Istoria se scrie în şoaptă. În ultima sîmbătă din luna februarie a anului trecut, Marius Oprea, şeful Institututului de Investigare a Crimelor Comunismului, a fost înlocuit din funcţie pe nepusă masă. Oprea nu va uita probabil niciodată pagina seacă din Monitorul Oficial, care a parafat schimbarea sa din fruntea instituţiei pe care o crease cu cîţiva ani înainte, deşi decizia plutea în aer de ceva timp. S-a amăgit singur, crezînd că poate negocia cu o putere care nu mai avea chef de un anticomunist nervos ce îl critica frecvent pe şeful Statului, ba îl mai căuta şi la trecut. În ultima vreme, temerarul istoric, cu părul cărunt, la o vîrstă nu tocmai venerabilă, se plimba nestingherit şi vocal cu dosare pe holurile Parchetului în speranţa că foşti securişti vor fi inculpaţi pentru crimele politice comise în timpul regimului comunist. A plecat Oprea, institutul a rămas.

Topologia specializării: teologie în loc de analiza comunismului

Conducerea institutului a trecut în responsabilitatea efectivă a şapte tineri (media de vîrstă este puţin peste 35 de ani). Printre ei, şi domnul Mihail Neamţu. Domnia sa a fost numit director ştiinţific în martie 2010, însă şi-a prezentat demisia „din motive personale“ luna trecută. Absolvent de Teologie Ortodoxă şi Filozofie, domnul Neamţu are un doctorat în studii religioase la King’s College (Londra), calităţi lingvistice remarcabile, multe apariţii editoriale, este posesor al unor burse prestigioase şi a nenumărate colaborări editoriale (1). Cine l-a auzit vorbind în public pe domnul Neamţu s-a convins uşor de erudiţia sa, de calităţile oratorice pe care le îmbină cu o siguranţă de sine remarcabilă.

Toate acestea nu pot însă suplini studierea comunismului. N-a scris niciodată vreun articol ştiinţific despre comunismul romånesc sau de aiurea, de ideologie, rezistenţă, nomenclatură, regimul autocratic dejist/ceauşist, despre viaţa privată sau despre orice altceva l-ar fi putut califica pentru ocuparea poziţiei amintite mai sus. Degeaba veţi încerca să identificaţi numele domnului Neamţu în vreo bibliografie a comunismului românesc. Agenda de cercetare academică nu avea cum să-l reţină. Altfel spus, la proba cu martori, domnia sa este în ofsaid. Dacă era un cercetător reputat al comunismului apreciat ca atare, cum de nu s-a regăsit domnul Neamţu în Comisia Tismăneanu, înfiinţată în aprilie 2006? Ne-am putea imagina că, în decurs de doar cîţiva ani, domnul Neamţu a reuşit să ardă etapele, să depăşească multe capete luminate care studiaseră ani la rînd dictaturile lui Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu,  dovedind competenţe ştiinţifice autentice. Dar nu s-a întîmplat aşa. Sigur, la aceste întrebări nu ar trebui să răspundă doar domnul Neamţu (căci domnia sa a fost doar alesul), ci şi cei cărora le datorează numirea în funcţie, cauţionînd, de fapt, o gravă eroare.

Valoarea contribuţiei domnului Neamţu la studierea comunismului este tot atît de evidentă precum aceea a Licăi Gheorghiu la evoluţia filmului românesc. Lica Gheorghiu, spun sursele – „izvoarele“, cum ni se spunea în primul an de facultate –, a fost fiica cea mare a dictatorului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, în ciuda a ceea ce credea domnul Neamţu la un moment dat. (Vasi)Lica i-a luat rapid minţile părintelui, după ce soţia l-a părăsit pentru un jandarm. Lica l-a debusolat pe cinicul veros, făcîndu-l pe „Bătrîn“ să comită multe nelegiuiri (şi) pentru ea. A fost o diletantă, spun astăzi regizori şi foşti colegi de scenă. Nu avea nimic din calităţile unui actor de film. Talentul ei stătea, de fapt, în puterea paşalîcului nomenclaturii, în omnipotenţa atotputernicului lider. Tatăl ei, îmbiat de regizori talentaţi de curte, a purtat-o prin foaierele teatrelor, prin studiourile de film şi pe oriunde şi-ar fi dorit (2) cea care era ironizată, într-o producţie din anii ’80, drept „Mirabela Bumbescu“. Sensibilitatea excesivă pentru Lica a apărut încă din închisoare, cînd Gheorghiu-Dej era în penitenciarul Craiova: „Această dragoste nam simţito nici la nevasta mea care ştiţi ce mia făcut şi mai mult am rugato sămi dea fotografia copiilor cel puţin so am la închisoare, dar ma refuzat, spunînd copiilor mei că nau tată! (…) Poate că şi ei (copiii, n.m.) îmi vor răsplăti cu o mîngîiere dacă voi ajunge la bătrîneţe şi nu voi muri la ocnă. (ortografia originală, n.m.)“ (3).

În 2009, Mihail Neamţu a enumerat cu francheţe propriile specializări: filozofie germană, patristică greacă, fenomenologie franceză (4). Însă aceste căi ştiinţifice netezite nu l-au împiedicat să ocupe o poziţie de frunte într-o instituţie a cărei menire era „administrarea şi analizarea, de o manieră riguroasă şi ştiinţifică, a memoriei regimului comunist din România, precum şi a consecinţelor acestuia“.

Afilierea domnului Mihail Neamţu la diferite asociaţii profesionale ne arată, de asemenea, absenţa oricărei relaţii cu analiza comunismului: Asociaţia Română de Filologie şi Hermeneutică Biblică, American Academy of Religion, Asociaţia Română de Istorie a Religiilor, Societatea română de Fenomenologie. La fel şi colocviile sau conferinţele la care a participat ori traducerile pe care le-a coordonat (Fundamentele bioeticii creştine; Drumul către Niceea; Crucea vizibilului;Desluşirea Tainei), ca să nu mai amintesc despre capitolele în volume colective ori despre studiile şi articolele în reviste foarte bine cotate.

Uneori, producţiile publicistice ale domnului Neamţu au fost reluate în volume de autor (5). Temele pe care domnia sa le abordează cu seninătate îl transformă nu într-un cercetător valoros al totalitarismului comunist, ci într-un atent observator al realităţii, lectura scrierilor sale fiind uneori o întreprindere relaxantă.

Acuitatea pentru viaţa politică, socială, culturală este evidentă în subiectele alese: evenimentele organizate de ICR, sistemul de învăţămînt, secularizarea, formarea adolescenţilor, familia contemporană, revoluţia sexuală, dilemele integrării europene, cariera lui Costel Busuioc, cronica filmului Viaţa celorlalţi, atacurile teroriste de la Bombay sau de la Londra, piesa Evangheliştii a Alinei Mungiu-Pippidi, islamismul, figura Patriarhului Teoctist, sărbătoarea Crăciunului, rromii, învăţămîntul teologic, clerul ortodox şi CNSAS, arhitectura urbană, cheltuielile publice ale primăriilor, invidia, războiul din Georgia, echipa lui Barack Obama, Michael Jackson, personaje ale vieţii cotidiene (Emil Constantinescu, Cristian Tudor Popescu, Ion Iliescu, Călin Popescu Tăriceanu ş.a.), demiterea preşedintelui, sindicatele, criza jurnalismului sau a patriotismului, limitele statului social, mineriada din 1990 etc.(6)

Alte două volume tratează cu predilecţie teme de teologie ortodoxă, insistînd pe „adîncirea şi amplificarea vocaţiei publice – deci, implicit, urbane a teologiei“ (7) – sau pe „redescoperirea tonului profetic în ambientul urban al teologiei“ (8). O altă colecţie de texte aprofundează reflecţii pe marginea unor lecturi din Baruch Spinoza, Carl Schmitt, Mircea Eliade, Karl Marx sau a unor portrete de cărturari (Jaroslav Pelikan, William F. Buckley Jr. şi Andrei Pleşu) (9). Ultimele eseuri, publicate sub titlul Zeitgeist, discută despre literatura de dinainte de 1989, despre spiritul public contemporan, despre lecturi ori subiecte filozofice (10). Aşa cum arătam mai sus, scrierile sale sînt onorabile, dar nu şi dovezi – fie şi superficiale – pentru a putea ghida numirea în calitatea de director ştiinţific la un centru specializat în studierea dictaturii comuniste. În plus, textele sale nu dovedesc faptul că domnul Neamţu ar fi călcat în vreo arhivă a vechiului regim. Personal, nu l-am auzit să insiste pe deschiderea arhivelor (altele decît ANR sau CNSAS) ori pe temele sensibile precum intersecţia ofiţerilor din structurile represive cu justiţia actuală.

Despre diletanţi

Lica Gheorghiu s-a simţit foarte bine în tribalizarea tăcută a comunismului românesc atîta vreme cît tatăl său a fost în viaţă. A fost însă şi o victimă a intrigii şi a secretomaniei de sectă ideologică. De pildă, a plătit scump relaţia cu medicul ieşean Gheorghe Plăcinţeanu, pe care l-a întîlnit la o petrecere, în 1958. Autoritarul său părinte nu l-a uitat pe medic, care ar fi refuzat să-i trateze mama la Bîrlad. S-a răzbunat cum doar un stalinist o putea face: l-a aruncat în închisoarea Rîmnicu Sărat, unde a şi murit, în 1961 (11).

Lica a trecut şi peste drama sa personală în schimbul unei cariere din ce în ce mai însorite. Mai marii cinematografiei îi propuneau roluri atrăgătoare, o încurajau necontenit. Regizori precum Liviu Ciulei, Lucian Bratu sau Mircea Drăgan au întreţinut himera spirituală cu care s-a hrănit fiica diletantă a unui dictator însetat de putere şi de spectacol. La apogeul unei cariere regizate fără reflectoare, Lica a jucat în Tudor (1963) alături de George Vraca şi de Emanoil Petruţ (12). Nici premiile şi nici ofertele tentante, sumele colosale şi opulenţa nu au mai contat la moartea bătrînului tată stalinist. Toate s-au risipit într-o clipă: casa, bijuteriile, cariera, gloria (13).

„Ironia nu există acolo unde plauzibilitatea referinţei istorice lipseşte“, opina domnul Neamţu într-un eseu (14). O remarcă echitabilă dacă priveşti cum domnia sa scrie şi teoretizează virtual despre o aşa-zisă mişcare politică numită Albă ca Zăpada, în timp ce Lica Gheorghiu chiar a jucat, şi încă într-un rol principal, în Harap Alb.

Diletantismul Licăi Gheorghiu şi a altora ca ea are însă un preţ. Aşa cum spunea cineva, profesionistul uneşte, diletantul dezbină. Cariera diletantului este efemeră. Chiriaş al istoriei, el dispare cînd se schimbă gazda. Nu face casă bună cu durata lungă. Nici nu-şi doreşte asta, întrucît el vine şi pleacă. E în voiaj de carieră. Ocupă musai poziţii care îi asigură vizibilitate, acces la resurse şi un loc călduţ de hibernare. Diletantul e pătimaş, didactic, încăpăţînat, egoist, dominator, lacom şi înfumurat. Deruta sa interioară este generată de expertiza celor din jur. Nu-i poate cuprinde, nu-i poate domina din punct de vedere profesional. Nu e pe tărîmul lui. Ce nu-l avantajează, ignoră pedant. Un diletant învaţă însă repede arta diversiunii. E abil şi stăpîn pe situaţie. Nu discută despre probleme în profunzime, ci alternează cazuistica generalizatoare cu sofismul aluziv. E un fin marcator de detalii ştiute de cînd lumea. Combate sulfuros tezele caduce. Este fatalmente pe lîngă subiect.

Diletanţii nu vin de nicăieri. Ei au părinţi ideologici. Îi cultivă şi îi salvgardează aproape fizic în scenete de teatru burlesc cu fapta sau cuvîntul. Diletanţii îşi sorb idolii. Dar toate acestea se întîmplă doar în aparenţă. Părintele e doar un mijloc de a epata. După ce rolul e jucat şi piesa încheiată, diletanţii îşi găsesc alţi maeştri. De fapt, ei cultivă efemerul la nesfîrşit şi se bizuie doar pe principiul acuităţii propriului interes. În final, dispar şi diletanţii, şi taţii lor ideologici… Rămîne însă gustul amar că, în România, cariera depinde uneori de un fatal bruiaj de caracter. De tată ideologic.

––––––––––––––––

1. Mihail Neamţu – Curriculum Vitae, accesibil on-line, la adresa http://www.iiccmer.ro/ro/ despre_iiccr/structura_iiccr/mihail_neamtu/ (10 octombrie 2011).
2. Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, prefaţă de Mircea Mihăieş, traduceri de Mircea Mihăieş, Alina Ghimpu, Ioana Ploeşteanu, Diana Roţcu, Laura Sion, Editura Univers, Bucureşti, 1995, pp. 133-134.
3. Apud Stelian Tănase, Clienţii lu’ Tanti Varvara: istorii clandestine, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, pp. 321-322.
4. Mihail Neamţu, Verbul ca fotografie. Disidenţe culturale şi comentarii politice, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2009, p. 7.
5. Mihail Neamţu, Elegii conservatoare. Reflecţii est-europene despre religie şi societate, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009; Idem, Verbul ca fotografie. Disidenţe culturale şi comentarii politice, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2009.
6. Am operat doar o selecţie aleatorie.
7. Mihail Neamţu, Gramatica ortodoxiei: tradiţia după modernitate, prefaţă de Mihai Şora, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 25.
8. Mihail Neamţu, Bufniţa din dărîmături. Insomnii teologice în Romånia postcomunistă, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 9.
9. Mihail Neamţu, Povara libertăţii: antiteze, paradigme şi biografii, cuvînt înainte de Vladimir Tismăneanu, Editura Polirom, Iaşi, 2009, passim.
10. Mihail Neamţu, Zeitgeist: tipare culturale şi conflicte ideologice, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2010.
11. Dumitru Lăcătuşu, „Cazul doctorului Plăcinţeanu“, în Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu, Stat şi viaţă privată în regimurile comuniste, Editura Polirom, Bucureşti, 2009, p. 295-309.
12. Vladimir Tismăneanu, Arheologia terorii, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, cu o postfaţă de Cristian Vasile, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2008, p. 209.
13. Lavinia Betea, Poveşti din cartierul Primăverii, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2010, p. 13-42.
14. Mihail Neamţu, Elegii conservatoare, ed. cit., p. 149.

În ultimii cinci ani, de cînd Parchetul General este condus de doamna Laura Codruţa Kövesi, nu a fost deschisă nici o acţiune penală pentru crime şi abuzuri politice comise în timpul regimului comunist.

Potrivit unei informaţii parvenite după şapte luni, am aflat că Gheorghe Enoiu, fost şef al Direcţiei Anchete Penale a Securităţii timp de un deceniu, în timpul dictaturii lui Gheorghiu-Dej, a decedat la sfîrşitul anului trecut, la vîrsta de 83 de ani. În august 2007, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR) sesizase Parchetul General cu privire la faptele criminale şi abuzurile acestuia, în special grave acte de tortură fizică şi psihică. Ulterior, la exact trei ani, în august 2010, Institutul (devenit între timp IICCMER) a transmis Ministerului Public noi date privitoare la abuzurile şi infracţiunile săvîrşite de Enoiu. Parchetul însă a tăcut şi a aşteptat.

Demersuri timpurii

Eternizarea puterii foştilor membri ai nomenclaturii Partidului Comunist nu i-a oprit pe deţinuţii politici să petiţioneze instituţiile statului după 1989. Astfel, în septembrie 1991, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici a depus la Parchetul General o listă cu persoane acuzate de grave infracţiuni săvîrşite în timpul regimului comunist. Printre acestea, Alexandru Nicolschi, director adjunct al fostei poliţii politice comuniste, care a decedat în primăvara anului 1992, la scurt timp după ce a fost citat în dosar şi cu o zi înainte de a fi audiat. Un alt personaj invocat de victime a fost Alexandru Drăghici, fost ministru al Securităţii Statului, participant activ la implementarea politicii de exterminare socială. Drăghici fugise însă în Ungaria, unde a şi decedat în 1993, după ce autorităţile maghiare au refuzat să-l extrădeze.1 Astăzi, portretul său este expus la Palatul Parlamentului.

Patru rechizitorii finalizate în două decenii

În 20 de ani, Parchetul General a finalizat patru rechizitorii privind crime comise în timpul regimului comunist ca rezultat al politicii represive instituite de PCR şi de instituţiile statului. Acestea sînt: Alexandru Drăghici, în cazul uciderii lui Ibrahim Şefit, lotul „Autobuzul“, cazul Gheorghe Ursu şi cazul Gheorghe Crăciun. În dosarul „Autobuzul“ a fost investigată uciderea, în 1981, a trei tineri la ordinul verbal al dictatorului Nicolae Ceauşescu, după ce au luat ostatici şi au sechestrat un autovehicul de transport în comun. Procesul a durat 12 ani şi s-a finalizat cu condamnarea a şase lucrători din structurile represive, printre care Tudor Postelnicu, şeful Securităţii, George Homoştean, fostul ministru de Interne, şi Ion Deheleanu, fostul şef al Miliţiei judeţului Timiş.2

Dintre cele patru rechizitorii finalizate, doar unul a urmărit sancţionarea unor fapte comise în sistemul penitenciar comunist de dinainte de 1964. În noiembrie 2000, Gheorghe Crăciun, fostul comandant al penitenciarului Aiud din perioada 1958-1964, a fost trimis în judecată pentru infracţiunile comise cu patru decenii în urmă. În decembrie 1998, împotriva lui Crăciun a fost depusă o plîngere penală de către Asociaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti pentru săvîrşirea infracţiunii de genocid, încadrarea fiind schimbată apoi în omor deosebit de grav. Rechizitoriul instrumentat împotriva colonelului Gheorghe Crăciun în data de 7 septembrie 2000 de către procurorul militar Alic Saiciuc, din cadrul Parchetului Militar de pe lîngă Curtea Militară de Apel Bucureşti, constata abuzurile şi încălcările grave ale drepturilor deţinuţilor de către fostul comandant. Documentul – care a avut la bază 11 mărturii directe ale victimelor – conchide foarte clar că, la Aiud, a existat un regim de exterminare, desfăşurat în mod organizat, încălcînd convenţiile pentru respectarea drepturilor omului la care România era parte. „Toate declaraţiile foştilor deţinuţi politici din Aiud descriu cu lux de amănunte existenţa unei acţiuni represive de natură să ducă la suprimarea fizică (subl. din dosar, n.m.) a acestora.“ Iată concluziile procurorului legate de activitatea lui Gheorghe Crăciun la conducerea penitenciarului Aiud: „Odată cu venirea la comanda penitenciarului a înv(inuitului) col. (r) Crăciun Gheorghe, situaţia s-a agravat ca urmare a iniţiativelor acestuia în cadrul unui aşa-numit proces de«reeducare» (subl. din dosar – n.m.). Cei ce refuzau reeducarea erau supuşi pedepselor precum şi unui regim de lentă exterminare“. Celor care se opuneau le erau impuse constrîngeri greu de suportat care constau în „raţii alimentare reduse ori chiar în suspendarea hranei, condiţii igienico-sanitare necorespunzătoare, celule igrasioase şi îngheţate (fără încălzire) care duceau la îmbolnăviri şi decese, îmbrăcăminte subţire neadecvată, lipsa plimbărilor în aer liber, lipsa asistenţei medicale“. Crăciun a fost audiat la domiciliu de către procurori, întrucît era grav bolnav (surd şi aproape paralizat).3 În data de 7 septembrie 2000, procurorul Alic Saiciuc stabilea cheltuieli de urmărire penală de 100.000 de lei. Demersul procurorilor a fost însă tardiv, căci Gheorghe Crăciun a încetat din viaţă în 2001.4

Sesizări pentru eternitate

În 2006, odată cu înfiinţarea de facto a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, a început şi seria de sesizări penale transmise pe cale „instituţională“ Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Parchetelor Militare. În patru ani (2006-2009), Institutul a depus şapte sesizări penale. Dintre acestea, unele au fost respinse cu soluţia „neînceperii urmăririi penale“, iar altele nu au primit nici un răspuns. Între timp, din 2006 şi pînă astăzi, unele persoane incriminate au decedat. Probabil, cel mai cunoscut caz a fost Nicolae Pleşiţă, fostul şef al spionajului românesc din prima parte a anilor ’80. IICCR a descoperit indicii că Pleşiţă a fost implicat în organizarea de atentate cu colete-capcană, alături de alţi funcţionari ai statului român, precum şi în plănuirea altor atacuri asupra unor disidenţi sau a unor persoane incomode pentru regimul comunist.5 Ministerul Public a tergiversat şi această solicitare. Flecarul general semianalfabet a decedat însă în 2009, la vîrsta de 80 de ani. Pleşiţă şi-a petrecut ultimele luni din viaţă într-un sanatoriu al Serviciului Român de Informaţii, principala structură internă cu atribuţii de securitate naţională dintr-un stat membru al NATO.

Într-o altă sesizare din martie 2007, IICCR a solicitat Parchetului General demararea unei investigaţii cu privire la existenţa unor infracţiuni săvîrşite de peste 200 de persoane cu funcţii de conducere în sistemul penitenciar comunist. Dintre acestea, mai mulţi ofiţeri din Direcţia Generală a Penitenciarelor au decedat pînă în prezent. De exemplu, fostul comandant al penitenciarului Aiud, Ştefan Koller, cunoscut pentru regimul de exterminare instituit aici, a murit anul trecut fără să fi fost măcar audiat vreodată.6 Şi fostul căpitan Constantin Răutu a murit la 17 iunie 2010, la Constanţa, la vîrsta de 84 de ani. Există probe că el a torturat în repetate rînduri deţinuţi atît la penitenciarul Galaţi, ca locţiitor politic, cît şi la Botoşani, unde a condus unitatea de detenţie. Un alt ofiţer inclus în sesizare era Gh. Ioan Lefter, fost comandant al mai multor unităţi cu deţinuţi politici în timpul valurilor represiunii comuniste. Dintre faptele sale de „arme“, amintesc un episod petrecut la colonia de muncă Mărculeşti, unde a bătut cu un par pînă la sînge bucătarii-deţinuţi. A decedat în 2009 la Craiova, la vîrsta de 85 de ani.7

Nu doar torţionarii se sting, ci şi victimele lor. Institutul a depus o altă sesizare penală pentru tragerea la răspundere a 67 de persoane care l-au torturat, l-au internat în aziluri psihiatrice şi l-au anihilat în repetate rînduri prin tratamente degradante pe Vasile Paraschiv, disident cunoscut, contestatar vehement al regimului ceauşist.8 Către finalul anului 2008, procurorii au soluţionat cu neînceperea urmăririi penale sesizarea Institutului. Vasile Paraschiv a murit la începutul acestui an.

Un bilanţ instituţional

Dincolo de aceste solicitări, alte aproximativ 20 de plîngeri au fost transmise în nume individual (de exemplu, Ion Ioanid, Constantin Ticu Dumitrescu ş.a.) către Parchetul General. Toate plîngerile au fost incluse în „dosarul 35“ („procesul comunismului“, dosar care cuprinde şi cele şapte sesizări ale IICCR), instrumentat în final de Secţia Parchetelor Militare a Ministerului Public. Întîmplarea a făcut ca momentul de interes maxim al societăţii civile pentru sancţionarea formală sau penală, a crimelor comunismului (înfiinţarea IICCR, înfiinţarea Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, declaraţia de condamnarea a regimului comunist drept „ilegitim şi criminal“) să coincidă cu prezenţa doamnei Kövesi în fruntea Parchetului General. Cu toate acestea, nici o plîngere sau sesizare penală, colectivă sau individuală, nu s-au soldat cu un rechizitoriu şi nu au avut nici o finalitate din 2006 încoace.

Cinci ani în care torţionarii comunişti octogenari, pe care nu i-aţi întrebat, doamnă Kövesi, niciodată, nimic, îşi consumă în linişte pensiile „speciale“. Nu v-a mişcat nici o plîngere sau sesizare, fie ea individuală sau instituţională, şi nici miile de mărturii (publicate şi/sau transmise Parchetului). Inclusiv în timpul dictaturii dejiste, Procuratura a recunoscut parte din abuzurile şi metodele teribile de tortură şi din crimele torţionarilor. Dumneavoastră şi echipa pe care o coordonaţi nu le recunoaşteţi nici în 2011. Mă întreb dacă, atunci cînd veţi citi aceste rînduri, vi se va mişca vreun muşchi pe faţa fină.

––––––––––––––

1. Marius Oprea, Chipul morţii: dialog cu Vladimir Bukovski despre natura comunismului, „Prefaţă“ de Stéphane Courtois, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 42.

2. Raluca Grosescu, Raluca Ursachi, Justiţia penală de tranziţie. De la Nürnberg la postcomunismul românesc, Editura Polirom, Iaşi, 2009, pp. 182-194.

3. Mihai Boeru, Costin Ilie, „Gheorghe Crăciun, audiat la domiciliu“, în Jurnalul Naţional, 23 ianuarie 2001, p. 22.

4. Arhiva Curţii Militare de Apel Bucureşti, dosar nr. 15/P/1999, f. 151, 341-342, 344, 346, 348, 353-354, 358. Îi mulţumesc Ralucăi Grosescu, care mi-a pus la dispoziţie acest dosar în urmă cu cîţiva ani.

5. Ştefan Bosomitu, Dan Drăghia, Andrei Muraru, „Securitatea şi atentatele din 1981 cu colete-capcană împotriva lui Nicolae Penescu, Paul Goma şi Şerban Orescu (3-4 februarie 1981)“, în Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu (coord.), Stat şi viaţă privată în regimurile comuniste, Editura Polirom, Iaşi, 2009, pp. 386-406.

6. Mihai Burcea, „A mai murit un torţionar nederanjat de nimeni“, accesibil la adresahttp://militiaspirituala.ro/cuvantul-militiei/a-mai-murit-un-tortionar-nederanjat-de-nimeni/ (11 iulie 2011).

7. Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeş, Dicţionarul ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Aparatul central (1948-1989), vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 2009, pp. 282-283, 385-387. Îi mulţumesc lui Mihai Burcea pentru celelalte date puse la dispoziţie.

8. Vezi aici sesizările penale depuse de IICCR:http://www.iiccmer.ro/ro/sesizari_penale.

M-am simțit, brusc, mult mai tînâr. Cu cel puțin 20 de ani. Metode vechi, voci noi. Cunoaștem. Că am avut de-a face cu Securitatea pe cînd eram la Europa Liberă, mi se pare firesc. Dar am avut de-a face cu Securitatea și în 1992, cînd ea nu mai exita, chipurile, de cîțiva ani. Acum? Inexistența manifestă a Securității este unul din paradoxurile democrației românești.

Îl aștept pe curajosul pitit sub un număr anonimizat să revină, cum a promis. Voi contoriza aici toate amenințările. Sau, vor realiza că, de fapt, ne fac un compliment prin această abordare și vor înceta, sau vor schimba tactica. Vă voi ține la curent.

Liviu Tofan

P.S. Dacă vreo autoritate dorește să se autosesizeze – well, be my guest. Verificarea apelului ar fi un fleac. Ceva îmi spune însă că „autoritățile” sunt, oricum, la curent. Domnilor, v-a scăpat un tîmpit de sub control! Se-aude?