Și în acest an s-au adunat la mormîntul lui (cimitirul Reînvierea) foști prieteni și admiratori, veșnici fani.

Cine nu știe cine a fost Cornel Chiriac, o poate afla citind acest splendid articol al lui Dan C. Mihăilescu din Dilema Veche. Sau poate asculta o emisiune Metronom pe această pagină.

Mai mult despre Cornel Chiriac AICI.

Din feeriile juneții: Metronom-ul lui Cornel Chiriac

Astă-toamnă, undeva pe aleile plăcut-sufocante de la Tîrgul „Gaudeamus“, am fost abordat conspirativ de un domn înalt şi umbros, care mi-a şoptit laconic: „Ţineam ca această carte să ajungă la dvs. Ştiu că l-aţi preţuit pe Cornel Chiriac“. După care, s-a făcut nevăzut.

Rareori am norocul unor contacte aşa de sobre şi eficiente cu autorii. Tratat, de regulă, ca un prestator de servicii PR-istice, bietul recenzent e strivit fără milă sub un morman de bucoavne ori, dimpotrivă, sadic pisălogit întru obligatoria hermeneutică a opului considerat de autor drept chintesenţa înţelepciunii universale. Să fi fost acel domn (admirabil ponderat) Mircea Udrescu, autorul cărţii Metronom, o emisiune de Cornel Chiriac? Sau cineva din partea Editurii Universitare?

N-am apucat să mă gîndesc prea mult, fiindcă, abia intrat în carte, m-a cuprins excitaţia şi am plonjat nevrotic în timp. Cum spune Ioana Măgură Bernard despre emisiunea Metronom a lui Cornel Chiriac: „Nu cred că între 1969 şi 1975 a existat vreun tînăr amator de muzică pop, în România, care să nu se fi numărat printre ascultătorii săi“.

Nu doar pop, ci şi rock, folk, jazz. Eram cu sutele de mii. Curaţi şi frenetici, exaltaţi de Phoenix, Sideral, Sfinx, Roşu şi Negru, bovarizînd demenţial cu gîndul la festivalurile de la Woodstock şi Isle of Wight, leşinînd la „Je t’aime, moi non plus“, împărţindu-ne feroce între iubitorii de Beatles şi cei de Rolling Stones, plîngînd la moartea lui Jimi Hendrix şi-a lui Janis Joplin, legănîndu-ne pacifismul inconştient cu Bob Dylan, Donovan, Joan Baez, Melanie, ajungînd la blues-ul negrilor prin white blues-ul lui Eric Clapton, atraşi deopotrivă de John Mayall şi Mahalia Jackson, de tehnicismul celor de la Chicago Transit, sau Progresiv TM, de exploziile pe nume Led Zeppelin, The Who, Deep Purple, Iron Butterfly, Creedence Clearwater Revival, Cream, Ten Years After, Fleetwood Mac, Free, captivaţi de Mony Bordeianu şi Moţu Pittiş, apoi de Dorin Liviu Zaharia, Mircea Florian, Marcela Saftiuc şi Doru Stănculescu, dar şi de Leonard Cohen, Blood, Sweat &Tears (cu tot cu, atunci revelatul, Ovidiu Lipan-Ţăndărică), Jethro Tull, Pink Floyd, Carpenters, ca să nu mai spun de mania jazzistică a lui Chiriac, prin care ştia să şlefuiască energetismul amatorilor de hard rock întru parşivele simfonisme ale unor Dizzy Gillespie, Benny Goodman, Dave Brubeck, Duke Ellington, Louis Armstrong, Miles Davis…

1969 – 1975. Intervalul cel mai drag sufletului meu de rocker melancolic şi bluesman vioi din cartierul Balta Albă, elev la Liceul 39 şi, apoi, student filolog. Între 16 şi 22 de ani! Cu minunaţii mei prieteni de atunci: Cristian Moruzan, Valentin Teodosiu şi Dan Arsenie. Prin Metronom-ul realizat iniţial în tandem cu George Limbăşanu la Radio Bucureşti, apoi singur la Radio Europa Liberă, Cornel Chiriac ne-a forjat şi fermecat auzul, ne-a exorcizat alaiurile de draci acneici şi ne-a racordat la fervorile muzicale ale Lumii Libere. Şi astăzi, după patru decenii, aud în vis, fluier pe stradă ori fredonez, la ocazii, cu prietenii, cutare piesă decretată „Power Play“ în emisiunile lui, de la „Travelling Band“-ul CCR (pe care „Dan din Bucureşti“, adică eu, i-o cerea lui Chiriac, prin carte poştală, la Radio Free Europe, München 5, PO Box-nu-mai ştiu-cît), la „I’m Going Home“ cu Ten Years After şi Alvin Lee, trecînd prin şocurile pe nume „Whole Lotta Love“, „Moby Dick“ (cu soloul de tobe al inegalabilului John Bonham), „Speed King“, „Smoke on the Water“, „Sunshine of Your Love“, „Child in Time“, „Black Dog“, „Nights in White Satin“, „Lady Jane“, „When the Levee Breaks“, „Atlantis“, „In a White Room“, „Hey Joe“, „Bridge over Troubled Water“, „Bad Moon Rising“, „Immigrant Song“, „I Put a Spell on You“, „All right now“, „Green River“, „Badge“, „Donna Donna“, „Proud Mary“, „Long as I Can See the Light“, „Lemon Song“, „Since I’ve Been Loving You“… Vremuri în care era amarnic de ales între Scott McKenzie cu „San Francisco“ şi Bee Gees cu „Massachussetts“, între Paul şi John din Beatles (de cînd mă ştiu am fost de partea cuminţeniei siropoase, de lord pufos, a celui dintîi), ori între Rolling-ii din „I Can’t Get No Satisfaction“ şi cei din „Wild Horses“.

Chiriac şi Sideral-ul lui Mugur Winkler cu „Eşti a mea“ („lumea întreagă îmi tot spune că eu / nu ştiu să mint prea bine…“). Chiriac storcîndu-ne lacrimi cu „Canarul“, „Floarea stîncilor“ şi „Nebunul cu ochii închişi“. Chiriac şi „In-a-Gadda-da-Vida“ sau povestindu-ne Zabriskie Point-ul pe muzica lui Pink Floyd. Chiriac, Olimpic ’64, Cromatic, plus teribilul (pe atunci) „Racul, broasca şi o ştiucă“. Chiriac încîntat deopotrivă de „moog synthesiser“-ul din Emerson, Lake and Palmer, de duetul Dylan-Cash, la Sing Sing, cu „I Walk the Line“ şi „Girl from the North Country“, ca şi de proletcultismul lui John Lennon din „Power to the People“ şi „A Working Class Hero Is Something To Be“…

Mircea Udrescu îl ştie pe Cornel Chiriac (1942-1975) de la vîrsta grădiniţei. I-a fost coleg de şcoală primară şi de liceu, într-un Piteşti sufocant, care presimţea micul-mare dezgheţ al anilor 1962-1971. Iubiri de-a valma, rebeliuni nevinovate, valuri de insurgenţă alcoolică pe ritm de swing şi twist. O revistă samizdat de jazz-cool, urmată de interogatorii securistice şi cauţionări paterne. Un frate baterist şi tatăl bolşevic (vajnic gazetar de partid, invariabil hărţuit verbal de fiul năprasnic occidentalizat), pasiunea pentru filatelie şi fotografie. Poreclit „Spanac“, dar şi „Ciocan“ („avea capul ţuguiat, dolicocefal“), Cornel a fost îndrăgostit, fără speranţă, de Aura Urziceanu, admiratorul (nu doar la Melody Bar) al unor Janci Körössy, Marius Popp, Johnny Răducanu&Co, un histrion care adora să joace teatru (a fost Iordache în D’ale carnavalului), dar a picat de două ori la IATC, după care a făcut Pedagogia la Constanţa, declarîndu-se, între altele, „regele neîncoronat al şepticului“.

Multă lume îl reţine de violent, „un om cu caracter imposibil“, şi e admirabilă nepărtinirea prietenului Mircea Udrescu, care, direct şi fără fasoane, pune totul cu grijă în ambele talgere ale balanţei. De bună seamă că e net dezminţit zvonul lansat atunci de Securitate, cum că va fi fost hăcuit într-o dispută de gelozie homosexuală, dar nu se fac nici speculaţii exagerate privind asasinarea lui la comanda Elenei Ceauşescu. Cîndva se va afla, să sperăm, şi adevărul acesta.

Fapt e că picătura care a umplut paharul şi l-a împins pe Cornel către microfonul din exil al Europei Libere a fost respingerea Phoenix-ilor, în 1969, de la festivalul „Cerbul de aur“, o participare în care – spune Nicu Covaci – el îşi pusese mari speranţe.

Ce ciudat! Acum, cînd rockerul din mine se gîndeşte să-i trimită Dincolo „o dedicaţie muzicală“ – aşa cum el ne-a fericit auditiv de nenumărate ori – trec aburit peste „Mother“-ul lui John Lennon, peste „Blowing in the Wind“, „Stairway to Heaven“ şi „House of the Rising Sun“ (varianta Animals), în favoarea uriaşului „Satchmo“ Armstrong, cu al său „And I say to myself: it’s a wonderful world“.

Plus inconturnabilul „Oh, yeah!“…

“Cea mai păcătoasă însuşire a politicii este  capacitatea de a invada totul”, constată intelectualul Sever Voinescu spre consternarea omului politic Sever Voinescu. Și mai citim: “Intelectualii – crede Julien Benda – sînt vinovaţi pentru că ei îşi folosesc prestigiul şi înzestrările persuasive spre a injecta politică peste tot… Politizarea segmentelor sociale care, în mod natural, nu au nimic de-a face cu politica este cel mai grav atentat la adevăr în societăţile contemporane. De altfel, cred că aceasta este cea mai serioasă lecţie pe care istoria secolului trecut ne-o dă: politizarea integrală a societăţii nu este efectul totalitarismului, ci primul pas spre acesta”. Dar prezentul, apropo de politizarea halucinantă de care avem parte, oare ce lecție ne dă?

Textul integral îl puteti citi aici.

Iată cum comenta această apariție Cezar Paul-Bădescu în “Dilema Veche”:

Zilele trecute am văzut la televizor încă o dovadă a minunilor pe care le poate face chirurgia plastică şi recuperatorie pe plaiurile noastre. La emisiunea Unora le place de la TVR 2, Florian Lungu şi Mike Godoroja l-au avut invitat pe Constantin Bălăceanu-Stolnici, să ne povestească cum e cu rădăcinile muzicale ale poporului român. Invitatul era prezentat ca savant de excepţie, academician respectat şi chiar ca o „conştiinţă a veacului“ (Florian Lungu). Nu s-a făcut în schimb nici o referire la colaborarea cu Securitatea a acestei conştiinţe. Dacă ne-am fi născut ieri şi am fi văzut această emisiune, am fi crezut într-adevăr că avem în faţă un monument al probităţii morale şi profesionale, nu un turnător cu nume de cod „Laurenţiu“, care s-a autopropus Securităţii pentru colaborare, care a cîştigat bani buni pentru delaţiunile sale şi care, printre altele, a participat la acţiunile poliţiei politice împotriva lui Vlad Georgescu, directorul Europei Libere. Chiar dacă nu ne-am născut ieri, parcă-parcă ne venea să-l credem pe Florian Lungu cînd ne vorbea despre cît de extraordinar e invitatul lui, că prea le zicea cu foc!…

România este ţara în care chiar şi cele mai harnice dame de consumaţie sînt revirginate la minut şi sînt prezentate poporului ca adevărate întrupări ale neprihănirii. Mai uscate, mai curate, acum cu 30% mai mult! Orice grozăvie ai face, în ţara asta se pare că nu ai nici o şansă să te compromiţi. Chiar dacă-ţi sînt scoase la lumină matrapazlîcurile, chiar dacă ajung la public tot felul de dovezi ale mîrşăviilor tale sau ale lumii joase în care te învîrţi, a doua zi poţi apărea la televizor ca o floare, iar cei din jur să te crediteze ca autoritate morală şi lider de conştiinţe.