„Adevărul”: Cum aţi hotărât să publicaţi dosarul de urmărit de la Securitate în  volumul „Eu, fiul lor”?

Imediat după 1990 am vrut să citesc dosarul, dar încă nu exista un cadru legal, deşi alţii au avut acces. Apoi mi-am pierdut tot interesul. Am înţeles că în el nu poţi găsi decât mizerie. Dacă, prin 2006, Ion Cristoiu nu s-ar fi apucat să scrie tâmpenii în „Jurnalul naţional”, spunând că eu aş fi omul Securităţii, nu ­mi-aş fi căutat dosarul.  Am avut nevoie de  doi ani, pentru că încă nu ajunsese la CNSAS. Apoi am fost anunţat că-l pot vedea. Am venit la Bucureşti. Întâi mi s-a spus că sunt 800 de file, apoi 8 volume, apoi 18 volume. Mi le-au adus pe un cărucior. Am citit primul volum, mi s-a făcut o greaţă imensă. Am copiat tot şi am primit copiile prin poştă, contra cost, peste un an. Iniţial, n-am vrut să scriu o carte, ci doar un text. Cred că se literaturizează foarte mult pornind de la aceste dosare.  Bujor Nedelcovici, prietenul meu, a publicat o carte despre cum a fost urmărit de Securitate şi e mâhnit, că lumea mai mult îl înjură decât îl laudă. I-am spus că oamenii n-au timp acum să citească despre aşa ceva. Eu am optat pentru soluţia pe care mi-aş dori-o ca cititor: publicarea documentelelor aşa cum sunt sunt, necomentate. Contribuţia mea la carte este un scurt text în care explic numai cum trebuie citate documentele.

Cu ce gânduri reveniţi în România acum?

Cu îngrijorare. De oriunde ai privi, ce se vede nu arată bine. Mă întreba cineva de ce mă mai interesează România, dacă am plecat. Dar puţini oameni reuşesc să se extragă cu totul. Din păcate, pierd mai mult timp decât ar trebui ca să citesc zilnic presă românească şi nu numai.
Lipsa normalităţii „împinge” la extremism

Ce vă pare cel mai grav sau deranjant?

Una dintre problemele cele mai grave este că oamenii nu mai au încredere în instituţii. Când ele încep să intre într-un con de suspiciune, ca să folosesc un eufemism, din partea omului de rând, nu e semn bun. Nu văd niciun efort coordonat al celor abilitaţi de a ţine instituţiile statului pe un culoar drept, ca să recâştige încrederea omului. De-a lungul istoriei, această pierdere a dus la situaţii crunte. Acum se întâmplă ceva periculos: toate prostiile care se fac sunt puse pe seama democraţiei. Omul a început să perceapă democraţia ca pe beleaua cea mai mare. Dar nu e adevărat. Se întâmplă din cauza celor care folosec democraţia ca pe un paravan pentru interesele personale. Când vezi că persoane de vârste diferite, din motive diferite, ajung la aceeaşi concluzie – că democraţia e de vină sau că statul n-are nevoie de instituţii, dacă tot nu sunt bune la nimic – e un semn bulversant. În toate perioadele când instituţiile pierd total atenţia omului de rând, apar mişcări extremiste. Mă tem că societatea românească este în corzi, ca un boxeur într-un colţ din care nu mai poate ieşi. Cei care au în mână hăţurile ţării trăiesc cu iluzia că, dacă oamenii au răbdat atât, vor mai răbda. E un pariu stupid, căci nu ştii niciodată când se rupe coarda în om.

Scriaţi recent că „mizeria economică, politică şi morală în care se află România de azi constituie condiţii ideale pentru apariţia unor forme de extremism sau recrudescenţa unora care au mai zgâlţâit societatea românească”? La ce fel de extremism vă referiţi?

La cel politic. Când omul nu mai are încredere în eşichierul normalităţii politice (centru stânga, centru, centru dreapta) şi vin unii cu poveşti despre extrema stângă („Ar fi bine să se întoarcă comunismul, fiindcă ne-ar ajuta.”) sau despre extrema dreaptă („De ce ­n-am face din nou o mişcare de tip legionar, ca ţara să fie morală, curată etc.?”). Am mai trecut prin asta. Lumea s-a înşelat în privinţa comunismului care împarte dreptate tuturor, dar şi cu extrema dreaptă, care, din dorinţa de a face o Românie curată moral, a ajuns la asasinat politic. Am lucrat mai mult de 15 ani la o fundaţie care avea birouri în 128 de ţări ale lumii.  Vreme de 8 ani am fost senior director pentru comunicaţii şi vedeam orice document care privea relaţia dintre fundaţie şi orice agenţie de stat. Am văzut ce se întâmplă peste tot şi scenariul nu diferă. Când în normalitate nu mai găseşte speranţă, e uşor de împins spre una dintre extremele politice.

Cum comentaţi locurile pe care le ocupă în societatea de azi Corneliu Vadim Tudor sau Adrian Păunescu, decedat de curând?

Unele elemente îi apropie, altele îi despart. În ce-l priveşte pe primul, întrebarea ar fi următoarea: Oare Ministerul Sănătăţii nu se poate autosesiza? N-ar avea obligaţia să se întrebe dacă nu cumva are nevoie de ajutor medical? „Spectacole” ca ale lui există şi în alte părţi. Dar nicăieri unde am lucrat n-am văzut o asemenea intensitate a desprinderii de realitate. Este dincolo de înţelegere faptul că România trimite în Parlamentul Europei un om ca Vadim Tudor, care în ţară face ce face. Şi este vorba şi despre trecutul unui astfel de personaj. Faptul că încă există oameni care spun deschis că vor vota cu el mi se pare de neînţeles. În cazul lui Păunescu, despre care am scris şi astfel mi-am pus mulţi prieteni în cap, situaţia este alta. Eu am fost prieten cu el din adolescenţă. Eram colegi de facultate când ne-am despărţit. M-a deranjat că, de ani, este înjurat de oameni care, pe timpul când înjuram eu şi riscam mult, îi mâncau din palmă şi-l  lăudau de dimineaţă până seara. Pe de altă parte, există o tragedie a lui Păunescu: prin tot ce-a făcut lamentabil, s-a pus pe acelaşi raft de realitate cu Vadim Tudor.  Datele iniţiale au fost cu totul altele. Oricâtă poezie proastă va fi scris Adrian Păunescu de-a lungul vieţii, a început ca un poet foarte interesant, pe când Vadim Tudor scrie ce scrie…

Este vorba despre tragismul unei societăţi şi despre tragedia unor destine particulare. Este o tragedie că Păunescu sfârşeşte în aceeaşi galerie cu Vadim Tudor. Pentru mine, e o ruşine să-l aud pe cel din urmă spunând „A murit fratele meu siamez”. Din păcate, Păunescu o merită.

Cum comentaţi reacţiile la decesul lui?

Reacţiile sunt un alt aspect. Sigur că circul mediatic în jurul morţii lui a fost insuportabil. Dar nu mi-a plăcut nici atitudinea unor analişti politici care, la o oră după moartea lui, l-au înjurat cu atât venin. Asta a declanşat în suporterii lui necondiţionaţi o reacţie şi mai înfocată. Eu nu spun că nu are dreptate cel care scrie, la o oră după decesul lui, că „Adrian Păunescu a fost un porc”. Dar nu e creştinesc. Măcar scrii a doua zi, nu la o oră după moarte… Circul a fost de nesuportat, dar, pe de altă parte, nu este o piesă de rezistenţă a jurnalismului românesc o emisiune la televiziunea naţională în care să se afirme un singur punct de vedere, unul împotriva lui Adrian Păunescu. Nu e vina invitatului. El asta crede despre Adrian Păunescu şi are dreptate.

În vizită în România

Dorin Tudoran este invitatul de onoare al Jubileului Premiului Naţional pentru Poezie şi al Zilei Culturii Naţionale, evenimente care se vor desfăşura la Botoşani şi la Cernăuţi. Astăzi, de la ora 17.00, scriitorul susţine o conferinţă, la Institutul Român de Istorie Recentă, unde vor fi prezenţi şi Radu Călin Cristea, Liviu Antonesei şi Daniel Cristea-Enache.

Marţi, 18 ianuarie, la ora 18.00, Librăria Dalles din Bucureşti va găzdui un dialog despre volumul  „Eu, fiul lor. Dosar de securitate”, la care vor participa, alături de autor, Cristian Tudor Popescu, Mircea Martin, Ovidiu Şimonca şi Daniel Cristea-Enache.

Disident şi scriitor

Scriitorul Dorin Tudoran a părăsit România în 1985, stabilindu-se în SUA. În 1984, când autorităţile i-au respins cererea de emigrare, i-a trimis un memoriu lui Nicolae Ceauşescu. Sub ameninţarea unui proces penal, a intrat în greva foamei la 25 aprilie 1985, pe care a încetat-o la 6 iunie, cu mai mult de o lună înainte de a emigra.

Publicat la Editura Polirom, volumul „Eu, fiul lor. Dosar de securitate” cuprinde o selecţie de documente de urmărire informativă din perioada 1976-1986. Deşi dosarul de urmărire s-a deschis oficial în anul 1982, documentele recuperate din dosarul aflat în arhiva CNSAS arată că scriitorul era urmărit încă din 1976.

Cum se face că un om cu trecutul dvs. a acceptat, la un moment dat, să-l consilieze pe Dan Voiculescu?

Aflu şi astăzi că eu sunt foarte bun prieten cu Dan Voiculescu! Nu sunt prieten cu el. ­L-am întâlnit în copilărie, când jucam hochei în acelaşi cartier. După ce am împlinit 18 ani, nu l-am mai văzut decât pe la 60 de ani. Când m-a căutat ca să stăm de vorbă şi ne-am întâlnit, nici nu ne-am recunoscut. Mi-a dat o carte de memorii pe care am citit-o în avion. Din primele pagini, cele despre copilărie, mi-am dat seama că el e băiatul cu care copilărisem.

În cea a constat această colaborare?

Dan Voiculescu mi-a propus apoi un contract de asistenţă tehnică, nu pentru că eram scriitorul Dorin Tudoran, ci pentru că lucram la cea mai mare fundaţie internaţională din lume care se ocupă de alegeri, de partea tehnică. Mi-a cerut asistenţă. PUR rupsese alianţa cu PSD. Din discurs se înţelegea că se vrea un partid mic, care să crească încet. I-am spus că, dacă are răbdare să construiască aşa ceva, m-ar interesa să consiliez un partid mic, neparlamentar. ­I-am explicat că astfel se poate câştiga încrederea oamenilor. Atunci, Dan Voiculescu era acuzat prin formule de genul „toată lumea ştie că e omul Securităţii”. Dar nu exista niciun document care s-o ateste. Câştigase procese peste tot, nu numai în România. Prietenul meu, Petre Mihai Băcanu, pierduse un proces cu el şi fusese forţat să dea în „România liberă” o notă în care să-şi ceară scuze că l-a jignit gratuit. Şi  încă ceva. M-a întrebat dacă există ceva din biografia mea cu care aş putea fi şantajat. M-a apucat râsul. „Dar în ce vă priveşte”, l-am întrebat eu, „e adevărat ceva din ce se spune?”. Mi-a răspuns că nu. „Dacă se dovedeşte vreodată că sunteţi un mincinos, voi fi primul care să vă dea un picior în fund”, i-am spus. Şi aşa s-a întâmplat.

Dar cum aţi lucrat?

Am stat atunci două săptămâni la Bucureşti şi am văzut ce dezastru era la partidul lui. I-am făcut un plan de lucru, nu de propaganda electorală. I-am zis că are nevoie de oameni care să facă analize.  L-am întrebat ce fel de partid vrea. Am înţeles că n-are niciun program. I-am spus că trebuie să stabilească. După ce am plecat a avut loc congresul PUR, iar eu am aflat  că s-a votat pentru intrarea în alianţă cu PSD. Se întâmpla în septembrie, după ce se rupseseră de PSD în iunie. Le-am spus că nu mai interesează nici măcar un contract de consultanţă la distanţă. A mai fost o confuzie. Eu am început să scriu la „Jurnalul Naţional” înainte de a face contractul de consultanţă. Dar sunt perceput ca „Dorin Tudoran, pe care l-a adus Voiculescu la ziar şi la partid”. N-are nicio legătură. După ce am rupt contractul cu PUR, am continuat să scriu  la „Jurnalul Naţional”. Când au apărut documentele despre colaborarea lui cu Securitatea, l-am înjurat, aşa cum promisesem, în propriul ziar. Şi s-a supărat.