Luaţi urma banilor, funcţiilor, onorurilor. A treia scrisoare către Dorin Tudoran

M-am întrebat şi m-am tot întrebat ce anume cauzează iubirea aceasta fără de margini – nici măcar a bunului simţ! – ale unor oameni şcoliţi, unii cu opere remarcabile, ale unor „intelectuali fini şi subtili”, faţă de un ins incult şi grobian, care ar face o figură cu mult mai bună pe puntea unui vas sau într-o tavernă portuară. Fiind vorba despre persoane atît de dichisite la minte, de bună seamă că am evitat explicaţiile prea la îndemînă, simple, dacă nu chiar simpliste, ajungînd la nişte fantezii cu vagi aere psihanalitice – atracţia pe care o exercită forţa brută (ba chiar şi brutală!) asupra spiritelor rafinate, procesul de identificare cu cel care simbolizează puterea etc. M-am trezit chiar interpretînd aceste acte de servilism pur prin prisma celebrei metafore a „scepticului şi barbarului”. M-am mai gîndit şi la capacitatea intelectualului de a se iluziona pentru o cauză, iluzia fiind uneori atît de mare încît ajunge să identifice cauza cu o persoană care a subtilizat-o şi încă fără prea mare rafinament. Acum, mi-au trecut fanteziile acestea ce tindeau să devină sistem şi sînt de acord că explicaţia din articolul tău, de la care am plecat la drum, este mult mai exactă: „Termenul care a fost golit total de sens este cel de intelectual public. Pagubele provocate de gazetari arvuniţi sînt o glumă pe lîngă distrugerile nucleare produse de armata ” publicilor. Prin public, asemenea intelectuali înţeleg datul în stambă – la lumina zilei şi din bezna nopţii – după cum le dictează interesul personal, tentaţiile puterii sau, în cazul unora dintre ei, probabil spaima de a nu fi şantajaţi”. În ultimele două rînduri identifici motivaţia scurt şi clar. N-am mare lucru de adăugat decît acela că, în cazul unora, cele trei motive merg foarte bine toate împreună, în cazul altora fiind îndeajuns două sau chiar unul singur! În fond, toate trei sînt ipostaze ale interesului, cel material grosso modo, cel legat de participarea, fie şi indirectă, la exercitarea puterii, cel de imagine şi/sau faţadă. Este suficient să facem lista funcţiilor, poziţiilor şi sinecurilor de care au beneficiat membrii grupului şi modul clientelar în care şi-au distribuit între ei diversele avantaje, ca lucrurile să devină de claritatea cristalului. Dacă mai căutăm şi pe site-ul Finanţelor să vedem ce instituţie, privată, dar de cultură, a fost iertată de două ori de datorii, mai avem o probă. Să procedăm şi la lista celor decoraţi cu ordine şi medalii?! Nu este nevoie că este afişată pe site-ul preşedinţiei. Unii se dau pur şi simplu în vînt după asemenea tinichele, aşa e firea lor şi nu prea avem ce face. Poate îţi aminteşti că ilustrului anticomunist oficial trans-atlantic i-am făcut amîndoi recomandări pentru nu ştiu ce medalie a Universităţii la care lucrează. Amîndoi eram în relaţii destul de reci cu el în acel moment, dar nu l-am putut refuza, omul voia pur şi simplu medalia, sper că a primit-o! Şantajul? Da, uneori, a fost eficient şi acesta şi va mai fi, dat fiind că jupînul este un maestru al presiunilor, forţării mîinii, şantajului. Cred că ne aducem aminte amîndoi momentul în care istoricul artelor a părut că doreşte să se elibereze şi a scăpat cîteva vorbe care cam stîlceau statuia Căpitanului Suprem. A fost destul ca ipochimenul să mîrîie: „Să nu spun eu…”, pentru ca simpaticul eseist să-şi înghită vorbele. Şi n-a mai deschis gura pe o astfel de temă pînă în campania pentru referendum, cînd a devenit un campion al boicotării acestuia, mai că-i bătea pe vechii pedelişti, ba chiar şi pe cel aflat pe calea destituirii. Ştiu că nu este un şantaj legat de trecutul sau faptele proprii ale angeologului naţional. Spre lauda sa, în situaţia dată, este victima propriei dumisale loialităţi. Îmi este şi puţin milă de D-Sa, e destul de neplăcut să fii şantajat cu faptele altora. Dar asta spune multe, mai multe şi mai rele, şi despre şantajistul ordinar, care, refuzat de popor la referendum, conduce acum ţara ca un fel de guvernator personal al D-nei Merckel, D-lui Barosso şi al altor domni şi doamne. Să nu te repezi cu reproşul că noua titulatură a fost formulată de Antena 3 – aşa este, dar nici ăia nu pot fi mereu în eroare! Şi mai putem extrage un învăţămînt de aici – dacă trecutul ar fi fost luminat de la bun început şi integral, guvernatorul ar fi fost lipsit de o mulţime din mijloacele de şantaj direct sau indirect. Că nu l-au criticat vreodată e una, că l-au umplut de laude deşănţate, îmbăloşate e însă mult mai grav. Rînd pe rînd, ba un filosof, ba un istoric de artă, ba un anticomunist de profesie, ba un istoric de artă au ţinut să ne bage bine în cap că noi, cei cu oarece simţ critic încă sănătos, ne înşelăm, că nu sîntem în stare să vedem în ipochimen un vajnic anticomunist – poate din pruncie! –, un reformator al statului, un luptător neînfricat împotriva corupţiei, ba chiar, în termenii unui fost comentator sportiv reciclat în intelectual de curte, „un lider pentru alte coordonate istorice”! De parcă ar fi fost vorba despre Papa Ioan Paul al II-lea, Lech Walesa, Bush Seniorul ori măcar cancelarul Kohl! Nu, dragii bunicului, nu despre aşa ceva este vorba, ci despre o hahaleră, care a pus mîna pe putere cu mijloacele oricărui populist demagog, dar şi cu ajutorul bravelor noastre „elite intelectuale”, a cîştigat un nou mandat prin voturile exorbitante obţinute la cîteva ambasade – cîteva mii de voturi în ultima oră de vot la ambasada de la Paris e o performanţă a Dlui Baconski, care a binemeritat după aceea postul de ministru la Externe! –, iar cînd poporul l-a rejetat cu un scor zdrobitor a găsit adăpost sub fustele bătrînei UE, atît de uşor de dus de nas!

Deci, interesul. În cele trei forme ale sale. Nu tu dragoste cu năbădăi, ci un fel de căsătorie din interes. Poate cel mai bine s-a văzut asta în afacerea condamnării comunismului de către o persoană care, prin funcţiile sale trecute, nu avea cum să nu fie, mai întîi „colaborator”, apoi „agent acoperit”, al „braţului înarmat al partidului”. Situaţia e de tot ridicolul. Ar fi putut să nu fie, dacă insul şi-ar fi mărturisit în prealabil păcatele şi ar fi cerut iertare poporului pe care pretinde să-l conducă pentru ele. Dar, vorba regretatului maestru al unei părţi din grupul intelectual dominant, n-a fost să fie! Cum n-a fost să fie nici ca intelectualii cu pricina să denunţe comunismul pe cît acesta ne apăsa pe toţi, ci exact după ce acesta a ajuns „mort şi livid”. Dacă n-ar fi trist, ar fi comic – un agent al regimului comunist, nici măcar pocăit public, condamnă comunismul laolaltă cu un grup de intelectuali care n-au mişcat un deget pe vremea vechiului regim – ba chiar unii s-au bucurat de privilegii nu la îndemînă cetăţeanului de rînd! Ba chiar au fost atît de harnici încît, vreme de vreo patru ani, au pus şi monopol pe anticomunism. De ajunsesem să răspund la întrebarea dacă sunt anticomunist că nu, eu sînt numai necomunist, anticomuniştii fiind doar cei acreditaţi la Cotroceni. Exagerez puţin. Politologul transatlantic s-a luptat cu hidra comunistă – e adevărat că după ce a avut prevederea să pună între D-Sa şi fiara cu pricina cîteva bune mii de leghe de uscat şi de mare… De ce nu e totuşi de rîs? Pentru simplul motiv că marota lor ideologică a deturnat o mulţime de energii comunitare spre o ţintă deja moartă, pentru că au mărit confuzia din minţile noastre, pentru că în vreme ce ei ne îndrumau spre ţinta cu pricina, comuniştii – mă refer la activul de la rangul doi în jos – şi acoliţii lor securiştii se ocupau cu devalizarea ţării, cu transferarea avuţiei publice în mîini cum nu se poate mai private, fie ca atare, fie sub forma „comisioanelor” de la privatizările „strategice”! Poate şi din acest motiv trebuia să cadă Marius Oprea, în „Moştenitorii Securităţii” devoalează procesul cu sute de exemple perfect documentate. Acesta era interesul „sistemului”, cel al „intelectualilor” fiind instituirea monopolului pe anticomunism. Dacă pînă la urmă au căzut firimituri şi în poalele lor – slujbe şi sinecuri, cărţi scrise pe materialul adunat de echipa Oprea etc. – cu atît mai bine. Asta este – legătura dintre anticomunistul de bîlci şi legiunea de anticomunişti de operetă s-a dovedit avantajoasă, ea funcţionînd, cum se spunea pe vremuri, în spiritul avantajului reciproc! Cine a pierdut? Noi, proştii, ciumpalacii, cum ne gratula mai astă-iarnă unul dintre ciocoii noi, din „next generation”… Dar despre ciocoii noi într-un episod separat. Deocamdată, constat perfecta logică a excluderii pe baza căreia funcţionează nucleul tare, reprezentat de GDS şi Revista 22. Rînd pe rînd, pentru încălcarea „ortodoxiei” de grup, au fost eliminaţi Stelian Tănase şi Alina Mungiu, de la conducerea revistei, Gabriel Andreescu, din GDS, unul dintre singurii doi disidenţi anticomunişti ai grupului, celălalt fiind Radu Filipescu, care făceau puşcărie pe cînd membrii de vază erau cu burse de studiu în Germania! C-aşa e-n tenis! Ultimul exclus este regizorul Sorin Ilieşu, fără încăpăţînarea căruia nu s-ar fi adunat sutele de mii de semnături care să-l oblige pe dl Băsescu să creeze Comisia Prezidenţială şi, pe baza Raportului acesteia, să condamne regimul comunist drept „ilegitim şi criminal”. Fără Ilieşu, n-ar fi existat nici Comisia, nici Raportul, nici actul condamnării. Iată însă că GDS, ca şi Societatea Timişoara – Doamne, ce-au ajuns aceste instituţii cîndva respectabile! – pot funcţiona foarte bine, poate chiar mai bine, mai monolitic, mai strîns unite în jurul multiubitului şi stimatului Căpitan Suprem, fără Sorin Ilieşu! „Crima” D-lui Ilieşu? I-a cerut preşedintelui să se ţină de cuvînt în privinţa angajamentului în 17 puncte luat la pronunţarea condamnării comunismului în Parlament, mai mult, a dovedit că preşedintele minte. Condamnarea a rămas de ochii lumii, un act pur demagogic, dar producător de imagine – şi pentru preşedinte şi pentru vajnicii anticomunişti de a 25-a oră. Cum să nu se înţeleagă cele două părţi atît de bine?!

În afara acelei schiţe de distanţare a istoricului de artă a mai existat vreun gest, vreo vorbă domoală, care să-i semnaleze Căpitanului că nu e totul în regulă în prestaţiile dumisale, că mai sare masa, ba chiar şi casa? Nimic, zero, neant. Nici cînd acesta şi-a pus presupusa ibovnică – oricum, obraznică, incultă şi lacomă – ministru, ba chiar în două rînduri. Nici cînd l-a tot pus şi repus pe dl Boc premier pînă cînd şi acesta a pierdut şirul mandatelor. Nici atunci cînd şi-a făcut beizadeaua europarlamentar în dispreţul publicului, ba chiar şi al partidului de suflet, obligat să „cotizeze” cu 10 procente din voturile proprii în contul alegerii unei fătuci sărace cu duhul, al cărui principal inamic politic este limba română. Nici în momentele în care preşedintele a făcut declaraţii clar rasiste şi/sau discriminatorii. Nici cînd – de nu ştiu cîte ori! – s-a substituit premierului dictînd el politicile publice, indiferent că priveau economia, educaţia, sănătatea etc. Nici măcar atunci cînd stăpînul lor şi-a declarat preferinţa pentru chelneri şi tinichigii în dauna filosofilor. Deşi unii dintre ei se socotesc, poate chiar şi sînt, că eu nu mă pricep la arta gîndirii, filosofi! Într-un articol din Timpul pe august, prietenul Gabriel Andreescu se miră să-l găsească pe remarcabilul autor Mircea Cărtărescu în tabăra „intelectualilor lui Băsescu”, mai nou şi în cea a Noii Republici a lui Mihail Neamţu. N-o să-mi trimit un prieten atît de bun pe site-ul ICR să vadă cît a beneficiat poetul – ba chiar şi soţia sa! – de programele de traduceri şi alte programe ale onorabilei instituţii, ca să nu pun problema în zona interesului mercantil şi meschin, o să-i amintesc altceva. În campania din 2004, candidatul la preşedinţie devenit preşedinte citea „Levantul” de Mircea Cărtărescu. În campania din 2009, citea aceeaşi carte! Cum să nu-i fii recunoscător cuiva care te citeşte atît de atent, în ritm de un rînd la cîteva zile? Sau, poate, e atît de cucerit de cartea ta încît tot citeşte, reciteşte, răsciteşte! Cum să-l laşi în drum oricîte fapte reprobabile ar comite, oricîte vorbe fără perdea i-ar scăpa pe gură? Dacă omul şi-a pus în cap să-ţi dedice un studiu, o monografie?!

• Luni, 30 mai, ora 19.00 – Dorin Tudoran în dialog cu Nicolae Manolescu. Tema întîlnirii – Un ideal pierdut: normalitatea.
• Un eveniment organizat de Filarmonica „George Enescu” cu sprijinul Polirom.

Dupa prezenta Hertei Muller si a lui Adam Michnik la Bucuresti, traditia prestigioaselor Conferinte ale Ateneului Român a continuat luni, 30 mai, printr-un nou eveniment ai cărui protagonisti au fost Nicolae Manolescu, presedintele Uniunii Scriitorilor din Romania, si invitatul sau special: scriitorul, ziaristul si analistul politic Dorin Tudoran.
Tema intilnirii: Un ideal pierdut: normalitatea.

Dorin Tudoran (nascut la 30 iunie, 1945, Timișoara), scriitor, ziarist si analist politic, membru al PEN-Cluburilor american si francez si de patru ori laureat al Premiului Uniunii Scriitorilor din Romania.
De peste 10 ani lucreaza in domeniul dezvoltarii internationale si al promovarii valorilor democratice, fiind unul dintre cei patru membri ai echipei executive a unei organizatii nonguvernamentale care a desfasurat programe de sprijinire a reformelor democratice in 120 de tari ale lumii.
In prezent, este director al Democracy Fellows Program, World Learning, Washington, DC, SUA. A conferentiat in peste 50 de universitati occidentale si americane, a lucrat la postul de radio „Vocea Americii”, a lansat si condus trei publicatii apreciate (Agora, Meridian si Democracy at Large).
Dorin Tudoran, disident: pe 7 aprilie 1984, Dorin Tudoran depune o cerere prin care invoca dreptul de a emigra, impreuna cu familia. In fata refuzului autoritatilor de a-i raspunde, ii adreseaza, pe 1 august 1984, un memoriu lui Nicolae Ceausescu, in care afirma, intre altele: „ca scriitor, cetatean si parinte m-am convins definitiv ca intre credintele mele cele mai profunde despre Om si Drepturile sale inalienabile, Libertate si Democratie, Dialog si Opinie, Cinste si Echitate, Cultura si Educatie, Patriotism si Sacrificiu etc. si realitatile romanesti de azi exista o prapastie de netrecut”. Pe 8 aprilie 1985, este convocat la Procuratura Municipiului Bucuresti si amenintat cu un proces penal. La 25 aprilie 1985, declara greva foamei si incearca sa obtina o audienta la Consulatul SUA din Bucuresti. Este transportat (impreuna cu fiica sa in virsta de 8 ani) la sediul Sectiei 1 Militie Bucuresti, unde este anchetat si retinut timp de 12 ore. Pe data de 6 iunie 1985 inceteaza greva foamei. Pe 24 iulie 1985 pleaca din R.S.R. Se stabileste in SUA.
Cele mai recente carti: Eu, fiul lor. Dosar de securitate (Polirom, colectia „Document”, 2010) si Pisicut (Somnografii) – Editura Paralela 45, seria „Premiul Eminescu, Opera Omnia”, 2011.
Carti publicate:
Poezie
Mic tratat de glorie (1973), Premiul Uniunii Scriiitorilor din Romania pentru debut
Cintec de trecut Akeronul (1975)
O zi in natura (1977), Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania
Uneori, plutirea (1977), Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania
Pasaj de pietoni (1978)
Semne particulare (antologie, 1979)
De buna voie, autobiografia mea (1986)
Ultimul turnir (antologie, 1992)
Viitorul facultativ/Optional Future (editie bilingva, 1999)
Tinarul Ulise (antologie, 2000)
Publicistica
Martori oculari (in colaborare cu Eugen Seceleanu, 1976)
Biografia debuturilor (1978)
Nostalgii intacte (1982)
Adaptarea la realitate (1982)
Frost or Fear? On the Condition of the Romanian Intelectual (Traducere și prefata de Vladimir Tismaneanu, 1988)
Onoarea de a intelege (antologie, 1988)
Kakistocratia (1988), Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania, Premiul Asociatiei Scriitorilor Profesioniși din Romania – ASPRO, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Premiul revistei Cuvintul – „Superlativele anului”

1992 – Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din Romania
2001 – Premiul Adevarul Literar și Artistic (ALIA)
2009 – Premiul National de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia

Interviul filmat, în doua părți, îl puteți vedea Aici – partea întîi si Aici – partea a doua.

Autorii interviului sunt Costi Rogozanu si Vasile Ernu.

Sub titlul “Nu arătăm bine, ca intelectuali, căutînd prilejuri să ne învinovăţim unii pe alţii“, Ovidiu Șimonca a publicat un amplu interviu cu scriitorul Dorin Tudoran în Observator Cultural nr. 559 din 21.01.2011. Puteți citi interviul AICI.

Reporter: De ce aţi ales să veniţi în România acum?

Dorin Tudoran: Fiţi liniştiţi, nu e vorba de nimic subversiv. Revoluţiile se plănuiesc vara, prin august, iar contrarevoluţiile se săvârşesc în decembrie. În ianuarie se întâmplă doar lucruri banale. Cum ar fi – se naşte Mihai Eminescu. În urmă cu un an, când am primit Premiul Naţional de Poezie “Mihai Eminescu” – Opera Magna, am promis că voi veni şi în acest an spre a participa la Zilele Eminescu, mai ales că organizatorii lansează antologii ale laureaţilor de până acum. Cum spuneam într-un text trimis la Botoşani prietenului şi colegului Gellu Dorian pentru revista Hyperion, am fost convocat din nou la lotul naţional de poezie (unde nu există nici rezerve, nici titulari) şi e o plăcere să mă prezint. Al doilea motiv îl constituie organizarea de către Editura Polirom a două întâlniri – una la Institutul Român de Istorie Recentă (IRIR), cealaltă la Librăria de la Sala Dalles – dedicate volumului “Eu, fiul lor”, apărut acum câteva luni, când, din păcate, nu am putut veni în România pentru o lansare de carte.

Rep.: Vi s-au schimbat aşteptările despre România faţă de ultima dată când aţi fost în ţară?

D.T.: Este greu ca doar într-un singur an să se schimbe asemenea aşteptări. Fără a intra în detalii dureroase, mai ales pentru românii trăind în România, situaţia este chiar mai neliniştitoare decât era în urmă cu un an.

Rep: Aţi criticat, la un moment dat, modul în care se implică intelectualii în viaţa politică. Din punctul dumneavoastră de vedere, cum ar trebui să se întâmple acest lucru?

D.T.: Nu era vorba de o critică… Discuţia este complicată. Pe de-o parte, intelectualii sunt acuzaţi că nu se implică, pe de altă parte, când se implică sunt şi mai beşteliţi. Asta ar trebui să le spună un lucru simplu: problema nu o constituie implicarea, ci cum o fac. În momentul în care un intelectual girează, necondiţionat, cu numele său un politician, îşi asumă riscuri enorme, pe care, de la un moment încolo, devin imposibil de administrat. Şi aşa, politicienii consideră că nu trebuie să dea socoteală nimănui după ce au fost aleşi ori sprijiniţi. Intelectualul ce decide să se implice, trebuie să ţină în lesa responsabilităţii politicianul. Dacă nu o face, este prima victimă a acestuia. Mai întâi devine “intelectualul lui X”, după aceea mai totul curge în defavoarea sa, chiar dacă, pentru o vreme, se bucură de onoruri, sinecuri şi alte avantaje…

Rep.: Cea mai recentă carte a dumneavoastră este “Eu, fiul lor. Dosar de securitate”. Cât de greu v-a fost să ajungeţi la documentele pe care le prezentaţi în volum?

D.T.: După o primă încercare eşuată, pe la începutul anilor ‘90, când nu exista un cadru legal, clar, de intrare în posesia unor asemenea documente, am renunţat. Ba, chiar nu am dorit să dau nas în nas cu asemenea documente, fiind sigur de ce mizerii se află în ele. Abia prin 2006, când unul dintre marii provocatori şi diversionişti ai presei româneşti, pre şi post-decembriste, a scris nişte aiureli despre mine m-am hotărât să-mi caut dosarul. S-a întâmplat că dosarul meu a apărut prin 2008, când la CNSAS au ajuns 22 de kilometri liniari de asemenea dosare (să nu uităm, lucrul se datorează iniţiativei preşedintelui Traian Băsescu) şi am putut să consult paginile cu pricina. Editura Polirom mi-a oferit şansa de a strânge într-un volum 500 de pagini din cele aproape 10.000. Munca i-a revenit domnului Radu Ioanid.

Rep.: Care a fost cea mai tristă descoperire, citind aceste documente?

D.T.: Nu vreau să dau nume… Cea mai tristă descoperire este că mi-a revenit în memorie o replică dintr-un scriitor uitat, Teodor Mazilu, care suna, parcă, aproximativ aşa: “Poate omul să fie atât de porc? Da, poate”.

Rep.: V-aţi confruntat cu o parte din oamenii care au scris note informative despre dumneavoastră?

D.T. Nu, nu m-am confruntat. Le-am semnalat unora ce am găsit în dosarul meu şi reacţiile lor au fost atât de, de cum să le spun, hai să zicem, atât de ciudate, încât i-am lăsat în boii lor. Şi-apoi, nu mi-au fost deconspiraţi decât câţiva din acea armată de informatori, surse, oameni de încredere. Şi nu neapărat cei mai odioşi dintre ei. Pe alţii i-am identificat fără mare greutate, dar până când instituţia acreditată să confirme asemenea identităţi, CNSAS, nu va confirma asemenea identificări, nu se cuvine să pomenesc numele respective.

Rep.: De ce aţi decis, totuşi, să publicaţi aceste scrieri în volum?

D.T.: Nu sunt scrieri, sunt documente. Am preferat să las documentele să vorbească. Contribuţia mea este minimă. M-a interesat nu atât expunerea unor oameni deveniţi neoameni, cât ilustrarea pârghiilor sistemului de represiune. Din păcate, multe dintre lecturi sunt axate pe nume, deconspirări surprinzătoare, iar ce este important – citirea sistemului – a trecut pe al doilea plan.

Rep.: Sunteţi director în cadrul organizaţiei americane “World Learning”. Cum se vede, din Statele Unite, democraţia din România?

D.T.: Depinde de unde te uiţi la ea. Din cadrul unei instituţii federale? Din cadrul unei organizaţii neguvernamentale? Din perspectiva unui jurnalism în goană după senzaţional? Din perspectiva unui om care doreşte să înţeleagă cum merg lucrurile prin alte părţi? Etc. Prefer interesul celor ce nu au nici un… interes direct în chestiunile româneşti. Judecata lor este mai dreaptă. Instituţiile cu interese politice, geostrategice, economice etc. citesc foarte special starea de fapt din România. În ce mă priveşte, consider că este deplorabil ce se petrece în România în numele democraţiei. Diferenţa între cine este (nu doar azi) la putere sau în opoziţie este deseori invizibilă. Din cauza acestor lucruri, democraţia a început să fie văzută drept generatoarea marilor necazuri ale României, când, de fapt, ea este prima victimă a batjocurei celor ce acţionează în numele ei. Ca şi în trecut, când acuzată este democraţia, reapare tentaţia extremismelor de tot felul. Şi România îmi pare în acest moment extrem de predispusă la asemenea “soluţii”. Se mimează foarte mult în România. Cel mai bine este mimat statul de drept. Într-o anumită măsură el există, numai că fibra din care este croit e lamentabilă. Un stat de drept există ori nu. Pseudo-statul de drept e o glumă proastă şi scumpă.

„Adevărul”: Cum aţi hotărât să publicaţi dosarul de urmărit de la Securitate în  volumul „Eu, fiul lor”?

Imediat după 1990 am vrut să citesc dosarul, dar încă nu exista un cadru legal, deşi alţii au avut acces. Apoi mi-am pierdut tot interesul. Am înţeles că în el nu poţi găsi decât mizerie. Dacă, prin 2006, Ion Cristoiu nu s-ar fi apucat să scrie tâmpenii în „Jurnalul naţional”, spunând că eu aş fi omul Securităţii, nu ­mi-aş fi căutat dosarul.  Am avut nevoie de  doi ani, pentru că încă nu ajunsese la CNSAS. Apoi am fost anunţat că-l pot vedea. Am venit la Bucureşti. Întâi mi s-a spus că sunt 800 de file, apoi 8 volume, apoi 18 volume. Mi le-au adus pe un cărucior. Am citit primul volum, mi s-a făcut o greaţă imensă. Am copiat tot şi am primit copiile prin poştă, contra cost, peste un an. Iniţial, n-am vrut să scriu o carte, ci doar un text. Cred că se literaturizează foarte mult pornind de la aceste dosare.  Bujor Nedelcovici, prietenul meu, a publicat o carte despre cum a fost urmărit de Securitate şi e mâhnit, că lumea mai mult îl înjură decât îl laudă. I-am spus că oamenii n-au timp acum să citească despre aşa ceva. Eu am optat pentru soluţia pe care mi-aş dori-o ca cititor: publicarea documentelelor aşa cum sunt sunt, necomentate. Contribuţia mea la carte este un scurt text în care explic numai cum trebuie citate documentele.

Cu ce gânduri reveniţi în România acum?

Cu îngrijorare. De oriunde ai privi, ce se vede nu arată bine. Mă întreba cineva de ce mă mai interesează România, dacă am plecat. Dar puţini oameni reuşesc să se extragă cu totul. Din păcate, pierd mai mult timp decât ar trebui ca să citesc zilnic presă românească şi nu numai.
Lipsa normalităţii „împinge” la extremism

Ce vă pare cel mai grav sau deranjant?

Una dintre problemele cele mai grave este că oamenii nu mai au încredere în instituţii. Când ele încep să intre într-un con de suspiciune, ca să folosesc un eufemism, din partea omului de rând, nu e semn bun. Nu văd niciun efort coordonat al celor abilitaţi de a ţine instituţiile statului pe un culoar drept, ca să recâştige încrederea omului. De-a lungul istoriei, această pierdere a dus la situaţii crunte. Acum se întâmplă ceva periculos: toate prostiile care se fac sunt puse pe seama democraţiei. Omul a început să perceapă democraţia ca pe beleaua cea mai mare. Dar nu e adevărat. Se întâmplă din cauza celor care folosec democraţia ca pe un paravan pentru interesele personale. Când vezi că persoane de vârste diferite, din motive diferite, ajung la aceeaşi concluzie – că democraţia e de vină sau că statul n-are nevoie de instituţii, dacă tot nu sunt bune la nimic – e un semn bulversant. În toate perioadele când instituţiile pierd total atenţia omului de rând, apar mişcări extremiste. Mă tem că societatea românească este în corzi, ca un boxeur într-un colţ din care nu mai poate ieşi. Cei care au în mână hăţurile ţării trăiesc cu iluzia că, dacă oamenii au răbdat atât, vor mai răbda. E un pariu stupid, căci nu ştii niciodată când se rupe coarda în om.

Scriaţi recent că „mizeria economică, politică şi morală în care se află România de azi constituie condiţii ideale pentru apariţia unor forme de extremism sau recrudescenţa unora care au mai zgâlţâit societatea românească”? La ce fel de extremism vă referiţi?

La cel politic. Când omul nu mai are încredere în eşichierul normalităţii politice (centru stânga, centru, centru dreapta) şi vin unii cu poveşti despre extrema stângă („Ar fi bine să se întoarcă comunismul, fiindcă ne-ar ajuta.”) sau despre extrema dreaptă („De ce ­n-am face din nou o mişcare de tip legionar, ca ţara să fie morală, curată etc.?”). Am mai trecut prin asta. Lumea s-a înşelat în privinţa comunismului care împarte dreptate tuturor, dar şi cu extrema dreaptă, care, din dorinţa de a face o Românie curată moral, a ajuns la asasinat politic. Am lucrat mai mult de 15 ani la o fundaţie care avea birouri în 128 de ţări ale lumii.  Vreme de 8 ani am fost senior director pentru comunicaţii şi vedeam orice document care privea relaţia dintre fundaţie şi orice agenţie de stat. Am văzut ce se întâmplă peste tot şi scenariul nu diferă. Când în normalitate nu mai găseşte speranţă, e uşor de împins spre una dintre extremele politice.

Cum comentaţi locurile pe care le ocupă în societatea de azi Corneliu Vadim Tudor sau Adrian Păunescu, decedat de curând?

Unele elemente îi apropie, altele îi despart. În ce-l priveşte pe primul, întrebarea ar fi următoarea: Oare Ministerul Sănătăţii nu se poate autosesiza? N-ar avea obligaţia să se întrebe dacă nu cumva are nevoie de ajutor medical? „Spectacole” ca ale lui există şi în alte părţi. Dar nicăieri unde am lucrat n-am văzut o asemenea intensitate a desprinderii de realitate. Este dincolo de înţelegere faptul că România trimite în Parlamentul Europei un om ca Vadim Tudor, care în ţară face ce face. Şi este vorba şi despre trecutul unui astfel de personaj. Faptul că încă există oameni care spun deschis că vor vota cu el mi se pare de neînţeles. În cazul lui Păunescu, despre care am scris şi astfel mi-am pus mulţi prieteni în cap, situaţia este alta. Eu am fost prieten cu el din adolescenţă. Eram colegi de facultate când ne-am despărţit. M-a deranjat că, de ani, este înjurat de oameni care, pe timpul când înjuram eu şi riscam mult, îi mâncau din palmă şi-l  lăudau de dimineaţă până seara. Pe de altă parte, există o tragedie a lui Păunescu: prin tot ce-a făcut lamentabil, s-a pus pe acelaşi raft de realitate cu Vadim Tudor.  Datele iniţiale au fost cu totul altele. Oricâtă poezie proastă va fi scris Adrian Păunescu de-a lungul vieţii, a început ca un poet foarte interesant, pe când Vadim Tudor scrie ce scrie…

Este vorba despre tragismul unei societăţi şi despre tragedia unor destine particulare. Este o tragedie că Păunescu sfârşeşte în aceeaşi galerie cu Vadim Tudor. Pentru mine, e o ruşine să-l aud pe cel din urmă spunând „A murit fratele meu siamez”. Din păcate, Păunescu o merită.

Cum comentaţi reacţiile la decesul lui?

Reacţiile sunt un alt aspect. Sigur că circul mediatic în jurul morţii lui a fost insuportabil. Dar nu mi-a plăcut nici atitudinea unor analişti politici care, la o oră după moartea lui, l-au înjurat cu atât venin. Asta a declanşat în suporterii lui necondiţionaţi o reacţie şi mai înfocată. Eu nu spun că nu are dreptate cel care scrie, la o oră după decesul lui, că „Adrian Păunescu a fost un porc”. Dar nu e creştinesc. Măcar scrii a doua zi, nu la o oră după moarte… Circul a fost de nesuportat, dar, pe de altă parte, nu este o piesă de rezistenţă a jurnalismului românesc o emisiune la televiziunea naţională în care să se afirme un singur punct de vedere, unul împotriva lui Adrian Păunescu. Nu e vina invitatului. El asta crede despre Adrian Păunescu şi are dreptate.

În vizită în România

Dorin Tudoran este invitatul de onoare al Jubileului Premiului Naţional pentru Poezie şi al Zilei Culturii Naţionale, evenimente care se vor desfăşura la Botoşani şi la Cernăuţi. Astăzi, de la ora 17.00, scriitorul susţine o conferinţă, la Institutul Român de Istorie Recentă, unde vor fi prezenţi şi Radu Călin Cristea, Liviu Antonesei şi Daniel Cristea-Enache.

Marţi, 18 ianuarie, la ora 18.00, Librăria Dalles din Bucureşti va găzdui un dialog despre volumul  „Eu, fiul lor. Dosar de securitate”, la care vor participa, alături de autor, Cristian Tudor Popescu, Mircea Martin, Ovidiu Şimonca şi Daniel Cristea-Enache.

Disident şi scriitor

Scriitorul Dorin Tudoran a părăsit România în 1985, stabilindu-se în SUA. În 1984, când autorităţile i-au respins cererea de emigrare, i-a trimis un memoriu lui Nicolae Ceauşescu. Sub ameninţarea unui proces penal, a intrat în greva foamei la 25 aprilie 1985, pe care a încetat-o la 6 iunie, cu mai mult de o lună înainte de a emigra.

Publicat la Editura Polirom, volumul „Eu, fiul lor. Dosar de securitate” cuprinde o selecţie de documente de urmărire informativă din perioada 1976-1986. Deşi dosarul de urmărire s-a deschis oficial în anul 1982, documentele recuperate din dosarul aflat în arhiva CNSAS arată că scriitorul era urmărit încă din 1976.

Cum se face că un om cu trecutul dvs. a acceptat, la un moment dat, să-l consilieze pe Dan Voiculescu?

Aflu şi astăzi că eu sunt foarte bun prieten cu Dan Voiculescu! Nu sunt prieten cu el. ­L-am întâlnit în copilărie, când jucam hochei în acelaşi cartier. După ce am împlinit 18 ani, nu l-am mai văzut decât pe la 60 de ani. Când m-a căutat ca să stăm de vorbă şi ne-am întâlnit, nici nu ne-am recunoscut. Mi-a dat o carte de memorii pe care am citit-o în avion. Din primele pagini, cele despre copilărie, mi-am dat seama că el e băiatul cu care copilărisem.

În cea a constat această colaborare?

Dan Voiculescu mi-a propus apoi un contract de asistenţă tehnică, nu pentru că eram scriitorul Dorin Tudoran, ci pentru că lucram la cea mai mare fundaţie internaţională din lume care se ocupă de alegeri, de partea tehnică. Mi-a cerut asistenţă. PUR rupsese alianţa cu PSD. Din discurs se înţelegea că se vrea un partid mic, care să crească încet. I-am spus că, dacă are răbdare să construiască aşa ceva, m-ar interesa să consiliez un partid mic, neparlamentar. ­I-am explicat că astfel se poate câştiga încrederea oamenilor. Atunci, Dan Voiculescu era acuzat prin formule de genul „toată lumea ştie că e omul Securităţii”. Dar nu exista niciun document care s-o ateste. Câştigase procese peste tot, nu numai în România. Prietenul meu, Petre Mihai Băcanu, pierduse un proces cu el şi fusese forţat să dea în „România liberă” o notă în care să-şi ceară scuze că l-a jignit gratuit. Şi  încă ceva. M-a întrebat dacă există ceva din biografia mea cu care aş putea fi şantajat. M-a apucat râsul. „Dar în ce vă priveşte”, l-am întrebat eu, „e adevărat ceva din ce se spune?”. Mi-a răspuns că nu. „Dacă se dovedeşte vreodată că sunteţi un mincinos, voi fi primul care să vă dea un picior în fund”, i-am spus. Şi aşa s-a întâmplat.

Dar cum aţi lucrat?

Am stat atunci două săptămâni la Bucureşti şi am văzut ce dezastru era la partidul lui. I-am făcut un plan de lucru, nu de propaganda electorală. I-am zis că are nevoie de oameni care să facă analize.  L-am întrebat ce fel de partid vrea. Am înţeles că n-are niciun program. I-am spus că trebuie să stabilească. După ce am plecat a avut loc congresul PUR, iar eu am aflat  că s-a votat pentru intrarea în alianţă cu PSD. Se întâmpla în septembrie, după ce se rupseseră de PSD în iunie. Le-am spus că nu mai interesează nici măcar un contract de consultanţă la distanţă. A mai fost o confuzie. Eu am început să scriu la „Jurnalul Naţional” înainte de a face contractul de consultanţă. Dar sunt perceput ca „Dorin Tudoran, pe care l-a adus Voiculescu la ziar şi la partid”. N-are nicio legătură. După ce am rupt contractul cu PUR, am continuat să scriu  la „Jurnalul Naţional”. Când au apărut documentele despre colaborarea lui cu Securitatea, l-am înjurat, aşa cum promisesem, în propriul ziar. Şi s-a supărat.

Întîlnirea cu Dorin Tudoran a avut loc la sediul IRIR din Bd. N. Bălcescu 21, scara B, et. 4. Despre Eu, fiul lor, despre semnificația acestei cărți au vorbit Daniel Cristea Enache, Radu Călin Cristea, Liviu Antonesei, Marius Oprea, Silviu Lupescu (Polirom) și Dorin Tudoran. În audiență s-au aflat, între alții, Carmen Mușat, Theodora Bertzi, Dorina Rusu, Germina Nagâț, Harry Tavitian, Florin Iaru, Dinu Zamfirescu, Sorin Antohi, prof. Daniel Barbu, prof. Gabriel Andreescu, prof. Zoltan Rostas, conf. Alin Ciupală, Andrei Dimitriu, directorul Filarmonicii George Enescu, Florin Poenaru, numeroși studenți.

În deschiderea întîlnirii, Liviu Tofan, directorul IRIR, a spus următoarele:

Doamnelor și Domnilor, mă bucur să vă salut la primul episod al Întîlnirilor IRIR. Inaugurăm această serie de evenimente profitînd de prezența în România a domnului Dorin Tudoran, căruia îi mulțumesc că este alături de noi.

Această carte, “Eu, fiul lor – Dosar de Securitate”, a apărut recent și s-a vorbit mult despre ea. Peste o săptămînă, Polirom va face lansarea cărții în prezența… autorului, era să spun. Dar Dorin Tudoran, al cărui nume apare pe copertă, nu este autorul, nici subiectul, ci obiectul, mai precis obiectivul autorului colectiv Securitatea. Este o carte din documente ale Securității, este o carte document, un document din trecut. Și dacă este adevărat că trecutul este doar începutul prezentului, un asemenea document constituie și un avertisment de care e bine să ținem seama în acest prezent.

Pentru mine, cartea aceasta este o carte necesară. Asta pentru că, într-un asemenea moment de derivă a societății, cînd intelectualul român a ajuns atît de ieftin – prețuri de criză, cum se spune – este important, este necesar, cum spuneam, să ne amintim, sau să ni se amintească faptul că, în împrejurări infinit mai dificile, chiar periculoase, au existat intelectuali români care n-au făcut rabat la conștiință.

Despre această carte vor vorbi imediat Daniel Cristea Enache, Radu Călin Cristea, Liviu Antonesei, dumneavoastră în dialog cu Dorin Tudoran. Eu mai vreau să spun doar un lucru. Nu l-am cunoscut personal pe Dorin Tudoran pînă acum. Există însă o relație mai veche. Acum 25-30 de ani, cînd Dorin Tudoran făcea și pătimea cele consemnate în această carte, eu eram la München, la Europa Liberă. Eu și colegii mei, noi, transmiteam știrile, informațiile despre Dorin Tudoran. Îi spuneam astfel lui Dorin Tudoran că nu este singur sau abandonat, că cineva se preocupă de soarta lui, altfel decît o făcea Securitatea. Permiteam românilor să afle despre Dorin Tudoran, amplificam mesajul demersului său. Eram complici, dar nu așa cum o interpreta Securitatea. Eram complici la bine. Institutul Român de Istorie Recentă este onorat să-i ofere lui Dorin Tudoran acest gen de “complicitate” în continuare.

ÎNREGISTRAREA VIDEO A ÎNTÎLNIRII (de pe YouTube – 4 părți):

Dorin Tudoran la Intilnirile IRIR (1)

Dorin Tudoran la Intilnirile IRIR (2)

Dorin Tudoran la Intilnirile IRIR (3)

Dorin Tudoran la Intilnirile IRIR (4)