Turnătoriile avându-l drept subiect pe ”Obiektiv Obiektivovici” (“este cam zăpăcit prin modul lui de comportare şi ţinută. Umblă în cap cu căciulă ţărănească, cu traistă”./…/” Pentru simpatia celor de acolo îşi trimite salariul în sat”) sunt în bună măsură inutile, fiindcă ”obiectivul” se toarnă cu plăcere de unul singur ori de câte ori i se cere să o facă.

Întors de la nişte cursuri de vară organizate la Dijon, Piţu recunoaşte mârşăviile comise în Francia:

“Cu tristeţe îmi amintesc a fi irosit circa 3-40 de franci noi cumpărînd nimicuri muiereşti, id est: 1 pereche de pantaloni roşii de vară, 1 colier de perle false şi 2,3 perechi de collants de duzină”/…/”Cît priveşte relaţiile cu străinii, după examenul general am făcut conversaţie cu bătrînei de la serviciul de împrumut al bibliotecii universitare, cu una din dactilografele de la cursurile de vară şi cu un băiat, bucătar la cantina studenţilor.“/…/”întrun scuar din faţa bisericii Notre-Dame am dat de pomană unui clochard  ultima conservă de pâté en croûte din servietă, cu vreo două ore înaintea decolării, şi, exploatînd ocazia, am schimbat cu el câteva fraze în argou parizian.“

Piţu nu se dă înapoi nici de la a-şi turna colegii:

“Insist, în chip de concluzie, că toţi colegii au revenit în România mulţumiţi pe deplin de experienţa dijoneză, gata să înceapă noul an universitar cu forţe proaspete.“

E drept, din finalul denunţului lipseşte patrioticul “Ura!” Datorită denunţurilor şi autodenunţurilor de acest fel, turnătoriile informatoarei <<Raluca Alexandru>> devin de o futilitate absolută, chiar şi după ce a fost “ridicată, după intromiterea în PCR, la rangul invidiabiul al unei persoane de sprijin”, cum notează Obiektiv Obiektivovici. Ce rămâne este doar lupta de clasă purtată de oama în delegaţie/cu delegaţie împotriva omului nostru din Cajvana.

Obiektiv Obiektivovi-Piţu a fost şi victima unui anturaj nenorocit. S-a înhăitat cu alde Foarţă (cel de a scos din ţară, ascunse în nişte boxe Marshall, câteva păsărici phoenicşi, învelite în texte cu Andrii Popa), cu elemente retrograde precum Petre Stoica, Virgil Mazilescu şi Liviu Ioan Stoiciu care… Care ce? Cum, care ce? Uite, informatorul Marin spune clar:

“au venit cu o săptămînă înainte şi s-au îmbătat continuu, strîngînd în jurul lor, la hotel şi în restaurant, pe toţi tinerii care voiau să debuteze în poezie şi debitînd tot felul de idei împotriva regimului, încercînd să-i influenţeze pe tineri. Tot la Casa Pogor a citit poezii poetul Liviu Ioan Stoiciu, poezii care i-au îngrozit pe cei de la Partid, care erau de faţă, fiind despre cît de greu o duce poporul.“

Ca şi cum toate aceste fapte nu erau de ajuns, PIŢU LUCA s-a angajat să elucideze controversele din jurul unor  termeni  bgurghezi precum “pornografie”, “scatologie” şi “patafizică”. Acesteia din urmă i-a dat, cu insolenţă, o definiţie personală, nemulţumit fiind de cele oferite de dicţionare occidentale. Dar, culmea-culmilor, ştia de existenţa unui tratat secret, “Tratatul de băşinologie militară”, compus de Magistrul Ţicăuan (aka Mihai Ursachi) şi germanistul Alexandru Ţenchea.

Profund nerecunoscător pentru a fi fost lăsat să meargă la Dijon, iată cu ce strâmbe vine PIŢU LUCA în opuri precum Naveta esenţială, Sentimentul românesc al urii de sine şi Lettre à un ami occidental unde  dă definiţia patafizicii:

“I. Patafizica este ştiinţa acelui domeniu ce se întinde dincolo de metafizică: ea depăşeşte metafizica atît cît aceasta din urmă depăşeşte fizica – în toate sensurile ad libidum. II. Patafizica-i ştiinţa particularului, a legilor ce guvernează excepţiile. III. Este ştiinţa soluţiilor imaginare. IV. Pentru ea toate sînt acelaşi lucru. V. Patafizica-i  de alură imperturbabilă. VI. Totul este patafizic: dar puţini oameni pun conştiincioşi patafizica în practică. VII. Dincolo de patafizică nu e nimic: ea este instanţa supremă.“

Puneţi-vă şi dumneavoastră în locul Ce.Ce.-istelor Alexandrina Găinuşă şi Aneta Spornic. Ce trebuia să înţeleagă dânsele din alde Piţu?

Dacă patafizica aceasta era aşa importantă, de ce tovarăşa Elena Ceauşescu era doar doctor academician, chimistă şi savant de renume mondial, şi nu era şi preşedinta Academiei de Patafizică, patafiziciană de renume para-mondial?

Şi, cum adică, într-o ţară în care totul era de stat, vine Piţu cu ştiinţa particularului? De unde să ştie particularul ăsta mai bine decît ştie statul?

Şi când documentele de stat şi de partid spun clar că instanţa supremă este tovarăşul Nicolae Ceauşescu, cu ce scop spune Piţu că nu, că patafizica este şi mai supremă ca Tovarăşul?

Dar la recomandarea înţelegătorului securist Florinel Viziteu, care vizita pe toată lumea, Tovarăşul Suprem l-a iertat pe Piţu încă o dată. Numai că el, Piţu ista, element penticostal de lângă Suceava, şi alţi patafizicieni au luat o hotărâre total duşmănoasă.

Instigatorul Sorin Antohi, Piţu şi Dan Petrescu au hotărât să tranşeze, o dată şi pentru totdeauna, rivalitatea patafizică în care se afla grupul de la Iaşi cu banda  Ars Amatoria de la Clujul echinoxist (Haiduc-șef Ioan Groșan, omul ce a stârnit scrierea splendidului roman “O sută de ani de zile la Porțile Orientului”, cum amintște azi Sorin Antohi într-un cuvânt liminar) şi a unor elemente ca Florin Iaru, de la Cenaclul de Luni, din  Bucureşti, care Iaru scrisese acel “La cea mai înaltă ficțiune” arătând cu degetul spre proletcultista “La ce mai înaltă tensiune”. Piţu, pus pe fapte mari, l-a cooptat şi pe numitul George Pruteanu şi aşa a fost înfiinţată banda cu numele de cod <<Artelul Textual>>.

Pornind de la proza lui Dan Petrescu, ”Posibilităţile de a scrie un roman al colectivizării scrutate de Arghir cel Bătrân şi Beţiv la Băltăreţul în chiar zilele noastre” (1982, celula huliganică <<Dialog>>), artelul s-a pus pe scris romanul contrarevoluţionar “<<Brazde peste haturi>> revisited”.

Nu era de ajuns că era jignită opera tovarăşului şi prietenului maghiar István Horváth (“Brazdă peste haturi”), dar, pentru ca batjocura să fie totală, Antohi venise şi cu duşmănosul ”revisited”, ca să fie clar că ”semnifica faptul că reciteşte creativ <<literatura orizontală>> a colhozizării micilor proprietăţi peizane, rescriind-o pastişial, parodic, şarjînd-o, intertextualizînd-o sau, mai precis, hipertextualizînd-o în draci”.

Aşa ceva era intolerabil. S-a trecut la percheziţii masive şi nici până astăzi nu s-au recuperat decât 23 de pagini din cele 45 pe care apucaseră să le termine complotiştii. Dar este de ajuns să citești ce a rămas, ca să înţelegeţi în ce vroiau <<arteliţii>> să arunce România.

În primul rând, toate relizările colectivizării din scumpa noastră patrie erau mutate doar în satul Chipeşeni, comuna Dimparis, ca şi cum francezii ar fi avut vreun merit în eforturile stârpirii chiaburimii din România. Titlurile celor nouă episoade vorbesc şi ele despre natura diversiunii. Iată ”Un chirov, două chiroave” (Dan Petrescu) şi asta imediat după ”Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?” (Sorin Antohi).

Reamintim că tovarăşul Kirov nu a fosat asasinat fiindcă fusese cal, ci pentru că fusese un măgar cu tovarăşii săi de luptă.

”Dictotaurul” (Luca Piţu) şi ”Ascensiunea lui Iordache Leahu poate fi oprită” (tot Piţu Luca).

De ce să fie oprită promovarea tovarăşului Leahu? Doar conducerea PCR spusese clar că toţi tovarăşii pot fi promovaţi chiar până la funcţia de Dictotaur.

Dar tovarăşele?

Şi dânsele – până la funcţia de Dictovaci. Împreună, tovarăşi şi tovarăşe de nădejde, puteau fi promovate până la funcţia supremă: funcţia crează organul. Şi atunci?

Despre istoria volumului “Ce-ar mai fi de spus. Convorbiri libere într-o ţară ocupată”, scris de Dan Petrescu şi Liviu Cangeopol, nu am prea multe de spus. Recunosc doar că Dan Alexe l-a scos din Românica, mi l-a trimis la Washington. L-am serializat la Vocea Americii şi am publicat masiv din el în ”Agora”.

Cine citește asemenea pagini și mai scapă un ochi şi peste ”Scrisoare deschisă organelor de represiune din România” trimisă de Dan Petrescu “Europei libere” poate înţelege ridicolul pretențiilor maniacal-megalomane ale unora care continuă să se prezinte drept ”cei mai” şi „singurii”  rebeli ai vremii, deși – sărmani mitomani – n-au apucat să joace nici măcar rolul celui ce trece prin scenă cu un pahar de apă.

Ce crede azi Obiektiv Obiektivovici-Piţu despre turnătorii lui?

Iubitor de carte cum e, se dă după vorbele altora. Cum ar fi vorbele lui Livius Ciocîrlie:

”Există prietenul foarte bun despre care credeai că ţine mult la tine şi, citind dosarul, constaţi că, într-adevăr, scria lucruri foarte calde. Aveai prietenul foarte bun despre care credeai că ține mult la tine, dar scria nişte lucruri care, dacă s-ar fi schimbat politica Partidului, te-ar fi dus la închisoare. Sau era colegul, cu care nu m-am înţeles, ce scrie douăzeci de rapoarte, nici un cuvînt de rău, nici un cuvînt periculos pentru tine. Însă există, din păcate, şi prietenul bun, minuţios, care sînt convins că, abia închideai uşa la plecare, şi atunci el se ducea la masă şi scria pentru a relata toată discuţia, încercînd să te pună într-o lumină cît mai rea. Şi atunci ce concluzie pot să trag? Cu atît mai mult cu cît nu pot să ştiu, în primul rînd, în ce condiţii au devenit informatori. Unii poate din convingere, alţii fiindcă erau vulnerabili, alţii fiindcă pur şi simplu le era frică.”

Tot ce are de zis Piţu este: “Aşa şi eu cu ciripoii mei colegiamicali.“

Dar despre securiști, ce are de zis Pițu? Evazionistu’ tot evazionist. Spre a confirma informația că revoluția trebuia să înceapă la Iași dar, din cauza ploii, a fost transferată la Timișoara, Pițu dă vina din nou pe Livius Ciocîrlie:

“Spre deosebire de unii informatori, securiștii lui Ceaușescu nu urăsc. Ei sunt profesioniști. proști, dar profesioniști. Colectează informații și le sintetizează cu răceală. E drept, cum nu e nimic de aflat, sînt aduși la un soi de paranoie. Paranoie sau istețime. Se fac utili. Cum în scrisori și la telefon oamenii sînt prudenți, <<mijloacele>> nu prea ajută. Ele nu dau decît informații nefolositoare. Numai turnătorii, din cînd în cînd,  le oferă  <<probe>>, adică informații inflamate. Vina nu există dar ei o caută. Securiștii lui Dej nu căutau vina, o impuneau. Le-o aduceau la cunoștință vinovaților. Și urau. Ai <<noștri>> n-au urît decît în decembrie. Atunci, aceeași, politicoși, protocolari, au bătut de au rupt. De unde se vede că ei n-ar fi fost depeizați dacă Ceaușescu și-ar fi schimbat mai înainte politica și le-ar fi cerut să se comporte ca sub Dej.“

În sfârşit, de ce continuu să-i iau apărare acestui PIŢU LUCA, chiar şi în faţa atâtor probe zdrobitoare că a vrut răul patriei? Ce mă leagă de Obiektiv Obiektivovici dacă nu m-a legat Securitatea?

Simplu. Sunt stră-strănepotul lui Tănase Todoran, din Bichigiu, Bistriţa Năsăud. Cel tras pe roată cu tot dichisul vremii. Şi uite ce scrie Piţu aici despre moşul meu: “iar de mi se întîmplă să mă îmbăt – foarte rar de altfel şi numai cînd ascult <<Balada lui Moş Tănase Todoran>> (ori slujba Cucerniciei Sale Ioan Pintea de canonizare a grănicerilor năsăudeni) – labitur ex oculis meis, esenţă a lacrimarului.“

Nu m-am îmbătat niciodată cu Maestrul Cajvaneu. A venit momentul. Îl somez să se prezinte la Botoşani ori la Cernăuţi, cam într-o lună, cu sticle multe de Zghihară de Huși, Busuioacă de Bohotin şi ceva Cotnari. De pocale, nu-i nevoie. Vom bea pe rând cu paharul pe care Dan Hatmanu l-a pus în mâna lui Ştefan cel Mare (vezi tabloul istoric “ISTORIE” reprodus în cel de al XIII-le Appendix al cărţii), care Vodă scoate mâna în afara tabloului ca să ciocnească cu Elena şi Nicolae Ceauşescu.

Punct de întâlnire: statuia lui Sartre pe a cărei piedestal scrie “Tout anticommuniste est un chien!”

***

Cine spune că nu ne-am distrat pe vremuri, nu cunoaşte istoria ţărişoarei. Viaţa – mai mult netrăită decât trăită – şi-a luat haraciul, tragediile n-au lipsit din parcursul “Grupului de la Iaşi”, despărţirile n-au fost puţine, derapajele – nici ele. Închizând această carte pe care doresc să o ştiu deschisă de cât mai mulţi iubitori de literatură şi istorie, visez să-i reîntâlnesc pe prietenii mei exact cum sunt unii dintre ei prinşi într-o notă a Securităţii:

“DAN PETRESCU, L. ANTONESEI, L. PIŢU sînt legaţi într-o prietenie durabilă şi pare-se că se întîlnesc adesea la locuinţa TERESEI CULIANU, unde trag chefuri, discută politică etc.“

Cum adică, “pare-se”?

Șerban Foarță

De la „Tout est perdu, fors l’honneur” încoace, – mai că nu am citit vreo altă frază tot atât de emoţionantă ca asta (dintr-o Declaraţie, dată în stare de arest, la 18 mai 1983, de către Luca Piţu):

„Deşi organele de cercetare mi-au pus în vedere că declararea numelui acestei persoane [care-i va fi dat «în dar, în luna octombrie 1982», Schimbarea la faţă a României, n. m.] nu produce nici o implicaţie juridică, totuşi, având în vedere că este un foarte bun prieten al meu, concepţia mea despre demnitate şi onoare mă împiedică să-l nominalizez.”

Catrenul (cam prozaic) ce urmează se vrea, numai, un modest omagiu adus marelui nostru prieten:

În timp ce alţii, mulţi, vor fi buşit-o

(e vorba de onoare), – unul, printre

puţini, din neam, e-ndreptăţit să intre

în paginile Codului Bushido!

Șerban Foarță