Luaţi urma banilor, funcţiilor, onorurilor. A treia scrisoare către Dorin Tudoran

M-am întrebat şi m-am tot întrebat ce anume cauzează iubirea aceasta fără de margini – nici măcar a bunului simţ! – ale unor oameni şcoliţi, unii cu opere remarcabile, ale unor „intelectuali fini şi subtili”, faţă de un ins incult şi grobian, care ar face o figură cu mult mai bună pe puntea unui vas sau într-o tavernă portuară. Fiind vorba despre persoane atît de dichisite la minte, de bună seamă că am evitat explicaţiile prea la îndemînă, simple, dacă nu chiar simpliste, ajungînd la nişte fantezii cu vagi aere psihanalitice – atracţia pe care o exercită forţa brută (ba chiar şi brutală!) asupra spiritelor rafinate, procesul de identificare cu cel care simbolizează puterea etc. M-am trezit chiar interpretînd aceste acte de servilism pur prin prisma celebrei metafore a „scepticului şi barbarului”. M-am mai gîndit şi la capacitatea intelectualului de a se iluziona pentru o cauză, iluzia fiind uneori atît de mare încît ajunge să identifice cauza cu o persoană care a subtilizat-o şi încă fără prea mare rafinament. Acum, mi-au trecut fanteziile acestea ce tindeau să devină sistem şi sînt de acord că explicaţia din articolul tău, de la care am plecat la drum, este mult mai exactă: „Termenul care a fost golit total de sens este cel de intelectual public. Pagubele provocate de gazetari arvuniţi sînt o glumă pe lîngă distrugerile nucleare produse de armata ” publicilor. Prin public, asemenea intelectuali înţeleg datul în stambă – la lumina zilei şi din bezna nopţii – după cum le dictează interesul personal, tentaţiile puterii sau, în cazul unora dintre ei, probabil spaima de a nu fi şantajaţi”. În ultimele două rînduri identifici motivaţia scurt şi clar. N-am mare lucru de adăugat decît acela că, în cazul unora, cele trei motive merg foarte bine toate împreună, în cazul altora fiind îndeajuns două sau chiar unul singur! În fond, toate trei sînt ipostaze ale interesului, cel material grosso modo, cel legat de participarea, fie şi indirectă, la exercitarea puterii, cel de imagine şi/sau faţadă. Este suficient să facem lista funcţiilor, poziţiilor şi sinecurilor de care au beneficiat membrii grupului şi modul clientelar în care şi-au distribuit între ei diversele avantaje, ca lucrurile să devină de claritatea cristalului. Dacă mai căutăm şi pe site-ul Finanţelor să vedem ce instituţie, privată, dar de cultură, a fost iertată de două ori de datorii, mai avem o probă. Să procedăm şi la lista celor decoraţi cu ordine şi medalii?! Nu este nevoie că este afişată pe site-ul preşedinţiei. Unii se dau pur şi simplu în vînt după asemenea tinichele, aşa e firea lor şi nu prea avem ce face. Poate îţi aminteşti că ilustrului anticomunist oficial trans-atlantic i-am făcut amîndoi recomandări pentru nu ştiu ce medalie a Universităţii la care lucrează. Amîndoi eram în relaţii destul de reci cu el în acel moment, dar nu l-am putut refuza, omul voia pur şi simplu medalia, sper că a primit-o! Şantajul? Da, uneori, a fost eficient şi acesta şi va mai fi, dat fiind că jupînul este un maestru al presiunilor, forţării mîinii, şantajului. Cred că ne aducem aminte amîndoi momentul în care istoricul artelor a părut că doreşte să se elibereze şi a scăpat cîteva vorbe care cam stîlceau statuia Căpitanului Suprem. A fost destul ca ipochimenul să mîrîie: „Să nu spun eu…”, pentru ca simpaticul eseist să-şi înghită vorbele. Şi n-a mai deschis gura pe o astfel de temă pînă în campania pentru referendum, cînd a devenit un campion al boicotării acestuia, mai că-i bătea pe vechii pedelişti, ba chiar şi pe cel aflat pe calea destituirii. Ştiu că nu este un şantaj legat de trecutul sau faptele proprii ale angeologului naţional. Spre lauda sa, în situaţia dată, este victima propriei dumisale loialităţi. Îmi este şi puţin milă de D-Sa, e destul de neplăcut să fii şantajat cu faptele altora. Dar asta spune multe, mai multe şi mai rele, şi despre şantajistul ordinar, care, refuzat de popor la referendum, conduce acum ţara ca un fel de guvernator personal al D-nei Merckel, D-lui Barosso şi al altor domni şi doamne. Să nu te repezi cu reproşul că noua titulatură a fost formulată de Antena 3 – aşa este, dar nici ăia nu pot fi mereu în eroare! Şi mai putem extrage un învăţămînt de aici – dacă trecutul ar fi fost luminat de la bun început şi integral, guvernatorul ar fi fost lipsit de o mulţime din mijloacele de şantaj direct sau indirect. Că nu l-au criticat vreodată e una, că l-au umplut de laude deşănţate, îmbăloşate e însă mult mai grav. Rînd pe rînd, ba un filosof, ba un istoric de artă, ba un anticomunist de profesie, ba un istoric de artă au ţinut să ne bage bine în cap că noi, cei cu oarece simţ critic încă sănătos, ne înşelăm, că nu sîntem în stare să vedem în ipochimen un vajnic anticomunist – poate din pruncie! –, un reformator al statului, un luptător neînfricat împotriva corupţiei, ba chiar, în termenii unui fost comentator sportiv reciclat în intelectual de curte, „un lider pentru alte coordonate istorice”! De parcă ar fi fost vorba despre Papa Ioan Paul al II-lea, Lech Walesa, Bush Seniorul ori măcar cancelarul Kohl! Nu, dragii bunicului, nu despre aşa ceva este vorba, ci despre o hahaleră, care a pus mîna pe putere cu mijloacele oricărui populist demagog, dar şi cu ajutorul bravelor noastre „elite intelectuale”, a cîştigat un nou mandat prin voturile exorbitante obţinute la cîteva ambasade – cîteva mii de voturi în ultima oră de vot la ambasada de la Paris e o performanţă a Dlui Baconski, care a binemeritat după aceea postul de ministru la Externe! –, iar cînd poporul l-a rejetat cu un scor zdrobitor a găsit adăpost sub fustele bătrînei UE, atît de uşor de dus de nas!

Deci, interesul. În cele trei forme ale sale. Nu tu dragoste cu năbădăi, ci un fel de căsătorie din interes. Poate cel mai bine s-a văzut asta în afacerea condamnării comunismului de către o persoană care, prin funcţiile sale trecute, nu avea cum să nu fie, mai întîi „colaborator”, apoi „agent acoperit”, al „braţului înarmat al partidului”. Situaţia e de tot ridicolul. Ar fi putut să nu fie, dacă insul şi-ar fi mărturisit în prealabil păcatele şi ar fi cerut iertare poporului pe care pretinde să-l conducă pentru ele. Dar, vorba regretatului maestru al unei părţi din grupul intelectual dominant, n-a fost să fie! Cum n-a fost să fie nici ca intelectualii cu pricina să denunţe comunismul pe cît acesta ne apăsa pe toţi, ci exact după ce acesta a ajuns „mort şi livid”. Dacă n-ar fi trist, ar fi comic – un agent al regimului comunist, nici măcar pocăit public, condamnă comunismul laolaltă cu un grup de intelectuali care n-au mişcat un deget pe vremea vechiului regim – ba chiar unii s-au bucurat de privilegii nu la îndemînă cetăţeanului de rînd! Ba chiar au fost atît de harnici încît, vreme de vreo patru ani, au pus şi monopol pe anticomunism. De ajunsesem să răspund la întrebarea dacă sunt anticomunist că nu, eu sînt numai necomunist, anticomuniştii fiind doar cei acreditaţi la Cotroceni. Exagerez puţin. Politologul transatlantic s-a luptat cu hidra comunistă – e adevărat că după ce a avut prevederea să pună între D-Sa şi fiara cu pricina cîteva bune mii de leghe de uscat şi de mare… De ce nu e totuşi de rîs? Pentru simplul motiv că marota lor ideologică a deturnat o mulţime de energii comunitare spre o ţintă deja moartă, pentru că au mărit confuzia din minţile noastre, pentru că în vreme ce ei ne îndrumau spre ţinta cu pricina, comuniştii – mă refer la activul de la rangul doi în jos – şi acoliţii lor securiştii se ocupau cu devalizarea ţării, cu transferarea avuţiei publice în mîini cum nu se poate mai private, fie ca atare, fie sub forma „comisioanelor” de la privatizările „strategice”! Poate şi din acest motiv trebuia să cadă Marius Oprea, în „Moştenitorii Securităţii” devoalează procesul cu sute de exemple perfect documentate. Acesta era interesul „sistemului”, cel al „intelectualilor” fiind instituirea monopolului pe anticomunism. Dacă pînă la urmă au căzut firimituri şi în poalele lor – slujbe şi sinecuri, cărţi scrise pe materialul adunat de echipa Oprea etc. – cu atît mai bine. Asta este – legătura dintre anticomunistul de bîlci şi legiunea de anticomunişti de operetă s-a dovedit avantajoasă, ea funcţionînd, cum se spunea pe vremuri, în spiritul avantajului reciproc! Cine a pierdut? Noi, proştii, ciumpalacii, cum ne gratula mai astă-iarnă unul dintre ciocoii noi, din „next generation”… Dar despre ciocoii noi într-un episod separat. Deocamdată, constat perfecta logică a excluderii pe baza căreia funcţionează nucleul tare, reprezentat de GDS şi Revista 22. Rînd pe rînd, pentru încălcarea „ortodoxiei” de grup, au fost eliminaţi Stelian Tănase şi Alina Mungiu, de la conducerea revistei, Gabriel Andreescu, din GDS, unul dintre singurii doi disidenţi anticomunişti ai grupului, celălalt fiind Radu Filipescu, care făceau puşcărie pe cînd membrii de vază erau cu burse de studiu în Germania! C-aşa e-n tenis! Ultimul exclus este regizorul Sorin Ilieşu, fără încăpăţînarea căruia nu s-ar fi adunat sutele de mii de semnături care să-l oblige pe dl Băsescu să creeze Comisia Prezidenţială şi, pe baza Raportului acesteia, să condamne regimul comunist drept „ilegitim şi criminal”. Fără Ilieşu, n-ar fi existat nici Comisia, nici Raportul, nici actul condamnării. Iată însă că GDS, ca şi Societatea Timişoara – Doamne, ce-au ajuns aceste instituţii cîndva respectabile! – pot funcţiona foarte bine, poate chiar mai bine, mai monolitic, mai strîns unite în jurul multiubitului şi stimatului Căpitan Suprem, fără Sorin Ilieşu! „Crima” D-lui Ilieşu? I-a cerut preşedintelui să se ţină de cuvînt în privinţa angajamentului în 17 puncte luat la pronunţarea condamnării comunismului în Parlament, mai mult, a dovedit că preşedintele minte. Condamnarea a rămas de ochii lumii, un act pur demagogic, dar producător de imagine – şi pentru preşedinte şi pentru vajnicii anticomunişti de a 25-a oră. Cum să nu se înţeleagă cele două părţi atît de bine?!

În afara acelei schiţe de distanţare a istoricului de artă a mai existat vreun gest, vreo vorbă domoală, care să-i semnaleze Căpitanului că nu e totul în regulă în prestaţiile dumisale, că mai sare masa, ba chiar şi casa? Nimic, zero, neant. Nici cînd acesta şi-a pus presupusa ibovnică – oricum, obraznică, incultă şi lacomă – ministru, ba chiar în două rînduri. Nici cînd l-a tot pus şi repus pe dl Boc premier pînă cînd şi acesta a pierdut şirul mandatelor. Nici atunci cînd şi-a făcut beizadeaua europarlamentar în dispreţul publicului, ba chiar şi al partidului de suflet, obligat să „cotizeze” cu 10 procente din voturile proprii în contul alegerii unei fătuci sărace cu duhul, al cărui principal inamic politic este limba română. Nici în momentele în care preşedintele a făcut declaraţii clar rasiste şi/sau discriminatorii. Nici cînd – de nu ştiu cîte ori! – s-a substituit premierului dictînd el politicile publice, indiferent că priveau economia, educaţia, sănătatea etc. Nici măcar atunci cînd stăpînul lor şi-a declarat preferinţa pentru chelneri şi tinichigii în dauna filosofilor. Deşi unii dintre ei se socotesc, poate chiar şi sînt, că eu nu mă pricep la arta gîndirii, filosofi! Într-un articol din Timpul pe august, prietenul Gabriel Andreescu se miră să-l găsească pe remarcabilul autor Mircea Cărtărescu în tabăra „intelectualilor lui Băsescu”, mai nou şi în cea a Noii Republici a lui Mihail Neamţu. N-o să-mi trimit un prieten atît de bun pe site-ul ICR să vadă cît a beneficiat poetul – ba chiar şi soţia sa! – de programele de traduceri şi alte programe ale onorabilei instituţii, ca să nu pun problema în zona interesului mercantil şi meschin, o să-i amintesc altceva. În campania din 2004, candidatul la preşedinţie devenit preşedinte citea „Levantul” de Mircea Cărtărescu. În campania din 2009, citea aceeaşi carte! Cum să nu-i fii recunoscător cuiva care te citeşte atît de atent, în ritm de un rînd la cîteva zile? Sau, poate, e atît de cucerit de cartea ta încît tot citeşte, reciteşte, răsciteşte! Cum să-l laşi în drum oricîte fapte reprobabile ar comite, oricîte vorbe fără perdea i-ar scăpa pe gură? Dacă omul şi-a pus în cap să-ţi dedice un studiu, o monografie?!

Păunescu înmormântat în mare jale naţională, Vasile Paraschiv plecând dintre noi aproape clandestin. Cine a câştigat? Pe ce valori mizăm?

Acum vreo trei luni, când a plecat dintre noi Adrian Păunescu – Dumnezeu să-l ierte, că are ce ierta! – spiritul public, bine dirijat de televiziunile de doi bani duzina, a cunoscut o inflamare de o intensitate incredibilă. Deşi poetul Păunescu „murise” de la începutul anilor şaptezeci, cu volumul Fântâna somnambulă, în noiembrie trecut, murind propagandistul şi profitorul tuturor regimurilor ce purta acelaşi nume, a fost clasat drept poet naţional, îngropat cu salve de armă, în virtutea faptului că fusese decorat de bezmetica noastră tranziţie, nu ştiu pentru care fapte anume.

Zilele trecute, a părăsit această lume Vasile Paraschiv, un om care şi-a petrecut întreaga viaţă combaterii eroice şi singuratece tocmai a ceea ce iubise şi slăvise Păunescu, mă refer la regimul comunist, la Ceauşescu, la cultul personalităţii dictatorului. A fost petrecut dintre cei vii aproape clandestin, în Ploieştiul său natal, în prezenţa familiei, a câtorva prieteni şi discipoli târzii, a unora dintre concetăţenii săi şi a unora veniţi din alte părţi pentru a-i aduce un ultim omagiu.

E adevărat, era greu să aştepţi vreun semn din partea oficialităţilor faţă de o persoană care i-a refuzat preşedintelui decoraţia pe motiv că acesta a fost/este comunist. Este greu de înţeles de ce s-a simţit ofuscat preşedintele şi comilitonii săi – Vasile Paraschiv n-a făcut decât să reia chiar formula prezidenţială din confruntarea electorală cu dl Năstase, din 2004. Iar de la tembeliziunile noastre, ce să aştepţi? Ce rating poate aduce moartea unui mare disident, aproape uitat, comparativ cu bardul de la Bârca, cu propagandistul cu glas de tunet, chiar şi câteva zile înaintea morţii? Cine naiba a câştigat Revoluţia dacă îl jelim şi supraevaluăm pe unul dintre clasicii moderni ai propagandei comuniste şi aproape că nu ştim unde să-l ascundem pe unul dintre puţinii oponenţi reali ai comunismului de după instalarea lui Ceauşescu la putere? Pe ce valori mizăm? Încotro ne îndreptăm recunoştinţa şi compasiunea? Dacă nici aceasta nu este o lume pe dos, în conformitate cu valorile spre care înclină după o Revoluţie anticomunistă, eu unul nu ştiu care alta ar putea fi!
Greu de găsit doi oameni mai diferiţi! Păunescu profitor al comunismului şi tranziţiei, decorat de ambele regimuri, răsplătit regeşte pentru laudele aduse lui Ceauşescu, iar tranziţia răsplătindu-l şi cu scutirea soţiei de puşcărie după ce ucisese o familie întreagă conducând iresponsabil automobilul. De partea cealaltă, un om care n-a fost ferit de nici una din aberantele măsuri de represiune ale vechiului regim – izolarea, ridicarea de pe stradă, arestul la domiciliu, puşcăria, psihiatria represivă, bătaia în cel mai fizic sens al cuvântului, bătaia soră cu moartea. Şi o tranziţie care i-a refuzat nu doar împlinirea idealurilor, ci şi minimele măsuri reparatorii pe care le ceruse la un moment dat – că, deh!, faptele se prescriseseră!

Vasile Paraschiv nu mai este printre noi. Rămâne exemplul său luminos, desigur pentru cei care nu-l vor alege model pe Păunescu. Şi rămân în urmă două cărţi fundamentale pentru înţelegerea logicii regimului comunist şi a represiunii, dar şi, mai ales, logica rezistenţei, a opoziţiei: Lupta mea pentru sindicatele libere din România (Polirom, 2005) şi Aşa nu se mai poate, tovarăşe Ceauşescu! Memorii după 20 de ani (Curtea Veche, 2007). Cu prilejul lansării celei din urmă la Iaşi, într-un amfiteatru arhiplin de studenţi şi profesori, l-am văzut singura oară pe Vasile Paraschiv. Atâta energie concentrată într-un trup atât de puţin şi împuţinat de vârstă! O energie care iradia din ochii săi ca din nişte lasere. Dumnezeu să-l aibă în sfânta Sa pază.

Întîlnirea cu Dorin Tudoran a avut loc la sediul IRIR din Bd. N. Bălcescu 21, scara B, et. 4. Despre Eu, fiul lor, despre semnificația acestei cărți au vorbit Daniel Cristea Enache, Radu Călin Cristea, Liviu Antonesei, Marius Oprea, Silviu Lupescu (Polirom) și Dorin Tudoran. În audiență s-au aflat, între alții, Carmen Mușat, Theodora Bertzi, Dorina Rusu, Germina Nagâț, Harry Tavitian, Florin Iaru, Dinu Zamfirescu, Sorin Antohi, prof. Daniel Barbu, prof. Gabriel Andreescu, prof. Zoltan Rostas, conf. Alin Ciupală, Andrei Dimitriu, directorul Filarmonicii George Enescu, Florin Poenaru, numeroși studenți.

În deschiderea întîlnirii, Liviu Tofan, directorul IRIR, a spus următoarele:

Doamnelor și Domnilor, mă bucur să vă salut la primul episod al Întîlnirilor IRIR. Inaugurăm această serie de evenimente profitînd de prezența în România a domnului Dorin Tudoran, căruia îi mulțumesc că este alături de noi.

Această carte, “Eu, fiul lor – Dosar de Securitate”, a apărut recent și s-a vorbit mult despre ea. Peste o săptămînă, Polirom va face lansarea cărții în prezența… autorului, era să spun. Dar Dorin Tudoran, al cărui nume apare pe copertă, nu este autorul, nici subiectul, ci obiectul, mai precis obiectivul autorului colectiv Securitatea. Este o carte din documente ale Securității, este o carte document, un document din trecut. Și dacă este adevărat că trecutul este doar începutul prezentului, un asemenea document constituie și un avertisment de care e bine să ținem seama în acest prezent.

Pentru mine, cartea aceasta este o carte necesară. Asta pentru că, într-un asemenea moment de derivă a societății, cînd intelectualul român a ajuns atît de ieftin – prețuri de criză, cum se spune – este important, este necesar, cum spuneam, să ne amintim, sau să ni se amintească faptul că, în împrejurări infinit mai dificile, chiar periculoase, au existat intelectuali români care n-au făcut rabat la conștiință.

Despre această carte vor vorbi imediat Daniel Cristea Enache, Radu Călin Cristea, Liviu Antonesei, dumneavoastră în dialog cu Dorin Tudoran. Eu mai vreau să spun doar un lucru. Nu l-am cunoscut personal pe Dorin Tudoran pînă acum. Există însă o relație mai veche. Acum 25-30 de ani, cînd Dorin Tudoran făcea și pătimea cele consemnate în această carte, eu eram la München, la Europa Liberă. Eu și colegii mei, noi, transmiteam știrile, informațiile despre Dorin Tudoran. Îi spuneam astfel lui Dorin Tudoran că nu este singur sau abandonat, că cineva se preocupă de soarta lui, altfel decît o făcea Securitatea. Permiteam românilor să afle despre Dorin Tudoran, amplificam mesajul demersului său. Eram complici, dar nu așa cum o interpreta Securitatea. Eram complici la bine. Institutul Român de Istorie Recentă este onorat să-i ofere lui Dorin Tudoran acest gen de “complicitate” în continuare.

ÎNREGISTRAREA VIDEO A ÎNTÎLNIRII (de pe YouTube – 4 părți):

Dorin Tudoran la Intilnirile IRIR (1)

Dorin Tudoran la Intilnirile IRIR (2)

Dorin Tudoran la Intilnirile IRIR (3)

Dorin Tudoran la Intilnirile IRIR (4)

Turnătoriile avându-l drept subiect pe ”Obiektiv Obiektivovici” (“este cam zăpăcit prin modul lui de comportare şi ţinută. Umblă în cap cu căciulă ţărănească, cu traistă”./…/” Pentru simpatia celor de acolo îşi trimite salariul în sat”) sunt în bună măsură inutile, fiindcă ”obiectivul” se toarnă cu plăcere de unul singur ori de câte ori i se cere să o facă.

Întors de la nişte cursuri de vară organizate la Dijon, Piţu recunoaşte mârşăviile comise în Francia:

“Cu tristeţe îmi amintesc a fi irosit circa 3-40 de franci noi cumpărînd nimicuri muiereşti, id est: 1 pereche de pantaloni roşii de vară, 1 colier de perle false şi 2,3 perechi de collants de duzină”/…/”Cît priveşte relaţiile cu străinii, după examenul general am făcut conversaţie cu bătrînei de la serviciul de împrumut al bibliotecii universitare, cu una din dactilografele de la cursurile de vară şi cu un băiat, bucătar la cantina studenţilor.“/…/”întrun scuar din faţa bisericii Notre-Dame am dat de pomană unui clochard  ultima conservă de pâté en croûte din servietă, cu vreo două ore înaintea decolării, şi, exploatînd ocazia, am schimbat cu el câteva fraze în argou parizian.“

Piţu nu se dă înapoi nici de la a-şi turna colegii:

“Insist, în chip de concluzie, că toţi colegii au revenit în România mulţumiţi pe deplin de experienţa dijoneză, gata să înceapă noul an universitar cu forţe proaspete.“

E drept, din finalul denunţului lipseşte patrioticul “Ura!” Datorită denunţurilor şi autodenunţurilor de acest fel, turnătoriile informatoarei <<Raluca Alexandru>> devin de o futilitate absolută, chiar şi după ce a fost “ridicată, după intromiterea în PCR, la rangul invidiabiul al unei persoane de sprijin”, cum notează Obiektiv Obiektivovici. Ce rămâne este doar lupta de clasă purtată de oama în delegaţie/cu delegaţie împotriva omului nostru din Cajvana.

Obiektiv Obiektivovi-Piţu a fost şi victima unui anturaj nenorocit. S-a înhăitat cu alde Foarţă (cel de a scos din ţară, ascunse în nişte boxe Marshall, câteva păsărici phoenicşi, învelite în texte cu Andrii Popa), cu elemente retrograde precum Petre Stoica, Virgil Mazilescu şi Liviu Ioan Stoiciu care… Care ce? Cum, care ce? Uite, informatorul Marin spune clar:

“au venit cu o săptămînă înainte şi s-au îmbătat continuu, strîngînd în jurul lor, la hotel şi în restaurant, pe toţi tinerii care voiau să debuteze în poezie şi debitînd tot felul de idei împotriva regimului, încercînd să-i influenţeze pe tineri. Tot la Casa Pogor a citit poezii poetul Liviu Ioan Stoiciu, poezii care i-au îngrozit pe cei de la Partid, care erau de faţă, fiind despre cît de greu o duce poporul.“

Ca şi cum toate aceste fapte nu erau de ajuns, PIŢU LUCA s-a angajat să elucideze controversele din jurul unor  termeni  bgurghezi precum “pornografie”, “scatologie” şi “patafizică”. Acesteia din urmă i-a dat, cu insolenţă, o definiţie personală, nemulţumit fiind de cele oferite de dicţionare occidentale. Dar, culmea-culmilor, ştia de existenţa unui tratat secret, “Tratatul de băşinologie militară”, compus de Magistrul Ţicăuan (aka Mihai Ursachi) şi germanistul Alexandru Ţenchea.

Profund nerecunoscător pentru a fi fost lăsat să meargă la Dijon, iată cu ce strâmbe vine PIŢU LUCA în opuri precum Naveta esenţială, Sentimentul românesc al urii de sine şi Lettre à un ami occidental unde  dă definiţia patafizicii:

“I. Patafizica este ştiinţa acelui domeniu ce se întinde dincolo de metafizică: ea depăşeşte metafizica atît cît aceasta din urmă depăşeşte fizica – în toate sensurile ad libidum. II. Patafizica-i ştiinţa particularului, a legilor ce guvernează excepţiile. III. Este ştiinţa soluţiilor imaginare. IV. Pentru ea toate sînt acelaşi lucru. V. Patafizica-i  de alură imperturbabilă. VI. Totul este patafizic: dar puţini oameni pun conştiincioşi patafizica în practică. VII. Dincolo de patafizică nu e nimic: ea este instanţa supremă.“

Puneţi-vă şi dumneavoastră în locul Ce.Ce.-istelor Alexandrina Găinuşă şi Aneta Spornic. Ce trebuia să înţeleagă dânsele din alde Piţu?

Dacă patafizica aceasta era aşa importantă, de ce tovarăşa Elena Ceauşescu era doar doctor academician, chimistă şi savant de renume mondial, şi nu era şi preşedinta Academiei de Patafizică, patafiziciană de renume para-mondial?

Şi, cum adică, într-o ţară în care totul era de stat, vine Piţu cu ştiinţa particularului? De unde să ştie particularul ăsta mai bine decît ştie statul?

Şi când documentele de stat şi de partid spun clar că instanţa supremă este tovarăşul Nicolae Ceauşescu, cu ce scop spune Piţu că nu, că patafizica este şi mai supremă ca Tovarăşul?

Dar la recomandarea înţelegătorului securist Florinel Viziteu, care vizita pe toată lumea, Tovarăşul Suprem l-a iertat pe Piţu încă o dată. Numai că el, Piţu ista, element penticostal de lângă Suceava, şi alţi patafizicieni au luat o hotărâre total duşmănoasă.

Instigatorul Sorin Antohi, Piţu şi Dan Petrescu au hotărât să tranşeze, o dată şi pentru totdeauna, rivalitatea patafizică în care se afla grupul de la Iaşi cu banda  Ars Amatoria de la Clujul echinoxist (Haiduc-șef Ioan Groșan, omul ce a stârnit scrierea splendidului roman “O sută de ani de zile la Porțile Orientului”, cum amintște azi Sorin Antohi într-un cuvânt liminar) şi a unor elemente ca Florin Iaru, de la Cenaclul de Luni, din  Bucureşti, care Iaru scrisese acel “La cea mai înaltă ficțiune” arătând cu degetul spre proletcultista “La ce mai înaltă tensiune”. Piţu, pus pe fapte mari, l-a cooptat şi pe numitul George Pruteanu şi aşa a fost înfiinţată banda cu numele de cod <<Artelul Textual>>.

Pornind de la proza lui Dan Petrescu, ”Posibilităţile de a scrie un roman al colectivizării scrutate de Arghir cel Bătrân şi Beţiv la Băltăreţul în chiar zilele noastre” (1982, celula huliganică <<Dialog>>), artelul s-a pus pe scris romanul contrarevoluţionar “<<Brazde peste haturi>> revisited”.

Nu era de ajuns că era jignită opera tovarăşului şi prietenului maghiar István Horváth (“Brazdă peste haturi”), dar, pentru ca batjocura să fie totală, Antohi venise şi cu duşmănosul ”revisited”, ca să fie clar că ”semnifica faptul că reciteşte creativ <<literatura orizontală>> a colhozizării micilor proprietăţi peizane, rescriind-o pastişial, parodic, şarjînd-o, intertextualizînd-o sau, mai precis, hipertextualizînd-o în draci”.

Aşa ceva era intolerabil. S-a trecut la percheziţii masive şi nici până astăzi nu s-au recuperat decât 23 de pagini din cele 45 pe care apucaseră să le termine complotiştii. Dar este de ajuns să citești ce a rămas, ca să înţelegeţi în ce vroiau <<arteliţii>> să arunce România.

În primul rând, toate relizările colectivizării din scumpa noastră patrie erau mutate doar în satul Chipeşeni, comuna Dimparis, ca şi cum francezii ar fi avut vreun merit în eforturile stârpirii chiaburimii din România. Titlurile celor nouă episoade vorbesc şi ele despre natura diversiunii. Iată ”Un chirov, două chiroave” (Dan Petrescu) şi asta imediat după ”Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?” (Sorin Antohi).

Reamintim că tovarăşul Kirov nu a fosat asasinat fiindcă fusese cal, ci pentru că fusese un măgar cu tovarăşii săi de luptă.

”Dictotaurul” (Luca Piţu) şi ”Ascensiunea lui Iordache Leahu poate fi oprită” (tot Piţu Luca).

De ce să fie oprită promovarea tovarăşului Leahu? Doar conducerea PCR spusese clar că toţi tovarăşii pot fi promovaţi chiar până la funcţia de Dictotaur.

Dar tovarăşele?

Şi dânsele – până la funcţia de Dictovaci. Împreună, tovarăşi şi tovarăşe de nădejde, puteau fi promovate până la funcţia supremă: funcţia crează organul. Şi atunci?

Despre istoria volumului “Ce-ar mai fi de spus. Convorbiri libere într-o ţară ocupată”, scris de Dan Petrescu şi Liviu Cangeopol, nu am prea multe de spus. Recunosc doar că Dan Alexe l-a scos din Românica, mi l-a trimis la Washington. L-am serializat la Vocea Americii şi am publicat masiv din el în ”Agora”.

Cine citește asemenea pagini și mai scapă un ochi şi peste ”Scrisoare deschisă organelor de represiune din România” trimisă de Dan Petrescu “Europei libere” poate înţelege ridicolul pretențiilor maniacal-megalomane ale unora care continuă să se prezinte drept ”cei mai” şi „singurii”  rebeli ai vremii, deși – sărmani mitomani – n-au apucat să joace nici măcar rolul celui ce trece prin scenă cu un pahar de apă.

Ce crede azi Obiektiv Obiektivovici-Piţu despre turnătorii lui?

Iubitor de carte cum e, se dă după vorbele altora. Cum ar fi vorbele lui Livius Ciocîrlie:

”Există prietenul foarte bun despre care credeai că ţine mult la tine şi, citind dosarul, constaţi că, într-adevăr, scria lucruri foarte calde. Aveai prietenul foarte bun despre care credeai că ține mult la tine, dar scria nişte lucruri care, dacă s-ar fi schimbat politica Partidului, te-ar fi dus la închisoare. Sau era colegul, cu care nu m-am înţeles, ce scrie douăzeci de rapoarte, nici un cuvînt de rău, nici un cuvînt periculos pentru tine. Însă există, din păcate, şi prietenul bun, minuţios, care sînt convins că, abia închideai uşa la plecare, şi atunci el se ducea la masă şi scria pentru a relata toată discuţia, încercînd să te pună într-o lumină cît mai rea. Şi atunci ce concluzie pot să trag? Cu atît mai mult cu cît nu pot să ştiu, în primul rînd, în ce condiţii au devenit informatori. Unii poate din convingere, alţii fiindcă erau vulnerabili, alţii fiindcă pur şi simplu le era frică.”

Tot ce are de zis Piţu este: “Aşa şi eu cu ciripoii mei colegiamicali.“

Dar despre securiști, ce are de zis Pițu? Evazionistu’ tot evazionist. Spre a confirma informația că revoluția trebuia să înceapă la Iași dar, din cauza ploii, a fost transferată la Timișoara, Pițu dă vina din nou pe Livius Ciocîrlie:

“Spre deosebire de unii informatori, securiștii lui Ceaușescu nu urăsc. Ei sunt profesioniști. proști, dar profesioniști. Colectează informații și le sintetizează cu răceală. E drept, cum nu e nimic de aflat, sînt aduși la un soi de paranoie. Paranoie sau istețime. Se fac utili. Cum în scrisori și la telefon oamenii sînt prudenți, <<mijloacele>> nu prea ajută. Ele nu dau decît informații nefolositoare. Numai turnătorii, din cînd în cînd,  le oferă  <<probe>>, adică informații inflamate. Vina nu există dar ei o caută. Securiștii lui Dej nu căutau vina, o impuneau. Le-o aduceau la cunoștință vinovaților. Și urau. Ai <<noștri>> n-au urît decît în decembrie. Atunci, aceeași, politicoși, protocolari, au bătut de au rupt. De unde se vede că ei n-ar fi fost depeizați dacă Ceaușescu și-ar fi schimbat mai înainte politica și le-ar fi cerut să se comporte ca sub Dej.“

În sfârşit, de ce continuu să-i iau apărare acestui PIŢU LUCA, chiar şi în faţa atâtor probe zdrobitoare că a vrut răul patriei? Ce mă leagă de Obiektiv Obiektivovici dacă nu m-a legat Securitatea?

Simplu. Sunt stră-strănepotul lui Tănase Todoran, din Bichigiu, Bistriţa Năsăud. Cel tras pe roată cu tot dichisul vremii. Şi uite ce scrie Piţu aici despre moşul meu: “iar de mi se întîmplă să mă îmbăt – foarte rar de altfel şi numai cînd ascult <<Balada lui Moş Tănase Todoran>> (ori slujba Cucerniciei Sale Ioan Pintea de canonizare a grănicerilor năsăudeni) – labitur ex oculis meis, esenţă a lacrimarului.“

Nu m-am îmbătat niciodată cu Maestrul Cajvaneu. A venit momentul. Îl somez să se prezinte la Botoşani ori la Cernăuţi, cam într-o lună, cu sticle multe de Zghihară de Huși, Busuioacă de Bohotin şi ceva Cotnari. De pocale, nu-i nevoie. Vom bea pe rând cu paharul pe care Dan Hatmanu l-a pus în mâna lui Ştefan cel Mare (vezi tabloul istoric “ISTORIE” reprodus în cel de al XIII-le Appendix al cărţii), care Vodă scoate mâna în afara tabloului ca să ciocnească cu Elena şi Nicolae Ceauşescu.

Punct de întâlnire: statuia lui Sartre pe a cărei piedestal scrie “Tout anticommuniste est un chien!”

***

Cine spune că nu ne-am distrat pe vremuri, nu cunoaşte istoria ţărişoarei. Viaţa – mai mult netrăită decât trăită – şi-a luat haraciul, tragediile n-au lipsit din parcursul “Grupului de la Iaşi”, despărţirile n-au fost puţine, derapajele – nici ele. Închizând această carte pe care doresc să o ştiu deschisă de cât mai mulţi iubitori de literatură şi istorie, visez să-i reîntâlnesc pe prietenii mei exact cum sunt unii dintre ei prinşi într-o notă a Securităţii:

“DAN PETRESCU, L. ANTONESEI, L. PIŢU sînt legaţi într-o prietenie durabilă şi pare-se că se întîlnesc adesea la locuinţa TERESEI CULIANU, unde trag chefuri, discută politică etc.“

Cum adică, “pare-se”?

Șerban Foarță

De la „Tout est perdu, fors l’honneur” încoace, – mai că nu am citit vreo altă frază tot atât de emoţionantă ca asta (dintr-o Declaraţie, dată în stare de arest, la 18 mai 1983, de către Luca Piţu):

„Deşi organele de cercetare mi-au pus în vedere că declararea numelui acestei persoane [care-i va fi dat «în dar, în luna octombrie 1982», Schimbarea la faţă a României, n. m.] nu produce nici o implicaţie juridică, totuşi, având în vedere că este un foarte bun prieten al meu, concepţia mea despre demnitate şi onoare mă împiedică să-l nominalizez.”

Catrenul (cam prozaic) ce urmează se vrea, numai, un modest omagiu adus marelui nostru prieten:

În timp ce alţii, mulţi, vor fi buşit-o

(e vorba de onoare), – unul, printre

puţini, din neam, e-ndreptăţit să intre

în paginile Codului Bushido!

Șerban Foarță