Parlament din cele 101 și Alianța pentru Integrare Europeană ar fi reușit să prindă măcar cel 61 de mandate necesare alegerii președintelui țării.

Ajutorul dat mai micuților lumii, după ce au intrat deja în moarte clinică, nu-mi dă fiori de admirație.

În cei şapte ani lucraţi acolo (1993-2000), n-am auzit ca Vladimir Tismăneanu să fi fost interest să dea ochii cu Moldova. În schimb, Păunescu era extrem de prezent şi avea antecedente puternice. Era imposibil să explici moldovenilor că Moldova poate fi iubită şi altfel decât o făcea Păunescu. Nu existau probe prea convingătoare. Nu comit, încă o dată, “sacrilegiul” unei comparaţii, fac o simplă  constatare.

Păunescu a câştigat Moldova prin neprezentarea altor oferte. Era obsedat de Basarabia încă din studenţie și vorbea, în gura mare, despre soarta ei tragică. S-a pus cumva de o Comisie pentru Condamnarea Comunismului la Chişinău, de a devenit Vladimir Tismăneanu atât de interest de Republica Moldova şi ovaţiile celor pe care urmează să-i izbăvească de fantomele comunismului?

De la Păunescu nu m-am așteptat la nimic bun după 1989. Bine am făcut. De la Vladimir Tismăneanu m-am așteptat numai la lucruri bune. Rău am făcut.

Aflu de la Mircea Mihăieș că Vladimir Tismăneanu poate fi considerat un disident.

Nici o obiecție. Doar o precizare: sunt de partea celor ce cred că termenul de disidenţă se aplică unor atitudini “dinăuntru”, nu “de din afară”. Vladimir Tismăneanu a scris pagini memorabile despre Paul Goma, Doina Cornea, Vasile Paraschiv, Radu Filipescu şi alţii. O trudă  importantă şi complementară trudei istovitoare și plină de riscuri a disidenţilor. Spre a rămâne la literatură, aş spune că scriind despre M. Eminescu, Titu Maiorescu nu devenea poet. Meritele amândurora sunt majore, dar diferite.

Revenind la “mardeiașii securisto-legionari” care abia ar aştepta un semn de la mine spre a-l linşa pe Vladimir Tismăneanu, mă întreb unde a fost verbul vibrant al lui Mircea Mihăieş, când Vladimir Tismăneanu a uns Director Ştiinţific la IICCMER un domn care, prin anii ‘90, muştruluia intelectualitatea ţării pentru vina de neiertat de a nu fi înţeles măreţia Legiunii?

Îi mulţumesc lui Mircea Mihăieş că îmi deschide ochii cu privire la demersurile teoretice ale lui Vladimir Tismăneanu “pentru înțelegerea naturii criminale a bolşevismului”. Mă întreb însă dacă actele de bolşevism pot fi scuzate de analizele teoretice ale ciumei cu acelaşi nume?

Iată un exemplu: am numit “Anschluss-stalinist” matrapazlâcul ce a avut drept scop preluarea în forţă de către Vladimir Tismăneanu a institutelor conduse de Dinu Zamfirescu şi Marius Oprea. Dacă termenul este incovenabil, Mircea Mihăieş poate propune un altul. Lucrurile sunt prea grave spre a ne risipi în cochete războaie semantice. Simplu: dispreţuiesc şi stalinismul, şi stalinismul pentru eternitate, ba chiar şi stalinismul pentru conformitate.

Nu m-am solidarizat “în ultima clipă”, cum spune Mircea Mihăieş cu Vladimir Tismăneanu cel ameninţat cu moartea. Cu acel Vladimir Tismăneanu, m-am solidarizat imediat ce am auzit despre mârşăvia respectivă. Mircea Mihăieș știe de mult în ce și de ce am fost și voi fi mereu solidar cu Vladimir Tismăneanu și în ce și de ce nu pot fi solidar cu Vladimir Tismăneanu.

Într-o societate polarizată până la halucinaţie, ameninţările cu moartea sunt mai frevente decât crizele de demnitate ori necesarele şedinţe de pus puţintică cenuşă pe creştet. Se ameninţă vânjos, din toate colţurile, spre toate zările. Iată ce mărturisea public acum câteva zile un prieten, cunoscut scriitor şi jurnalist: “…un român din Spania, mare admirator al lui Păunescu, mi-a promis solemn că va avea grijă de nevasta și copilul meu, iar un membru al Legiunii franceze, că se va ocupa personal de mine.”

Dacă pentru toţi cei aflaţi – simultan ori pe rând – în asemenea situaţii s-ar cere preşedintelui României asigurarea de protecţie şi pază, Traian Băsescu ar avea nevoie de o populaţie cam cât a Chinei. Doar aşa o parte din populaţia activă a României ar putea să se ocupe şi cu altceva în afară de protejarea şi păzirea celor ameninţaţi.

Nu bagatelizez aici un pericol real, îl pun doar într-o perspectivă ceva mai cuprinzătoare. În ea intră şi responsabilitatea celor ce au ajutat la o polarizare paranoică a societăţii, ruptură capabilă de acte criminale. Nu-mi aduc aminte să fi participat la această acțiune iresponsabilă.

Nu-mi aduc aminte să o fi pus, ca alții, la zid pe Doina Cornea, pentru că a avut altă opțiune decât mine. M-am rezumat la a nu vota ca Doina Cornea și am continuat să-i port respectul și recunoștința meritate  pentru tot ce a făcut, pe când alții făceau în pantaloni de frică, înainte de 1989, doar când auzeau pomenit numele acestei femei, devenită  un brand de țară. În cazul de faţă, cred că problema solidarității este alta: de ce preferă Vladimir Tismăneanu să fie mai solidar cu Vladimir Tismnăneanu cel de dispreţuit, decât cu Vladimir Tismăneanu cel de admirat?

Un anglist ca Mircea Mihăieș știe bine diferența între ”team up” și ”gang up”. Că eu am ales să nu trăiesc în haită, nu mă face un om mai bun decât sunt. Mă ajută doar să rămân om. Prefer o neîmplinire de acest fel unei împliniri care să mă hăituiască pentru tot restul vieţii.

Morala fără fabulă este că până la urmă țucălarul visează să ajungă țucal. Evident, nu poţi împiedica pe nimeni să-şi vadă visul cu ochii. Cred, doar, că e bine să ajuţi somnabulul până nu ajunge chiar pe streaşina casei. Unele metamorfoze nu sunt deloc ovidiene.

Cum textul ce l-a încrâncenat profund pe Mircea Mihăieş era, de fapt, unul despre curajul de a accepta dispreţul celorlalţi şi laşitatea de a te crede totdeuna doar urât, accept cu stoicism dipreţul lui Mircea Mihăieş şi mă bucur că nu dă dovada lașității de a urî.

Dacă şi aceste rânduri vor face să se ”încrânceneze carnea” pe Mircea Mihăieş, în mod cert nu tot Păunescu este de vină. Nici măcar Tismăneanu.

P.S. Ce face victimizatul struțo-păunescului, în vreme ce lumea se ceartă de dragul lui? Ei bine, se întreabă ce ar fi zis Monica Lovinescu și Virgil Ierunca la moartea lui Păunescu. Eu nu mă întreb, chiar știu ce ar fi spus cei doi (după numele cărora se tot ascunde și a căror memorie o tot folosește jenant de interesat), când  Tismăneanu a sărbătorit reușita  Anschlusului-stalinist: “Rușine, Vladimir!”