Această caricatură a apărut în revista pariziană L’Express în anul 1982. Ea îl arată pe Virgil Tănase “jucîndu-l” în palmă pe Nicolae Ceaușescu înfățișat ca un bufon pitic. În vara acelui an, “Afacerea Tănase” a ținut prima pagină a presei din Franța. Acest caz, mai palpitant ca un roman de John Le Carré, este povestit în detaliu de Virgil Tănase în “Leapșa pe murite”, carte cu subtitlul “document polițist și literar”. Documentul unei vieți în cursul căreia drumul lui Virgil Tănase se intersectează cu multe nume sonore, printre care: Jean-Louis Barrault, George Bălan, Radu Beligan, Roger Blin, Noel Bernard, Jean-Marie le Breton, Emil Cioran, Ioan Petru Culianu, Gheorghe Calciu, Regis Debray, Marlene Dietrich, Leonid Dimov, Mircea Eliade, Charles-Henri Flammarion, Paul Goma, Ion Ianoși, Virgil Ierunca, Ion Iliescu, Eugen Ionescu, Bernard Kouchner, Jack Lang, Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Corneliu Mănescu, Francois Mitterrand, Fănuș Neagu, Paul Otchakovski-Laurens, Alexandru Paleologu, Adrian Păunescu, Marcel Petrișor, Michel Polac, D.R. Popescu, Marin Preda, Jean-Francois Revel, Mircea Horia Simionescu, Philippe Sollers, Nichita Stănescu, Helmut Stürmer, Olivier Todd, Dorin Tudoran, Radu Tudoran, Dumitru Țepeneag, Stelian Țurlea, Andrei Ujică, Mihai Ursachi, Antoine Vitez. O asemenea “distribuție”, mai rar!

Născut la Galaţi în 1945, scriitorul Virgil Tănase este o personalitate proeminentă a diasporei româneşti din spaţiul cultural francez, cu o activitate publicistică şi profesională de excepţie: prozator, dramaturg, regizor, ziarist şi profesor în cadrul unor instituţii prestigioase din Franţa, doctor în sociologie şi în semiologia artelor şi literelor. Este laureat al Premiului de Literatură al Uniunii Latine (2004) şi al Premiului de Dramaturgie al Academiei Române (1997), distins cu Ordinul Artelor şi Literelor franceze (1987), cavaler al Ordinului românesc „Serviciu credincios” (2002).

Păunescu înmormântat în mare jale naţională, Vasile Paraschiv plecând dintre noi aproape clandestin. Cine a câştigat? Pe ce valori mizăm?

Acum vreo trei luni, când a plecat dintre noi Adrian Păunescu – Dumnezeu să-l ierte, că are ce ierta! – spiritul public, bine dirijat de televiziunile de doi bani duzina, a cunoscut o inflamare de o intensitate incredibilă. Deşi poetul Păunescu „murise” de la începutul anilor şaptezeci, cu volumul Fântâna somnambulă, în noiembrie trecut, murind propagandistul şi profitorul tuturor regimurilor ce purta acelaşi nume, a fost clasat drept poet naţional, îngropat cu salve de armă, în virtutea faptului că fusese decorat de bezmetica noastră tranziţie, nu ştiu pentru care fapte anume.

Zilele trecute, a părăsit această lume Vasile Paraschiv, un om care şi-a petrecut întreaga viaţă combaterii eroice şi singuratece tocmai a ceea ce iubise şi slăvise Păunescu, mă refer la regimul comunist, la Ceauşescu, la cultul personalităţii dictatorului. A fost petrecut dintre cei vii aproape clandestin, în Ploieştiul său natal, în prezenţa familiei, a câtorva prieteni şi discipoli târzii, a unora dintre concetăţenii săi şi a unora veniţi din alte părţi pentru a-i aduce un ultim omagiu.

E adevărat, era greu să aştepţi vreun semn din partea oficialităţilor faţă de o persoană care i-a refuzat preşedintelui decoraţia pe motiv că acesta a fost/este comunist. Este greu de înţeles de ce s-a simţit ofuscat preşedintele şi comilitonii săi – Vasile Paraschiv n-a făcut decât să reia chiar formula prezidenţială din confruntarea electorală cu dl Năstase, din 2004. Iar de la tembeliziunile noastre, ce să aştepţi? Ce rating poate aduce moartea unui mare disident, aproape uitat, comparativ cu bardul de la Bârca, cu propagandistul cu glas de tunet, chiar şi câteva zile înaintea morţii? Cine naiba a câştigat Revoluţia dacă îl jelim şi supraevaluăm pe unul dintre clasicii moderni ai propagandei comuniste şi aproape că nu ştim unde să-l ascundem pe unul dintre puţinii oponenţi reali ai comunismului de după instalarea lui Ceauşescu la putere? Pe ce valori mizăm? Încotro ne îndreptăm recunoştinţa şi compasiunea? Dacă nici aceasta nu este o lume pe dos, în conformitate cu valorile spre care înclină după o Revoluţie anticomunistă, eu unul nu ştiu care alta ar putea fi!
Greu de găsit doi oameni mai diferiţi! Păunescu profitor al comunismului şi tranziţiei, decorat de ambele regimuri, răsplătit regeşte pentru laudele aduse lui Ceauşescu, iar tranziţia răsplătindu-l şi cu scutirea soţiei de puşcărie după ce ucisese o familie întreagă conducând iresponsabil automobilul. De partea cealaltă, un om care n-a fost ferit de nici una din aberantele măsuri de represiune ale vechiului regim – izolarea, ridicarea de pe stradă, arestul la domiciliu, puşcăria, psihiatria represivă, bătaia în cel mai fizic sens al cuvântului, bătaia soră cu moartea. Şi o tranziţie care i-a refuzat nu doar împlinirea idealurilor, ci şi minimele măsuri reparatorii pe care le ceruse la un moment dat – că, deh!, faptele se prescriseseră!

Vasile Paraschiv nu mai este printre noi. Rămâne exemplul său luminos, desigur pentru cei care nu-l vor alege model pe Păunescu. Şi rămân în urmă două cărţi fundamentale pentru înţelegerea logicii regimului comunist şi a represiunii, dar şi, mai ales, logica rezistenţei, a opoziţiei: Lupta mea pentru sindicatele libere din România (Polirom, 2005) şi Aşa nu se mai poate, tovarăşe Ceauşescu! Memorii după 20 de ani (Curtea Veche, 2007). Cu prilejul lansării celei din urmă la Iaşi, într-un amfiteatru arhiplin de studenţi şi profesori, l-am văzut singura oară pe Vasile Paraschiv. Atâta energie concentrată într-un trup atât de puţin şi împuţinat de vârstă! O energie care iradia din ochii săi ca din nişte lasere. Dumnezeu să-l aibă în sfânta Sa pază.

Raul Volcinschi a fost singurul deţinut care a evadat din beciurile Securităţii Cluj. După Revoluţie, profesorul a fondat un partid care a fuzionat cu PNŢCD, l-a consiliat pe Gavril Dejeu şi a figurat în dosarul „Valiza” al lui Becali.

Unul dintre cei mai cunoscuţi deţinuţi politici din vremea comunismului, profesorul Raul Volcinschi, a trecut în eternitate. El a fost unul dintre cei care au organizat revoltele anticomuniste din Cluj, din anul 1956. Apoi, Raul Volcinschi a fost protagonistul singurei evadări din beciurile Securităţii Cluj.

În anul 1983, profesorul clujean a participat la un complot eşuat împotriva dictatorului, care urma să fie pus în practică în timpul unei vizite de lucru a acestuia în Oltenia. După anul 1989, Raul Volcinschi a fondat un partid care a fost absorbit de PNŢCD şi a devenit vicepreşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, precum şi consilier al fostului ministru de Interne, Gavril Dejeu… citiți mai departe aici.

“N-au existat terorişti, în dosarele pe care le-am trimis în instanţă, sunt peste 35 de dosare care au luat calea justiţiei şi în care justiţia a condamnat. Mă refer la dosarul Timişoara, unde au fost condamnaţi generalii Stănculescu şi Chiţac, cei care au coordonat operaţiunile militare din acel oraş, dosarul Cluj, unde generalul Topliceanu şi ceilalţi subordonaţi ai lui au fost trimişi în judecată şi condamnaţi pentru victimele de la Cluj, dosarul Sibiu şi alte multe dosare, în care s-a demonstrat în mod concret că nu au existat terorişti, pentru că s-a ajuns la autorul fizic al represiunii, la trăgători, acolo au fost identificaţi trăgătorii pentru fiecare victimă. În dosarele care au rămas, în proporţie de 80% au fost identificaţi trăgătorii, deci cei care se fac efectiv vinovaţi de uciderea, rănirea, arestarea pe nedrept a mii de români“, spune Dan Voinea.

“Dacă ar fi continuat procesul lui Ceauşescu, aşa cum ar fi fost normal să fie, ar fi fost primul dosar în care se judecau crimele comunismului. Însă n-a fost să fie aşa, până în prezent nu a mers în instanţă un astfel de dosar. Raţiunile care au stat la baza eliminării fizice a soţilor Ceauşescu tocmai acestea au fost, pentru că acuzele aduse Ceauşeştilor erau de fapt acuze aduse regimului comunist. Stănculescu şi cei care au preluat puterea atunci, mă refer la Ion Iliescu, Petre Roman, Brucan, Gelu Voican Voiculescu, grupul acela de putere, ulterior am aflat şi eu că au hotărât eliminarea fizică a soţilor Ceauşescu. Ei au fost sacrificaţi, tocmai pentru a nu avea loc un proces al comunismului şi pentru a salva administraţia comunistă, care, după cum vedeţi, a durat şi durează şi în prezent.Nu este deloc târziu şi e recomandabil pentru pacea socială un asemenea proces (al comunismului – n.r.), dar pentru asta trebuie depolitizată justiţia“, consideră fostul magistrat militar.

“În dosarul lui Vasile Milea nu există nici un element, nici o probă pentru sinucidere. Mă refer la probele ştiinţifice, criminalistice. Însă Atanasie Stănculescu s-a dus pur şi simplu la Ministerul Apărării, în 22 şi s-a autotintitulat ministru al Apărării, nu l-a numit nimeni. Succesiunea… după Vasile Milea a fost Ilie Ceauşescu, unul din primii adjuncţi ai ministrului Apărării. Or Stănculescu s-a dus la Ministerul Apărării Naţionale, l-a izolat pe Ilie Ceauşescu şi s-a autointitulat el ministru al Apărării şi din acel moment a condus şi dirijat operaţiunile militare în Bucureşti şi-n toată ţara“, mai afirmă Dan Voinea.

Amintim, generalul Vasile Milea a fost găsit împuşcat în piept în zilele Revoluţiei. El era atunci ministrul Apărării. Una din teoriile vehiculate este aceea că Milea ar fi refuzat să execute ordinul de reprimare a revoltei populare şi atunci ar fi făcut un gest de onoare, luându-şi viaţa. O altă teorie acreditează ideea că Vasile Milea ar fi fost împuşcat.