A fost comunismul o formă de modernizare a societăţii? Aceasta a fost tema celei de-a doua ediții a Școlii de Vară organizată de IRIR. O temă pe cât de provocatoare și simplă, pe atât de lipsită de interes din partea cercetătorilor și foarte complexă în abordări și înțelegeri. A fost bine aleasă. Așa cum era de așteptat, a dezbinat participanții în trei grupe mari: 1. Cei care spuneau că nu putem vorbi de o modernizare a societății în perioada comunistă; 2. Cei care afirmau că a fost o modernizare benefică a societății și cel din urmă grup 3. care a căzut de acord asupra faptului că modernizarea s-a produs – însă aceasta a avut un preț foarte mare: comunismul a accelerat un proces care în țările capitaliste s-a întins pe sute de ani – liderii comuniști au vrut să industrializeze (căci, în mare parte, pe industria grea s-a pus un mare accent în ceea ce ei numeau modernizare) țara în câțiva ani cu prețul a multor vieți omenești.

De fapt, chiar Lenin recunoștea, în primii ani după revoluția bolșevică, că „nu se poate face omletă fără a sparge ouăle”. Pornind de la aceste trei mari abordări, discuțiile s-au axat pe câteva subteme majore: Drepturile Omului; Istorie vs. Memorie; Instituții și Personalități în Comunism; Discurs Public, Viață Cotidiană și Supraviețuire în Comunism, Fapte/Date Istorice și Percepții Subiective ale celor care au trăit în acea perioadă etc. Am avut noroc de faptul că printre participanți nu s-au aflat doar absolvenți de Istorie sau Științe Sociale, ci și absolvenți de Geografie sau Marketing, la fel cum și invitații au fost personalități din mai multe domenii precum cercetători în domeniul istoriei, profesori universitari, publiciști etc. Nici participanții, dar nici invitații nu s-au sfiit să intre în polemici și dezbateri teoretice unii cu alții. Astfel, plecând de la școala de vară, fiecare dintre ei, încă se mai gândește la tema de mai sus – „A fost comunismul o formă de modernizare a societăţii?”

De altfel, la această școală de vară am avut parte de o experiență foarte plăcută – după ce am vorbit câteva zile de modernizarea în bine sau în rău a României, am mers să vizităm un oraș construit de comuniști după cel de-al Doilea Război Mondial – Victoria (Socialismului), tot în județul Brașov, un oraș „modern”.  În anul 2011, ne așteptam să găsim un oraș în paragină. Un oraș sărac, părăsit și cenușiu. Surpriza a fost pe măsură: orașul nu era chiar pustiu – am întâlnit tineri și bătrâni, nostalgici după perioada comunistă, dar și oameni care nu regretau acele timpuri. Aici am înțeles că, indiferent de voința politică, viața merge înainte, chiar dacă a fost un oraș „ciupercă” – industria locală încă se mai zbate între profitabilitate și poluare. Oamenii mai în vârstă spun că „au muncit mult”, dar acum nu mai au bani „de pâine și medicamente”… în acel oraș, după cum ar spune Adrian Cioroianu, „cu un nume frumos”, am văzut România în miniatură. Am văzut cum trecutul este prezent în viața cotidiană a cetățenilor și cum unii trăiesc prezentul privind în trecut, iar alții în viitor. Am văzut și biserici renovate, dar și baruri și ștranduri moderne. O Românie Mică, dar la fel de confuză ca cea Mare. Oare care va fi tema școlii de vară din 2012?

Deşi relativ proaspătă, moșia-i instituțională a devenit deja sufocant de strâmtă. S-a ajuns chiar la situația inacceptabilă în care nu i se cere părerea în legătură cu numirea celui ce ar trebui să conducă Muzeul Satului. Se va fi născut ea veșnicia la sat, dar numirile se fac la oraș. Cât despre naționalizări și colectivizări, știm bine de unde ni se trag. Ca să nu mai spun că e și cam multă diversitate. Se impune un control mai eficient asupra mijloacelor de gândire, cercetare și interpretare. Așa că…

Așa că, a fost lansată etapa a doua a monopolizării. (Amintiri din prima etapă aici). Spun că a început, fiindcă oamenii aceștia când pomenesc ceva public, trebuie să înțelegi că fapta lor se află deja cu doi pași înaintea gavarelii. Când înaintașii lor spirituali declarau că “Blaga, Goga, analoga”, cei doi poeți erau deja puși la index.

Prima generație ne-a adus — în furgoane, pe tancuri și prin șantaj armat – monopolul comunismului. Desantul a fost bine pregătit prin lecțiile de internaționalism proletar predate de echipa de limbă română de la Radio Moscova. Care să fie instituția ce ne poate pune la dispoziție lista acelor ”comuniști romantici”, dar cu mâinile ușurel pătate de sânge?

Generația de acum ne aduce monopolul pe anticomunism. Cum, cu excepția ciracilor băștinași ai “eliberatorilor”, românii s-au dovedit incapabili să priceapă virtuțile comunismului, e limpede că nu sunt în stare să înțeleagă nici mecanismul anticomunismului. Așa că, e nevoie de un monitor. Ba chiar de doi/două: Monitorul Oficial și monitorul clasei de “analfabeți”; politologically speaking, binențeles.

Până să aflăm din Monitorul Oficial ce s-a hotărât pe sub masă, aflăm de la sub-monitori iscusiți ce și de ce trebuie să se întâmple. Așa că, “nefrecventabilul” (apud Șerban Foarță) care o ajută pe șefa Camerei Deputaților să numere voturile în Parlament cu un abac foarte original (asemeni democrației în vigoare) ne informează că există un ”stăpân deplin al subiectului”.

Or, limpede ca lumina care vine mereu de la răsărit, chiar de face un ocol occidentalizat, cine este stăpânul deplin al subiectului ”Comunism” trebuie să fie înscăunat și drept țar al subiectului ”Anticomunism”. Așa că, un țarevici oranj, care în timpul liber se joacă de-a șeful diplomației, ne informează că a venit timpul.

Păi, dacă a venit, e musai!

“Sunt mai multe astfel de instituţii publice care au fiecare câte un program propriu de cercetare, nu au o dimensiune publică şi nici pedagogică, lucrează în circuit închis şi în acelaşi timp consumă bani publici având acelaşi obiect de activitate,” spune externistul cu aspirații prezidențiale.

Recunosc, ideea unui “program propriu de cercetare” este cu totul inacceptabilă, mai ales când există la îndemână programe de gândire și cercetare prêt-à-porter ca și abonamente cu preț redus la cantine cu meniu strict, de fast food doctrinar cu geometrie variabilă.

În plus, aflăm de la acest autentic Arnotean al anticomunismului că proiectul i-a fost sugerat chiar de către cercetători: “Am primit de la cercetători ai memoriei comuniste acest proiect, mi l-am asumat şi l-am propus spre adoptare.“ Dacă dl ministru oferea și numele cercetătorilor cu pricina și afilierile lor politice & instituționale, ar fi fost perfect.

Unică a fost instaurarea comunismului, unică trebuie să rămână și cercetarea lui. Și, la mintea cocoșului, unicitatea cere centralizare, așa că…

Așa că “se impune” o mega-structură anticomunistă, cu un conducător unic. Cum este necesară și economisirea de fonduri, ”se impun” comasări substanţiale: institute de toate felurile, CNSAS, Muzeul Satului, SIE, Muzeul Țăranului Român, DIE, vilele de la Snagov, Muzeul Antipa, câteva vilişoare la munte, câteva vilişoare la Neptun, Ștrandul Bordei, Tămâioasa Românească, Hala Filaret, Coniacul de Segarcea, başca Institutul Român de Istorie Recentă (IRIR), căci gândirea nu poate fi cu adevărat liberă, decât dacă știe de frica monopolului. Și, tot ce “se impune”, este ca și impus.

La intrarea în mega-structura Institut-Muzeu-Serviciu-Direcție-Parc-Minister-Agenție de voiaj se va pune unul dintre sloganurile luptei de clasă: “Trece-o noapte și mai trece-o zi,/ Se ascute lupta dintre clase,/Iar chiaburii se arat-a fi/Elemente tot mai dușmănoase.”

La ieșirea din Complexul-Complexelor, adică cu spatele la dictatura abia vizitată și cu fața spre democrația monopolistă ce ne zâmbeşte îmbietor, se va instala un slogan pe măsură evoluției istorice, adică a luptei inter-clanuri: “Trece ziua, trece anu’,/Iar m-am pus bine cu clanu’./Poa’ să ningă, poa’să plouă,/ C’am canadiană nouă.”

Păi, cum altfel? Nouă, vezi bine.

Ce fac în vremea aceasta cei mai mulți dintre tinerii cercetători români?

Se plâng unii altora. Își plâng de milă de unii singuri. Practică un fel de indignare cu mâinile în sân şi protestează cu vocea în batistă. Cum am văzut cândva modelul rezistenței (doar) prin cultură şi cum ne bucurăm încă de efectele eroismului respectiv, mă bate gândul că rezistența prin datul (doar) din lacrimă se va solda cam cu aceleași rezultate. Așa că…

Așa că, n-aș vrea să-i văd mâine-poimâine pe acești sincer indignați mirându-se că sunt bătuți cu joarda peste degete de monitori intransigenţi și că li se bagă pe gât ghidurile de gândire, cercetare și interpretare unică a anticomunismului, amintind de cărticica roșie a lui Mao sau de cea verde a lui Gaddafi .

Comunismul – o afacere. Anticomunismul – alta. Foarte rentabile pentru câţiva. Uneori - cam pentru aceiaşi.

Ce-i iese României din afacerile acestea?

Cum, ce?

Diversitate prin continuitate şi faima de mare putere democratică.

*

P.S. Este adevărat că Institutul Revoluţiei Române nu a produs nimic semnificativ până acum, dar este o minciună că  motivul pentru care se doreşte înghiţirea sa ar fi seria contra-performanţelor ştiinţifice ale IRR.  Mutarea IRR de sub “jurisdicţia” unuia dintre autorii unui super-cordial dialog  (Marele șoc din finalul unui secol scurt; Despre comunism, postcomunism, democrație; Editura Enciclopedică, București, 2004) pentru a-l împropietări pe celălalt autor al istoricului dialog-fluviu  nu ar fi decât o răzbunare politică.

Fondatorul IRR şi acaparatorul institutelor gândite şi create de deţinutul politic Dinu Zamfirescu şi istoricul  Marius Oprea au avut vreme, preţ de 500 de pagini, să ne arate ce pot. Ne-au arătat. Acum îşi arată, unul celuilalt, spatele. Din motive care-i privesc și pe care fiecare dintre noi are dreptul să le cântărească cum găseşte de cuviinţă.

Am primit această carte din partea autorului cu puțin timp în urmă, cînd a venit la școala noastră de vară, a IRIR, la Moeciu. Nu o citisem și nu aveam cum să realizez în acel moment cît de relevantă era ea pentru dezbaterea pe care ne-o propusesem la acea școală de vară: o dezbatere despre modul în care ne raportăm la totalitarismul din istoria României, pentru a vedea cum și dacă și în ce măsură putem avea o reprezentare muzeală a totalitarismului, a comunismului. “Sfârșitul Jocului – România celor 20 de ani” ar fi putut fi un excelent suport de curs, cum se spune, pentru dezbaterea noastră. Cîteva citate ca exemplu: “Am rămas încă acolo, suntem încă în comunism, ne e frică să ne desprindem de el. Înțărcarea e dureroasă. Nu facem decît să ne reciclăm ambivalențele… Am ieșit din copilărie dar nu am găsit încă drumul spre maturitate. Nu mai suntem copii dar am rămas infantili” (pag. 204); sau: “… a privi înapoi fără mânie pentru a ne evalua moștenirea pe care o reprezentăm pentru noi înșine nu numai că nu este un gest inutil, dar ar putea fi și o terapie benefică pentru această croză de creștere pe care o traversăm ca societate și chiar ca indivizi” (pag. 200).

Într-o formă sau alta, aceste idei s-au făcut totuși auzite la școala noastră de vară într-o prelegere captivantă a autorului, dovada aprecierii fiind chiar calificativele participanților.

Acum, o remarcă de natură personală importantă pentru mine și raportarea mea la această carte. La un moment dat, Vintilă Mihăilescu menționează romanul lui Max Frisch “Stiller”, chiar citează începutul romanului: “Ich bin nicht Stiller – Nu sunt Stiller”. Vintilă Mihăilescu spune chiar că a mai folosit acest citat într-o altă carte, deci e un fel de recidivist în materie de “Stiller”.

Ei bine, dincolo de tema identității, la care voi reveni imediat, trimiterea la “Stiller” mi-a amintit că, la începutul anilor 70, în ultimul an de facultate la Limbi Germanice, trebuia sa-mi aleg subiectul lucrării de diplomă, și oscilam între “Stiller” și un alt roman al lui Max Frisch, “Mein Name sei Gantenbein”. Eram probabil prea tînăr atunci pentru a realiza complexitatea temei identității, dar ea mă atrăgea în mod evident. Verificîndu-mi memoria, am regăsit în acest roman al lui Max Frisch, “Numele meu fie Gantenbein”, următorul enunț: “Un om a făcut o experiență, iar acum caută istoria experienței sale”. Îmi permit să cred că această propoziție ar fi fost un motto foarte potrivit pentru cartea lui Vintilă Mihăilescu, cu precizarea că “experiența făcută” nu este doar cea a unui om, a autorului, ci a unei societăți. “Un om a făcut o experiență, iar acum caută istoria experienței sale” (Ein Mann hat eine Erfahrung gemacht, jetzt sucht er die Geschichte seiner Erfahrung). Aici, o scurtă remarcă de filolog nepracticant: în limba germană, cuvîntul istorie – Geschichte – are două sensuri. Sau poate mai corect spus, un sens și un metasens: înseamnă istorie, dar înseamnă și poveste. Poate nu întîmplător, Vintilă Mihăilescu vorbește la un moment dat (pag. 195) despre “realitatea” socială care nu este posibilă fără transcendența unei “povești” a ei.

Găsirea acestei “povești” înseamnă, după mine, deslușirea implicațiilor și a explicațiilor, adică o cale de a înțelege și de a avansa. La urma urmei, totul are un nume, chiar și Rumpelstilzchen, cum ne amintește autorul. Mă întreb doar dacă este nevoie de o situație disperată, limită, ca cea a reginei din basm amenințată să-și piardă copilul în favoarea lui Rumpelstilzchen, pentru a găsi resursele de a afla numele. Răul pare să fie cu adevărat rău atîta timp cît te complaci, cît n-ai motivația sau maturitatea de a-l identifica. Iar a-l identifica poate să însemne și a-l asuma. Problema nu se pune doar pe plan individual, ci și colectiv, unde dificultatea crește exponențial și surogatele sunt soluția la-ndemînă – gen terenuri de golf, pîrtii de schi și săli de sport în loc de agricultură; doar avem o societate post-țărănească, nu-i așa? Iată de ce trăim într-o societate care tot fuge de sine însăși într-un fel de “v-ați ascuns-elea” cu propriul chip. Sfârșitul Jocului a venit însă, spune Vintilă Mihăilescu, dupa 20 de ani de “infantilism”. Ei bine, sunt curios… Sunt chiar foarte curios.

În ton cu Rumpelstilzchen și cu “Stiller”, voi încheia cu un citat din clasici: “What’s in a name”, se întreabă Shakespeare prin vocea lui Romeo în faimosul pasaj despre numele trandafirului. “What’s in a name” ne duce, desigur, dincolo de identitate, la întrebarea despre sens, cum am văzut. Îi sunt recunoscător oricui se apleacă azi, aici, în această vreme a confuziei, asupra deslușirii sensului. Cu atît mai valoros este un asemenea demers cînd vine din partea unui autor cu erudiția, discernămîntul și spiritul lui Vintilă Mihăilescu.

Liviu Tofan