Turnătoriile avându-l drept subiect pe ”Obiektiv Obiektivovici” (“este cam zăpăcit prin modul lui de comportare şi ţinută. Umblă în cap cu căciulă ţărănească, cu traistă”./…/” Pentru simpatia celor de acolo îşi trimite salariul în sat”) sunt în bună măsură inutile, fiindcă ”obiectivul” se toarnă cu plăcere de unul singur ori de câte ori i se cere să o facă.

Întors de la nişte cursuri de vară organizate la Dijon, Piţu recunoaşte mârşăviile comise în Francia:

“Cu tristeţe îmi amintesc a fi irosit circa 3-40 de franci noi cumpărînd nimicuri muiereşti, id est: 1 pereche de pantaloni roşii de vară, 1 colier de perle false şi 2,3 perechi de collants de duzină”/…/”Cît priveşte relaţiile cu străinii, după examenul general am făcut conversaţie cu bătrînei de la serviciul de împrumut al bibliotecii universitare, cu una din dactilografele de la cursurile de vară şi cu un băiat, bucătar la cantina studenţilor.“/…/”întrun scuar din faţa bisericii Notre-Dame am dat de pomană unui clochard  ultima conservă de pâté en croûte din servietă, cu vreo două ore înaintea decolării, şi, exploatînd ocazia, am schimbat cu el câteva fraze în argou parizian.“

Piţu nu se dă înapoi nici de la a-şi turna colegii:

“Insist, în chip de concluzie, că toţi colegii au revenit în România mulţumiţi pe deplin de experienţa dijoneză, gata să înceapă noul an universitar cu forţe proaspete.“

E drept, din finalul denunţului lipseşte patrioticul “Ura!” Datorită denunţurilor şi autodenunţurilor de acest fel, turnătoriile informatoarei <<Raluca Alexandru>> devin de o futilitate absolută, chiar şi după ce a fost “ridicată, după intromiterea în PCR, la rangul invidiabiul al unei persoane de sprijin”, cum notează Obiektiv Obiektivovici. Ce rămâne este doar lupta de clasă purtată de oama în delegaţie/cu delegaţie împotriva omului nostru din Cajvana.

Obiektiv Obiektivovi-Piţu a fost şi victima unui anturaj nenorocit. S-a înhăitat cu alde Foarţă (cel de a scos din ţară, ascunse în nişte boxe Marshall, câteva păsărici phoenicşi, învelite în texte cu Andrii Popa), cu elemente retrograde precum Petre Stoica, Virgil Mazilescu şi Liviu Ioan Stoiciu care… Care ce? Cum, care ce? Uite, informatorul Marin spune clar:

“au venit cu o săptămînă înainte şi s-au îmbătat continuu, strîngînd în jurul lor, la hotel şi în restaurant, pe toţi tinerii care voiau să debuteze în poezie şi debitînd tot felul de idei împotriva regimului, încercînd să-i influenţeze pe tineri. Tot la Casa Pogor a citit poezii poetul Liviu Ioan Stoiciu, poezii care i-au îngrozit pe cei de la Partid, care erau de faţă, fiind despre cît de greu o duce poporul.“

Ca şi cum toate aceste fapte nu erau de ajuns, PIŢU LUCA s-a angajat să elucideze controversele din jurul unor  termeni  bgurghezi precum “pornografie”, “scatologie” şi “patafizică”. Acesteia din urmă i-a dat, cu insolenţă, o definiţie personală, nemulţumit fiind de cele oferite de dicţionare occidentale. Dar, culmea-culmilor, ştia de existenţa unui tratat secret, “Tratatul de băşinologie militară”, compus de Magistrul Ţicăuan (aka Mihai Ursachi) şi germanistul Alexandru Ţenchea.

Profund nerecunoscător pentru a fi fost lăsat să meargă la Dijon, iată cu ce strâmbe vine PIŢU LUCA în opuri precum Naveta esenţială, Sentimentul românesc al urii de sine şi Lettre à un ami occidental unde  dă definiţia patafizicii:

“I. Patafizica este ştiinţa acelui domeniu ce se întinde dincolo de metafizică: ea depăşeşte metafizica atît cît aceasta din urmă depăşeşte fizica – în toate sensurile ad libidum. II. Patafizica-i ştiinţa particularului, a legilor ce guvernează excepţiile. III. Este ştiinţa soluţiilor imaginare. IV. Pentru ea toate sînt acelaşi lucru. V. Patafizica-i  de alură imperturbabilă. VI. Totul este patafizic: dar puţini oameni pun conştiincioşi patafizica în practică. VII. Dincolo de patafizică nu e nimic: ea este instanţa supremă.“

Puneţi-vă şi dumneavoastră în locul Ce.Ce.-istelor Alexandrina Găinuşă şi Aneta Spornic. Ce trebuia să înţeleagă dânsele din alde Piţu?

Dacă patafizica aceasta era aşa importantă, de ce tovarăşa Elena Ceauşescu era doar doctor academician, chimistă şi savant de renume mondial, şi nu era şi preşedinta Academiei de Patafizică, patafiziciană de renume para-mondial?

Şi, cum adică, într-o ţară în care totul era de stat, vine Piţu cu ştiinţa particularului? De unde să ştie particularul ăsta mai bine decît ştie statul?

Şi când documentele de stat şi de partid spun clar că instanţa supremă este tovarăşul Nicolae Ceauşescu, cu ce scop spune Piţu că nu, că patafizica este şi mai supremă ca Tovarăşul?

Dar la recomandarea înţelegătorului securist Florinel Viziteu, care vizita pe toată lumea, Tovarăşul Suprem l-a iertat pe Piţu încă o dată. Numai că el, Piţu ista, element penticostal de lângă Suceava, şi alţi patafizicieni au luat o hotărâre total duşmănoasă.

Instigatorul Sorin Antohi, Piţu şi Dan Petrescu au hotărât să tranşeze, o dată şi pentru totdeauna, rivalitatea patafizică în care se afla grupul de la Iaşi cu banda  Ars Amatoria de la Clujul echinoxist (Haiduc-șef Ioan Groșan, omul ce a stârnit scrierea splendidului roman “O sută de ani de zile la Porțile Orientului”, cum amintște azi Sorin Antohi într-un cuvânt liminar) şi a unor elemente ca Florin Iaru, de la Cenaclul de Luni, din  Bucureşti, care Iaru scrisese acel “La cea mai înaltă ficțiune” arătând cu degetul spre proletcultista “La ce mai înaltă tensiune”. Piţu, pus pe fapte mari, l-a cooptat şi pe numitul George Pruteanu şi aşa a fost înfiinţată banda cu numele de cod <<Artelul Textual>>.

Pornind de la proza lui Dan Petrescu, ”Posibilităţile de a scrie un roman al colectivizării scrutate de Arghir cel Bătrân şi Beţiv la Băltăreţul în chiar zilele noastre” (1982, celula huliganică <<Dialog>>), artelul s-a pus pe scris romanul contrarevoluţionar “<<Brazde peste haturi>> revisited”.

Nu era de ajuns că era jignită opera tovarăşului şi prietenului maghiar István Horváth (“Brazdă peste haturi”), dar, pentru ca batjocura să fie totală, Antohi venise şi cu duşmănosul ”revisited”, ca să fie clar că ”semnifica faptul că reciteşte creativ <<literatura orizontală>> a colhozizării micilor proprietăţi peizane, rescriind-o pastişial, parodic, şarjînd-o, intertextualizînd-o sau, mai precis, hipertextualizînd-o în draci”.

Aşa ceva era intolerabil. S-a trecut la percheziţii masive şi nici până astăzi nu s-au recuperat decât 23 de pagini din cele 45 pe care apucaseră să le termine complotiştii. Dar este de ajuns să citești ce a rămas, ca să înţelegeţi în ce vroiau <<arteliţii>> să arunce România.

În primul rând, toate relizările colectivizării din scumpa noastră patrie erau mutate doar în satul Chipeşeni, comuna Dimparis, ca şi cum francezii ar fi avut vreun merit în eforturile stârpirii chiaburimii din România. Titlurile celor nouă episoade vorbesc şi ele despre natura diversiunii. Iată ”Un chirov, două chiroave” (Dan Petrescu) şi asta imediat după ”Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?” (Sorin Antohi).

Reamintim că tovarăşul Kirov nu a fosat asasinat fiindcă fusese cal, ci pentru că fusese un măgar cu tovarăşii săi de luptă.

”Dictotaurul” (Luca Piţu) şi ”Ascensiunea lui Iordache Leahu poate fi oprită” (tot Piţu Luca).

De ce să fie oprită promovarea tovarăşului Leahu? Doar conducerea PCR spusese clar că toţi tovarăşii pot fi promovaţi chiar până la funcţia de Dictotaur.

Dar tovarăşele?

Şi dânsele – până la funcţia de Dictovaci. Împreună, tovarăşi şi tovarăşe de nădejde, puteau fi promovate până la funcţia supremă: funcţia crează organul. Şi atunci?

Despre istoria volumului “Ce-ar mai fi de spus. Convorbiri libere într-o ţară ocupată”, scris de Dan Petrescu şi Liviu Cangeopol, nu am prea multe de spus. Recunosc doar că Dan Alexe l-a scos din Românica, mi l-a trimis la Washington. L-am serializat la Vocea Americii şi am publicat masiv din el în ”Agora”.

Cine citește asemenea pagini și mai scapă un ochi şi peste ”Scrisoare deschisă organelor de represiune din România” trimisă de Dan Petrescu “Europei libere” poate înţelege ridicolul pretențiilor maniacal-megalomane ale unora care continuă să se prezinte drept ”cei mai” şi „singurii”  rebeli ai vremii, deși – sărmani mitomani – n-au apucat să joace nici măcar rolul celui ce trece prin scenă cu un pahar de apă.

Ce crede azi Obiektiv Obiektivovici-Piţu despre turnătorii lui?

Iubitor de carte cum e, se dă după vorbele altora. Cum ar fi vorbele lui Livius Ciocîrlie:

”Există prietenul foarte bun despre care credeai că ţine mult la tine şi, citind dosarul, constaţi că, într-adevăr, scria lucruri foarte calde. Aveai prietenul foarte bun despre care credeai că ține mult la tine, dar scria nişte lucruri care, dacă s-ar fi schimbat politica Partidului, te-ar fi dus la închisoare. Sau era colegul, cu care nu m-am înţeles, ce scrie douăzeci de rapoarte, nici un cuvînt de rău, nici un cuvînt periculos pentru tine. Însă există, din păcate, şi prietenul bun, minuţios, care sînt convins că, abia închideai uşa la plecare, şi atunci el se ducea la masă şi scria pentru a relata toată discuţia, încercînd să te pună într-o lumină cît mai rea. Şi atunci ce concluzie pot să trag? Cu atît mai mult cu cît nu pot să ştiu, în primul rînd, în ce condiţii au devenit informatori. Unii poate din convingere, alţii fiindcă erau vulnerabili, alţii fiindcă pur şi simplu le era frică.”

Tot ce are de zis Piţu este: “Aşa şi eu cu ciripoii mei colegiamicali.“

Dar despre securiști, ce are de zis Pițu? Evazionistu’ tot evazionist. Spre a confirma informația că revoluția trebuia să înceapă la Iași dar, din cauza ploii, a fost transferată la Timișoara, Pițu dă vina din nou pe Livius Ciocîrlie:

“Spre deosebire de unii informatori, securiștii lui Ceaușescu nu urăsc. Ei sunt profesioniști. proști, dar profesioniști. Colectează informații și le sintetizează cu răceală. E drept, cum nu e nimic de aflat, sînt aduși la un soi de paranoie. Paranoie sau istețime. Se fac utili. Cum în scrisori și la telefon oamenii sînt prudenți, <<mijloacele>> nu prea ajută. Ele nu dau decît informații nefolositoare. Numai turnătorii, din cînd în cînd,  le oferă  <<probe>>, adică informații inflamate. Vina nu există dar ei o caută. Securiștii lui Dej nu căutau vina, o impuneau. Le-o aduceau la cunoștință vinovaților. Și urau. Ai <<noștri>> n-au urît decît în decembrie. Atunci, aceeași, politicoși, protocolari, au bătut de au rupt. De unde se vede că ei n-ar fi fost depeizați dacă Ceaușescu și-ar fi schimbat mai înainte politica și le-ar fi cerut să se comporte ca sub Dej.“

În sfârşit, de ce continuu să-i iau apărare acestui PIŢU LUCA, chiar şi în faţa atâtor probe zdrobitoare că a vrut răul patriei? Ce mă leagă de Obiektiv Obiektivovici dacă nu m-a legat Securitatea?

Simplu. Sunt stră-strănepotul lui Tănase Todoran, din Bichigiu, Bistriţa Năsăud. Cel tras pe roată cu tot dichisul vremii. Şi uite ce scrie Piţu aici despre moşul meu: “iar de mi se întîmplă să mă îmbăt – foarte rar de altfel şi numai cînd ascult <<Balada lui Moş Tănase Todoran>> (ori slujba Cucerniciei Sale Ioan Pintea de canonizare a grănicerilor năsăudeni) – labitur ex oculis meis, esenţă a lacrimarului.“

Nu m-am îmbătat niciodată cu Maestrul Cajvaneu. A venit momentul. Îl somez să se prezinte la Botoşani ori la Cernăuţi, cam într-o lună, cu sticle multe de Zghihară de Huși, Busuioacă de Bohotin şi ceva Cotnari. De pocale, nu-i nevoie. Vom bea pe rând cu paharul pe care Dan Hatmanu l-a pus în mâna lui Ştefan cel Mare (vezi tabloul istoric “ISTORIE” reprodus în cel de al XIII-le Appendix al cărţii), care Vodă scoate mâna în afara tabloului ca să ciocnească cu Elena şi Nicolae Ceauşescu.

Punct de întâlnire: statuia lui Sartre pe a cărei piedestal scrie “Tout anticommuniste est un chien!”

***

Cine spune că nu ne-am distrat pe vremuri, nu cunoaşte istoria ţărişoarei. Viaţa – mai mult netrăită decât trăită – şi-a luat haraciul, tragediile n-au lipsit din parcursul “Grupului de la Iaşi”, despărţirile n-au fost puţine, derapajele – nici ele. Închizând această carte pe care doresc să o ştiu deschisă de cât mai mulţi iubitori de literatură şi istorie, visez să-i reîntâlnesc pe prietenii mei exact cum sunt unii dintre ei prinşi într-o notă a Securităţii:

“DAN PETRESCU, L. ANTONESEI, L. PIŢU sînt legaţi într-o prietenie durabilă şi pare-se că se întîlnesc adesea la locuinţa TERESEI CULIANU, unde trag chefuri, discută politică etc.“

Cum adică, “pare-se”?

Șerban Foarță

De la „Tout est perdu, fors l’honneur” încoace, – mai că nu am citit vreo altă frază tot atât de emoţionantă ca asta (dintr-o Declaraţie, dată în stare de arest, la 18 mai 1983, de către Luca Piţu):

„Deşi organele de cercetare mi-au pus în vedere că declararea numelui acestei persoane [care-i va fi dat «în dar, în luna octombrie 1982», Schimbarea la faţă a României, n. m.] nu produce nici o implicaţie juridică, totuşi, având în vedere că este un foarte bun prieten al meu, concepţia mea despre demnitate şi onoare mă împiedică să-l nominalizez.”

Catrenul (cam prozaic) ce urmează se vrea, numai, un modest omagiu adus marelui nostru prieten:

În timp ce alţii, mulţi, vor fi buşit-o

(e vorba de onoare), – unul, printre

puţini, din neam, e-ndreptăţit să intre

în paginile Codului Bushido!

Șerban Foarță

Nu  care  cumva să credeţi că Securitatea şi Luca Piţu au păreri diametral opus despre orice. Nici vorbă. Hăitaşi şi hăituit sunt absolut de acord că ”Numitul PIŢU LUCA s-a născut la data de 14.01.1947, în comuna Cajvana, judeţul Suceava, fiul lui Vasile şi Magdalena” şi că ”Susnumitul a absolvit liceul în 1965, la Gura Humorului, după care a urmat cursurile Facultăţii de Filologie, secţia română-franceză, la Iaşi.”

E ceva de capul acestui “Obiektiv Obiektivovici” provenit dintr-o ”familie modestă de ţărani”? Cam este. Securitatea zice: ”Aşa cum rezultă din verificările întreprinse şi din materialele ce le deţine asupra sa, posedă o temeinică pregătire profesională, o cultură literară şi filozofică vastă, avantajat de o memorie deosebită.” Başca, vorbeşte şi vreo patru, cinci limbi străine.

Şi, atunci, care-i baiul? S-au cheltuit banii de la buget pe educaţia unui neica Nimeni? Deh, zice Securitatea, Piţu ăsta nu e chiar perfect. De ce? Cu pătrunderea stă mai deficitar, căci este dotat doar cu “o oarecare putere de pătrundere a celor citite.”

Cine face precizarea asta cu deficitul de pătrundere?

Nişte băieţi cu minte gigea, precursori ai lui Vanghelie. La o percheziţie din 1983, efectuată la locuinţa unui student, în căutarea unei cărţi duşmănoase a transfugului Virgil Tănase, peste unul dintre securişti dă norocul:  “ de unde, dară, strigătul victorios al securiciului scotocitor după cărţile interzise şi căzător peste a politrucului marxian Al. Tănase terfeleoagă de filosofia culturii (pusă la gura sobei, cu utilitate imediată în aprinderea matutinală a focului de lemne): <<L-am găsit pe Tănase, tov. Maior! L-am găsit pe Tănase! Ura!>>“

Mai e probleme, mai e multe probleme. Iată, Piţu ăsta, după ce că are pătrundere limitată se mai şi esprimă. Unde?

Aici ne confruntăm cu altă problemă, fiindcă la Iaşi apar nişte reviste studenţeşti excelente – “Opinia studenţească” şi “Dialog” – dar care, ca un făcut!, n-au nici ele cine ştie ce putere de pătrundere a celor pe care le publică. Uite, poftim, poezia “Examen” a polacei Ewa Lipska:

“Concursul pentru postul de rege a mers impecabil/A primit puncte în plus pentru originea sa, pentru educaţia spartană şi pentru scrisul cu care i-a subjugat pe toţi /Limba obligatorie s-a dovedit chiar cea maternă./Cînd a vorbit despre artă, membrii comisiei au fost zguduiţi/ Da, era cu adevărat un rege/Preşedintele comisiei s-a dus după popor ca să-l înmîneze festiv regelui/Poporul a fost legat în piele… “

Recunosc, a dracu’ e pielea pe băieţii ăştia din <<Grupul de la Iaşi>>. Cine sunt ei?

Studenţi, lectori, profesori – deopotrivă. ”Nume, dă-ne şi nouă ceva nume”, se-nfierbântă Secu! Şi “sursele”, ”informatorii”, domnişoarele şi domnişorii ”de sprijin” dau nume la kilogram – Sorin Antohi, Tereza Culianu, Liviu Antonesei, Dan Petrescu,Valeriu Gherghel, Petru Ioan, Alexandru Sever Vlad, Nichita Danilov, Alexandru şi Cecilia Călinescu, Lucian Vasiliu, Andrei Hoişie-Corbea, Paula şi Mihai Dinu Gheorghiu, Mircea Doru Lesovici ”i gli altri”. Dar nimeni nu dă analize ca magistrul <<Ionescu>>. Fiţi atenţi:

“Articolul Dacă Levi-Strauss ar citi FRAŢII JDERI, semnat de Luca Piţu, este mai legat, mai lizibil decît altele ale sale. Discutînd geneza scrisului, făcînd comparaţii neaşteptate, ajunge la afirmaţii interesante, totodată bizare ca aceea din final: << Lupta împotriva analfabetsmului se confundă cu sporirea puterii controlului asupra cetăţenilor. Toţi trebuie să poate citi în secolul al XIX-lea. Nimeni nu are voie să nu cunoască Legea, să fie surd la glasul de piţigoi al Principelui.>>“

Mai legat decît ce este articolul lui Piţu? Vezi bine, mai legat decât articolul lui Sorin Antohi Utopica întâlnire.

Ce e în neregulă cu textul lui Antohi? Sursa <<Ionescu>> precizează nuanţat: “În întregime articolul lui Sorin Antohi este vioi, dar cu un stil poate mai puţin adecvat unei reviste de educaţie.“

De ce, domnu’ <<Ionescu>>?

“Aflăm că dl Romain Réchon, lector la catedra de limbă franceză, a cântat din flaut, că un invitat, poetul kurd Sahrib Kemal, a recitat versuri + aforisme din care se citează:<< Libertatea e o femeie care de o mie de ani e lîngă voi, dar unde vă e bărbăţia?>>“

Nasol, nasol de tot. <<Ionescu >> are dreptate. Eşti mosafir în patria noastră primitoare, mai eşti şi kurd pe deasupra şi vii să ne cauţi la bărbăţie, pe noi, nepoţii lu’ Fraţii Jderi? Hai sictir de-aici, cu libertatea ta cu tot, că la noi democrația și libertatea sunt 100% originale!

Tovarășul colonel Brestoiu Horia dă o înaltă apreciere dibăciei sursei <<Ionescu>>, un exemplu ce trebuie urmat, multiplicat, promovat:

”Nota conducerii Securității din 13.12.1982. Iată, în sfîrșit, o notă informativă capabilă să deceleze aspecte ale utilizării literatului pe căile subtile ale unor esențe de ordin reacționar. Și dacă rețin faptul că << Ionescu>> nu este nici literat de profesie faptul devine cu atît mai notabil. În astfel de cercuri trebuie pătruns cu astfel de surse, dacă sîntem capabili să le găsim și, mai ales, să le dirijăm. Serviciul I are datoria s-o facă primul! Rog să mi se prezinte stadiul la care ne aflăm pe acest teritoriu, atît de îndepăratat nouă, de către conducerea Serviciul I și a Serviciului III pentru a contura cercurile ce ne interesează și, firește, măsurile ce se impun. Termen: 10 zile.”

Ce are de obiectat ”Obiektiv Obiektivovici, alias Pițu Luca, în legătură cu turnătoriile sursei <<Ionescu>> și cu nota tovarășului colonel Horia Brestoiu? Spicuim:

“Sursa are toate referințele despre La Cité totale (Seuil, 1980: cu faimoasa postfață a lui Paul Goma (…), le are dară, cum spusei, chiar de la Dan Petrescu, bine penetrat, încă din 1980, de respectabilul professor și psihiatru, mulțumită căruia căsătoria sa cu Tereza avea să fie relatată, pentru uzul pretorienilor, cu o competență de reporter profesionist. (…) Nea Horică ăsta, minune! După 1989, se ițește cu un manuscris despre piloții anglo-saxoni picați prizonieri în România Antonesciană, se ițește la Editura Nemira, nou înființată, unde dă peste… Dan Petrescu. El, domn, îi spune Brestoiului, în esență, că, de-ar fi fost concepută cartea, cu respectarea normelor deontologice ale cercetării istorice, fără improprități lexicale, fără virgule între subiect și predicat, cu rumeguș de limbă lemnoasă minimal, nu ar fi avut nici o reținere în a o celebrizare. Dar, vai, nu era cazul… “

Acum, cine nu știe că Dan Petrescu e un ranchiunos resentimentar?

Cei ce nu au cunoscut realizările Securității sunt înclinați să creadă zvonul că instituția se ocupa doar cu penetrarea și pedepsirea răufăcătorilor, când, în fapt, dădea multă, dar foarte multă atenție prevenirii. Obiectiv cum este, Obiektiv Obiektivovici-Pițu recunoaște. Când, în 1978, apare pericolul nuclear ca Pițu Luca să fie imprudent  avansat lector universitar doar pentru că e tobă de carte, tovarășul locotenent Stanciu F.M sesizeză cu agerime pericolul, bate toba și vine prompt cu planul de prevenire:

“Măsuri: Propun ca, prin tov.locot.col.CIOBANU FL, să prevenim avansarea ca lector a lui PIȚU Luca, acesta fiind necorespunzător din punct de vedere moral și politic.“

Voci dușmănoase au susținut că printre metodele de pedepsire a disidenților era și “îmbolnăvirea” lor la comandă. Unora “li s-a dat Radu”, cum era numit aparatul de iradiere a celor din cale afară de periculoși. Nimic mai neadevărat. Obiectivele erau trimise mereu la doctori care să aibă grijă, până la cel mai mic detaliu, de sănătatea lor:

“În cadrul verificărilor periodice care se fac rezerviștilor Ministerului Apărării Naționale, de la catedra de limbă franceză vor fi chemate prin curieri, pe baza unor ordine de serviciu, trei cadre didactice, printre ele fiind și obiectivul, de vîrste apropiate, cărora li se va efectua controlul medical, la C.M.J.

În momentul în care cei trei vor intra dezbrăcați în cabinetul medical, unde tov. maior dr.Mirciu C-tin va efectua această operație, echipa operativă va pătrunde în camera de dezbrăcare, de unde va obține mulajul cheilor de la domiciliul obiectivului. Măsurile operatorative vor fi realizate de tov.lt.maj Ciobanu C-tin, care va conduce pe cei trei la cabinet.

După luarea mulajului echipa se va retrage la sediul inspectoratului.

Cu prilejul vizitei medicale, tov.mr.dr.Mirciu C-tin va completa, prin discuții, fișa medicală <<la zi>> pentru a întări astfel legenda folosită.

Obținerea mulajului va fi obținută de către echipa operativă condusă de locot.colonel Bulai Mihai, locot.major Ciobanu C-tin, căpitan Viziteu Florinel. Acțiunea va avea loc în ziua de 7 februarie 1983.”

O altă bârfă tendențioasă pe care o demontează Pițu Luca este aceea potrivit căreia mulți securiști își făceau treaba fără nici o tragere de inimă, potrivit sloganului corporatist “Voi vă faceți că ne plătiți, noi ne facem că muncim.” Inexact, ne spune Obiektiv Obiektivovici. Unele cadre puneau la bătaie nu doar devotamentul total, dar și geanta nevestii. Iată aici exemplul luminos al tovarășului Lt. Stanciu M. Florian:

“Față de această situație, propun ca în realizarea acestui moment operativ să fie folosită soția mea, care, fiind studentă în anul IV filologie, va fi prezentă în amfiteatrul P, în ziua și la ora aleasă de noi. În acest scop, după efectuarea instructajului corespunzător, va fi dotată cu un <<minifon>> ce se află în dotarea serviciului și a cărui autonomie de funcționare este de două ore, cu schimbarea casetei la mijlocul intervalului.

Aparatul va fi amplasat în geanta soției mele, care va sta asupra sa tot timpul seminarului.

În pauza dintre cele două ore, soția mea va ieși din amfiteatru și se va deplasa într-un punct stabilit, unde o voi aștepta și voi proceda, în mod conspirat, la schimbarea casetei.

Consider că varianta propusă prezintă avantaje din două puncte de vedere: <<minifonul>> va fi asigurat prin aflarea sa în permanență asupra soției mele (în geantă); conform indicațiilor pe care le va primi, soția mea se va așeza în amfiteatru astfel încît să se afle cît mai aproape de obiectiv, asigurînd astfel o înregistrare corespunzătoare.

Față de cele raportate, rog să aprobați măsura propusă.“

Eu, unul, zic să se aprobe și-mi păstrez speranța ca soția tovarășului să fie devotată nu doar cauzei comunismului multilateral dezvoltat, ci și soțului.

Altfel, de se duce la întâlnirile cu amantul, purtând în poșetă minifonul bine conspirat, el ar putea produce înregistrări – limpezi ca apa de izvor! – care să concureze cu cea a lui Glenn Gould cântând Clavecinul bine temperat.

Felul în care ne uităm la trecut poate sugera ce prezent merităm şi ce viitor am putea fi capabili să ne încropim. Felul în care ne uităm înapoi la o dictatură poate sugera cât de mult a operat ea pe fibra noastră morală, ce prezent ne-a lăsat drept moştenire şi cam cât viitor ocolit de porniri totalitare suntem capabili să producem.

Reacţiile faţă de ce găsim într-un dosar de urmărire informativă deschis nouă de Securitate ne transformă într-o hârtie de turnesol de a cărei sensibilitate nu suntem conştienţi până nu începem să vedem intensitatea culorilor în care începem să ne împieliţăm. Nu ştim niciodată, cu adevărat, cine suntem sau ce a mai rămas din cei ce am fost, până nu dăm nas în nas cu noi înşine.

Furie, scârbă, deprimare, năuceală, gânduri de răzbunare etc. Ne încearcă – simultan ori pe rând. Toate aceste stări se pot transforma, insidios, în “metode de lucru”, când te apuci să glosezi pe marginea documentelor în care ai fost zidit pentru o vreme. Cum te poţi răzbuna pe o dictatură, fără să te răzbuni pe oameni?

În “Documente antume ale  <Grupului de la Iaşi>”, apărută la Editura Opera Magna în acest an, Luca Piţu dă un răspuns eclatant întrebării de mai sus. Băşcălia ucigătoare la care autorul supune până şi documentele cele mai dezgustătoare reduce dictatura la o esenţă ce scapă multor demersuri similare – ridicolul. Şi nimic nu ucide mai crunt (şi definitiv) decât ridicolul, atâta vreme cât nu este atribuit ori transferat cu anasâna obiectului de studiu, ci doar ajutat să se dezvăluie în întreaga lui splendoare.

Scuzată fie-mi lipsa de pudibunderie: Luca Piţu lasă dictatura comunistă în curul gol. Priveliuştea este copleşitoare. Pentru a vedea îngropată definitiv această arătare, tot ce ne-ar trebui ar fi un al doilea opus în care Şerban Foarţă să pună dictatura în/pe versuri de amor.Titlu provizoriu: Dictatur-o, mon chagrin!

Lupta lui Piţu cu dictatura nu putea sfârşi decât cum a început – de la şi prin cuvint. Căci, înainte de a ne strivi prin faptele sale, dictatura ne mutilase cu limba ei de lemn. Lemnul din paraditul nostru dinafară s-a prelins în înăuntrul nostru visând să-l rigidizeze pe veci. În bună măsură, a reuşit.

Măsura în care a ratat se poate vedea în cartea lui Piţu. Ea anulează constatarea pesimistă a celor ce au strigat Rigor mortis! când ne-au evaluat în cele aproape cinci decenii dinaintea lui 1989.