Institutul Român de Istorie Recentă/The Romanian Institute for Recent History » Andrei Muraru

Spionajul romanesc – Serviciu de informatii sau Securitate externa

Liviu Tofan — Wed, 12 Sep 2012 13:42:27 +0000

Spionajul românesc în perioada regimului comunist – dezbatere la Cărturești

Institutul Român de Istorie Recentă împreună cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a organizat marţi, 18 septembrie 2012, la Librăria Cărtureşti Verona, dezbaterea: „Serviciu de informaţii sau Securitate externă? Spionajul românesc în timpul regimului comunist”.

La eveniment au participat: Radu IOANID, istoric, USHMM, Stelian TĂNASE, politolog, Liviu MIHAIU, jurnalist, Andrei MURARU, preşedinte executiv, IICCMER, Liviu TOFAN, director, IRIR, Marius OPREA, director, IICCMER.

Ca serviciu de informații, Securitatea nu a servit apărării interesului național decît în măsura în care această misiune, altfel legitimă, s-a confundat cu interesul menținerii puterii regimului comunist. Supravegherea populației și pedepsirea „dușmanilor poporului” a fost sarcina de căpătîi a Securității pe plan intern. Dar această instituție a avut și o componentă externă. Sub diverse denumiri, spionajul românesc din perioada regimului comunist nu a fost niciodată o entitate de sine stătătoare. Ca parte a Securității Statului, DGIE sau DIE sau CIE au fost proiecția în exterior a Securității interne. Culegerea de informații (politice, economice, militare) în sensul tradițional al spionajului a fost fie marginală, fie complet deturnată în favoarea priorităților securistice: supravegherea și compromiterea exilului românesc, intimidarea celor de la Radio Europa Liberă, intoxicarea propagandistică a presei occidentale, intermedierea de afaceri dubioase, diversiuni naționaliste, promovarea imaginii lui N. Ceaușescu etc. Ca studiu de caz poate servi „A patra ipoteză”, carte în curs de apariție la editura Polirom și care a fost prezentată în avanpremieră.

România şi „reţeta“ Holocaustului

Liviu Tofan — Sun, 29 Jan 2012 12:49:51 +0000

Andrei Muraru în Observator Cultural nr. 609

Există o cultură a violenţei, a poftei de răzbunare şi a urii. Execuţiile sumare, actele de tortură, masacrele şi lichidarea unor oameni nevinovaţi în modurile cele mai barbare nu pot fi explicate doar prin plăsmuirea unor ideologii radicale, prin executarea unor ordine ultimative sau prin fanatismul şi dramele individuale exacerbate în contextul războiului. Pentru a coborî în subteranele istoriei şi a identifica alte cauze, mai profunde şi mai complexe, îţi trebuie cu certitudine cîteva instrumente necesarmente vitale. Inventarul tehnic (documente de arhivă, mărturii, literatură de specialitate, lucrări de psihologie social-politică etc.) trebuie suplinit de abilitate, fler, intuiţie, curajul interpretării şi noutatea analizei. Armin Heinen îmbină toate aceste călităţi şi dovedeşte o fascinantă putere de a căuta mereu răspunsuri dincolo de teoriile tradiţionaliste şi simplificatoare.

Cartea sa, România, Holocaustul şi logica violenţei (publicată în Germania în 2007 şi tradusă anul trecut în limba română), încearcă să descifreze motivaţiile şi condiţiile care au făcut posibilă dispariţia unei părţi importante din comunitatea evreiască. Acum mai bine de un deceniu a fost tradus în limba română primul său volum (teza de doctorat a autorului, susţinută la Trier în 1984), pe care mulţi istorici îl consideră şi astăzi o carte-etalon despre Mişcarea Legionară (Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelului Mihail“: o contribuţie la problema fascismului internaţional, traducere din germană de Cornelia şi Delia Eşianu, control ştiinţific de Florea Ioncioaia, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999). Probabil că profesioniştii nu vor fi dezamăgiţi nici de această dată.

Cele cinci războaie

Carenţele în cunoaşterea Holocaustului românesc şi deficienţele de interpretare au ca fundament, în special, tratarea deficitară a subiectului în perioada comunistă. În plus, „extrateritorializarea vinovăţiei“ (Michael Shafir) a luat locul reflecţiei asupra responsabilităţii Holocaustului. Istoricul german Armin Heinen subliniază că „istoria tăgăduirii Holocaustului românesc este, în acelaşi timp, istoria culturii politice a României postbelice“
(p. 28). Dezbaterea a fost, în general, una complicată şi pentru că „izvoarele sprijină informaţii ce se dovedesc, în funcţie de contextul în care au fost extrase, foarte diferite“ (p. 209). Riguros organizat, Heinen trece în revistă fazele negării şi trivializării Holocaustului şi pe protagoniştii săi, semnalînd că, vreme de cinci decenii, „istoria a devenit, din ştiinţă, o formă de politică istorică“ (p. 31), ajungîndu-se pînă acolo încît definiţia fenomenului să fie motiv de dispută în Parlamentul României.

Privită din afară, cercetarea Holocaustului din România nu arată prea bine. Studiile sînt puţine şi sărace ca originalitate, accentul este pus pe interpretarea documentelor de arhivă şi predomină perspectiva istoriei politice. Altfel spus, accentuează Heinen, sîntem cam pe unde era ştiinţa germană în anii ’60.
Revenind la carte, trebuie spus că, preponderent, studiul lui Heinen este unul politologic. Aşa cum explică însuşi autorul, volumul este în definitiv o primă încercare de a construi o „istorie culturală“ comparativă a Holocaustului. Tema centrală a cărţii este violenţa – văzută ca o încrengătură de cinci războaie purtate împotriva inamicului comun, evreul. Cele cinci tipuri de violenţă (dictatorială, fascistă, militară, poliţienească şi colectivă, tratate fiecare în cîte un capitol aparte) se transformă într-o bombă cu ceas pentru duşmanii închipuiţi ai regimului antonescian (iniţial, în varianta sa naţional-legionară) şi, odată cu radicalizara mijloacelor de acţiune împotriva evreilor, sporeşte şi numărul victimelor: de la cîteva sute (iunie 1940-ianuarie 1941), la mii (iunie-septembrie 1941) şi sute de mii (august 1941-martie 1944).

Limbaj şi violenţă fizică

În 1938, ordinea socială şi politică s-au prăbuşit odată cu democraţia şi au lăsat în urmă un teren propice pentru sădirea sălbăticiei. Ulterior, violenţa dictatorială a fost imprimată nu doar de un lider antisemit şi instransigent, dar şi de o elită militară care a luat deseori măsuri radicale, deşi situaţia din teren nu o impunea. În plus, reducerea la tăcere a oponenţilor moderaţi a amplificat teroarea. Izolarea şi dezumanizarea inamicului prin intermediul cuvintelor (metafore) a avut, ca tot limbajul violenţei, arată Heinen, un rol performativ. Deşi nu a fost lipsit de libertate de acţiune în ce priveşte soarta evreilor, Antonescu a acţionat cu un zel criminal care i-a şi pecetluit sfîrşitul bine cunoscut. Ordinele de la Berlin nu au reprezentat căi de neocolit (ceea ce s-a văzut mai tîrziu, cu tărăgănarea şi, în final, refuzul de a deporta evreii în lagărele de exterminare din Polonia). Din ceea ce se cunoaşte astăzi, cu excepţia masacrului de la Odessa (octombrie 1941), Antonescu nu a dat ordine explicite pentru execuţii, dar a construit con-diţiile, încurajînd prin ordine „codate“ uciderea a zeci de mii de oameni nevinovaţi.

Mesajul de inspiraţie fascistă a fost uneori semnalul care a catalizat dezlănţuirea violenţei fizice. Putem îndrăzni chiar să descifrăm intenţiile dictatorului prin această cheie. Iată o mostră din aprilie 1941: „Dau drumul mulţimii să-i masacreze şpe evrei, n.n.ţ. Eu mă retrag în cetatea mea şi, după ce-i masacrează, pun iarăşi ordine“. Oare nu asta s-a întîmplat, în bună măsură, peste cîteva luni, la Iaşi, cînd populaţia locală a participat la masacrarea a peste 10.000 de evrei?

O foarte consistentă şi fină analiză este partea din volum în care autorul a descris soarta evreilor în Transnistria (partea de sud a Ucrainei ocupată de România ca pradă de război şi compensaţie pentru pierderea Nordului Transilvaniei). Aici, multiplicarea centrelor de decizie şi transferarea răspunderii asupra a sute de mii de oameni către o administraţie locală a promovat violenţa. La prigoana deportaţilor o contribuţie majoră a avut-o cadrul legal ambiguu. Din acest punct de vedere, Heinen vede în România lui Antonescu nu un „stat dublu“ (Ernst Fraenkel), ci triplu. La „statul normelor“ (Vechiul Regat) şi „statul măsurilor“ (Basarabia şi Bucovina) se mai adaugă Transnistria, „statul behemoth“ (Franz Neumann), un spaţiu unde violenţele de orice fel erau îngăduite. Birocraţiile de aici, spune Heinen, se ciocneau între ele, la fel şi cu germanii din zonă, iar „guvernul român a pierdut controlul a ceea ce se întîmpla în Est“ (p. 121).

Obsesia lui Heinen de a căuta răspunsuri la chestiuni arzătoare vizează şi schimbarea de optică a regimului Antonescu în privinţa evreilor, survenită în a doua jumătate a anului 1942. De aici înainte, multe se schimbă: scutirea a numeroşi evrei de la munca forţată, începutul repatrierilor din Transnistria, oprirea deportărilor (deşi nu şi pentru rromi, culte neoprotestante sau comunişti). Explicaţia pe care o oferă Heinen este că mareşalul „se depărtase de baza regimului său“ şi existau presiuni atît din interior, cît şi din exterior. În plus, „antisemiţii conservatori din Vechiul Regat erau strîns legaţi de intelighenţia evreiască asimilată şi nu se puteau sustrage, pur şi simplu, convenţiilor sociale, fără a-şi pierde în mod public prestigiul“ (p. 87). Autorul se întreabă cît mai controla Antonescu situaţia politică şi dacă nu cumva el era izolat din punct de vedere social.

Răzbunarea instituţională şi colectivă

Să trecem rapid şi prin celelalte forme de violenţă. Violenţa fascistă a trecut prin religia politică numită Mişcarea Legionară, a cărei istorie Heinen o mînuieşte cu îndeletnicire. Sistemul politic românesc a permis ca politica promovată de legionari să fie transpusă prin lege, care a fost continuată de dictatura lui Ion Antonescu.

Două tipuri înrudite – violenţa militară şi poliţienească – au fost atributul unor instituţii care ar fi trebuit să-i apere pe evrei. Dorohoi, Galaţi, Iaşi sau Transnistria sînt locuri în care forţele militare şi de ordine au măcelărit oameni nevinovaţi. Războiul a fost dublat de o luptă personală pentru recîştigarea onoarei şi pentru satisfacţia răzbunării, întărite de un discurs social care legitima acţiunile violente. Frustrările „naţionale“ din vara anului 1940 sînt interpretate astfel de Heinen: „pentru o anumită parte a societăţii româneşti, pierderea onoarei era mai gravă decît pierderea vieţii, dezonoarea nu putea fi răscumpărată decît printr-o jertfă de sînge“ (p. 128). Totodată, violenţa colectivă a acţionat, arată judicios Heinen, ca un creuzet al frustrării şi furiei atîta vreme cît imaginea cu care era identificat evreul a fost cea de inamic ireconciliabil al neamului. El ţinea loc şi de obiect de răzbunare, dar şi de a dovedi recuperarea prestigiului.

Pe tot parcursul studiului, profesorul Heinen argumentează tezele sale cu exemple ale barbariei dezlănţuite, abuzul fizic şi crima avînd mereu explicaţii paracomportamentale. De exemplu, dincolo de detaliile macabre ale masacrului de la Odessa, Heinen găseşte semnificaţii intime ale maşinăriei ucigaşe: „Sîngele victimelor a devenit sînge de jertfă, iar fumul gros al depozitelor – fum de tămîie pentru o lume mai bună, în timp ce apa Mării Negre, care a înghiţit cadavrele, a curăţat oraşul de toată ocara. [...] Iadul războiului împotriva puterii sovietice impunea, cel pu-ţin, dominarea rituală a acesteia“ (p. 130).

Există mici imperfecţiuni ale cărţii, care nu diminuează însă meritul autorului: prefaţarea volumului de către un istoric onorabil, dar care nu are nici o contribuţie în istoriografia Holocaustului; termeni utilizaţi inadecvat (pogrom în loc de masacru pentru Odessa); informaţii eronate (nu Vasile, ci Nicolae Melinescu; Aristide Pădure nu avea, în 1942, 24 de ani, ci 27; Florian Ghineraru şi nu Generaru) etc.

Din momentul publicării acestei cărţi, contribuţia lui Armin Heinen la descifrarea Holocaustului nu poate fi ocolită. E un volum care întreabă în fiecare pagină cum, cînd şi de ce au dispărut barierele de comportament care te împiedică să faci rău semenilor.

Armin HEINEN
România, Holocaustul şi logica violenţei
Traducere de Ioana Rostoş
Prefaţă de Alexandru-Florin Platon
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, Iaşi, 2011.

De la Lica Gheorghiu la Mihail Neamţu

Andrei — Fri, 14 Oct 2011 16:50:18 +0000

Andrei Muraru în Observator Cultural nr. 596

Istoria se scrie în şoaptă. În ultima sîmbătă din luna februarie a anului trecut, Marius Oprea, şeful Institututului de Investigare a Crimelor Comunismului, a fost înlocuit din funcţie pe nepusă masă. Oprea nu va uita probabil niciodată pagina seacă din Monitorul Oficial, care a parafat schimbarea sa din fruntea instituţiei pe care o crease cu cîţiva ani înainte, deşi decizia plutea în aer de ceva timp. S-a amăgit singur, crezînd că poate negocia cu o putere care nu mai avea chef de un anticomunist nervos ce îl critica frecvent pe şeful Statului, ba îl mai căuta şi la trecut. În ultima vreme, temerarul istoric, cu părul cărunt, la o vîrstă nu tocmai venerabilă, se plimba nestingherit şi vocal cu dosare pe holurile Parchetului în speranţa că foşti securişti vor fi inculpaţi pentru crimele politice comise în timpul regimului comunist. A plecat Oprea, institutul a rămas.

Topologia specializării: teologie în loc de analiza comunismului

Conducerea institutului a trecut în responsabilitatea efectivă a şapte tineri (media de vîrstă este puţin peste 35 de ani). Printre ei, şi domnul Mihail Neamţu. Domnia sa a fost numit director ştiinţific în martie 2010, însă şi-a prezentat demisia „din motive personale“ luna trecută. Absolvent de Teologie Ortodoxă şi Filozofie, domnul Neamţu are un doctorat în studii religioase la King’s College (Londra), calităţi lingvistice remarcabile, multe apariţii editoriale, este posesor al unor burse prestigioase şi a nenumărate colaborări editoriale (1). Cine l-a auzit vorbind în public pe domnul Neamţu s-a convins uşor de erudiţia sa, de calităţile oratorice pe care le îmbină cu o siguranţă de sine remarcabilă.

Toate acestea nu pot însă suplini studierea comunismului. N-a scris niciodată vreun articol ştiinţific despre comunismul romånesc sau de aiurea, de ideologie, rezistenţă, nomenclatură, regimul autocratic dejist/ceauşist, despre viaţa privată sau despre orice altceva l-ar fi putut califica pentru ocuparea poziţiei amintite mai sus. Degeaba veţi încerca să identificaţi numele domnului Neamţu în vreo bibliografie a comunismului românesc. Agenda de cercetare academică nu avea cum să-l reţină. Altfel spus, la proba cu martori, domnia sa este în ofsaid. Dacă era un cercetător reputat al comunismului apreciat ca atare, cum de nu s-a regăsit domnul Neamţu în Comisia Tismăneanu, înfiinţată în aprilie 2006? Ne-am putea imagina că, în decurs de doar cîţiva ani, domnul Neamţu a reuşit să ardă etapele, să depăşească multe capete luminate care studiaseră ani la rînd dictaturile lui Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, dovedind competenţe ştiinţifice autentice. Dar nu s-a întîmplat aşa. Sigur, la aceste întrebări nu ar trebui să răspundă doar domnul Neamţu (căci domnia sa a fost doar alesul), ci şi cei cărora le datorează numirea în funcţie, cauţionînd, de fapt, o gravă eroare.

Valoarea contribuţiei domnului Neamţu la studierea comunismului este tot atît de evidentă precum aceea a Licăi Gheorghiu la evoluţia filmului românesc. Lica Gheorghiu, spun sursele – „izvoarele“, cum ni se spunea în primul an de facultate –, a fost fiica cea mare a dictatorului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, în ciuda a ceea ce credea domnul Neamţu la un moment dat. (Vasi)Lica i-a luat rapid minţile părintelui, după ce soţia l-a părăsit pentru un jandarm. Lica l-a debusolat pe cinicul veros, făcîndu-l pe „Bătrîn“ să comită multe nelegiuiri (şi) pentru ea. A fost o diletantă, spun astăzi regizori şi foşti colegi de scenă. Nu avea nimic din calităţile unui actor de film. Talentul ei stătea, de fapt, în puterea paşalîcului nomenclaturii, în omnipotenţa atotputernicului lider. Tatăl ei, îmbiat de regizori talentaţi de curte, a purtat-o prin foaierele teatrelor, prin studiourile de film şi pe oriunde şi-ar fi dorit (2) cea care era ironizată, într-o producţie din anii ’80, drept „Mirabela Bumbescu“. Sensibilitatea excesivă pentru Lica a apărut încă din închisoare, cînd Gheorghiu-Dej era în penitenciarul Craiova: „Această dragoste nam simţito nici la nevasta mea care ştiţi ce mia făcut şi mai mult am rugato sămi dea fotografia copiilor cel puţin so am la închisoare, dar ma refuzat, spunînd copiilor mei că nau tată! (…) Poate că şi ei (copiii, n.m.) îmi vor răsplăti cu o mîngîiere dacă voi ajunge la bătrîneţe şi nu voi muri la ocnă. (ortografia originală, n.m.)“ (3).

În 2009, Mihail Neamţu a enumerat cu francheţe propriile specializări: filozofie germană, patristică greacă, fenomenologie franceză (4). Însă aceste căi ştiinţifice netezite nu l-au împiedicat să ocupe o poziţie de frunte într-o instituţie a cărei menire era „administrarea şi analizarea, de o manieră riguroasă şi ştiinţifică, a memoriei regimului comunist din România, precum şi a consecinţelor acestuia“.

Afilierea domnului Mihail Neamţu la diferite asociaţii profesionale ne arată, de asemenea, absenţa oricărei relaţii cu analiza comunismului: Asociaţia Română de Filologie şi Hermeneutică Biblică, American Academy of Religion, Asociaţia Română de Istorie a Religiilor, Societatea română de Fenomenologie. La fel şi colocviile sau conferinţele la care a participat ori traducerile pe care le-a coordonat (Fundamentele bioeticii creştine; Drumul către Niceea; Crucea vizibilului;Desluşirea Tainei), ca să nu mai amintesc despre capitolele în volume colective ori despre studiile şi articolele în reviste foarte bine cotate.

Uneori, producţiile publicistice ale domnului Neamţu au fost reluate în volume de autor (5). Temele pe care domnia sa le abordează cu seninătate îl transformă nu într-un cercetător valoros al totalitarismului comunist, ci într-un atent observator al realităţii, lectura scrierilor sale fiind uneori o întreprindere relaxantă.

Acuitatea pentru viaţa politică, socială, culturală este evidentă în subiectele alese: evenimentele organizate de ICR, sistemul de învăţămînt, secularizarea, formarea adolescenţilor, familia contemporană, revoluţia sexuală, dilemele integrării europene, cariera lui Costel Busuioc, cronica filmului Viaţa celorlalţi, atacurile teroriste de la Bombay sau de la Londra, piesa Evangheliştii a Alinei Mungiu-Pippidi, islamismul, figura Patriarhului Teoctist, sărbătoarea Crăciunului, rromii, învăţămîntul teologic, clerul ortodox şi CNSAS, arhitectura urbană, cheltuielile publice ale primăriilor, invidia, războiul din Georgia, echipa lui Barack Obama, Michael Jackson, personaje ale vieţii cotidiene (Emil Constantinescu, Cristian Tudor Popescu, Ion Iliescu, Călin Popescu Tăriceanu ş.a.), demiterea preşedintelui, sindicatele, criza jurnalismului sau a patriotismului, limitele statului social, mineriada din 1990 etc.(6)

Alte două volume tratează cu predilecţie teme de teologie ortodoxă, insistînd pe „adîncirea şi amplificarea vocaţiei publice – deci, implicit, urbane a teologiei“ (7) – sau pe „redescoperirea tonului profetic în ambientul urban al teologiei“ (8). O altă colecţie de texte aprofundează reflecţii pe marginea unor lecturi din Baruch Spinoza, Carl Schmitt, Mircea Eliade, Karl Marx sau a unor portrete de cărturari (Jaroslav Pelikan, William F. Buckley Jr. şi Andrei Pleşu) (9). Ultimele eseuri, publicate sub titlul Zeitgeist, discută despre literatura de dinainte de 1989, despre spiritul public contemporan, despre lecturi ori subiecte filozofice (10). Aşa cum arătam mai sus, scrierile sale sînt onorabile, dar nu şi dovezi – fie şi superficiale – pentru a putea ghida numirea în calitatea de director ştiinţific la un centru specializat în studierea dictaturii comuniste. În plus, textele sale nu dovedesc faptul că domnul Neamţu ar fi călcat în vreo arhivă a vechiului regim. Personal, nu l-am auzit să insiste pe deschiderea arhivelor (altele decît ANR sau CNSAS) ori pe temele sensibile precum intersecţia ofiţerilor din structurile represive cu justiţia actuală.

Despre diletanţi

Lica Gheorghiu s-a simţit foarte bine în tribalizarea tăcută a comunismului românesc atîta vreme cît tatăl său a fost în viaţă. A fost însă şi o victimă a intrigii şi a secretomaniei de sectă ideologică. De pildă, a plătit scump relaţia cu medicul ieşean Gheorghe Plăcinţeanu, pe care l-a întîlnit la o petrecere, în 1958. Autoritarul său părinte nu l-a uitat pe medic, care ar fi refuzat să-i trateze mama la Bîrlad. S-a răzbunat cum doar un stalinist o putea face: l-a aruncat în închisoarea Rîmnicu Sărat, unde a şi murit, în 1961 (11).

Lica a trecut şi peste drama sa personală în schimbul unei cariere din ce în ce mai însorite. Mai marii cinematografiei îi propuneau roluri atrăgătoare, o încurajau necontenit. Regizori precum Liviu Ciulei, Lucian Bratu sau Mircea Drăgan au întreţinut himera spirituală cu care s-a hrănit fiica diletantă a unui dictator însetat de putere şi de spectacol. La apogeul unei cariere regizate fără reflectoare, Lica a jucat în Tudor (1963) alături de George Vraca şi de Emanoil Petruţ (12). Nici premiile şi nici ofertele tentante, sumele colosale şi opulenţa nu au mai contat la moartea bătrînului tată stalinist. Toate s-au risipit într-o clipă: casa, bijuteriile, cariera, gloria (13).

„Ironia nu există acolo unde plauzibilitatea referinţei istorice lipseşte“, opina domnul Neamţu într-un eseu (14). O remarcă echitabilă dacă priveşti cum domnia sa scrie şi teoretizează virtual despre o aşa-zisă mişcare politică numită Albă ca Zăpada, în timp ce Lica Gheorghiu chiar a jucat, şi încă într-un rol principal, în Harap Alb.

Diletantismul Licăi Gheorghiu şi a altora ca ea are însă un preţ. Aşa cum spunea cineva, profesionistul uneşte, diletantul dezbină. Cariera diletantului este efemeră. Chiriaş al istoriei, el dispare cînd se schimbă gazda. Nu face casă bună cu durata lungă. Nici nu-şi doreşte asta, întrucît el vine şi pleacă. E în voiaj de carieră. Ocupă musai poziţii care îi asigură vizibilitate, acces la resurse şi un loc călduţ de hibernare. Diletantul e pătimaş, didactic, încăpăţînat, egoist, dominator, lacom şi înfumurat. Deruta sa interioară este generată de expertiza celor din jur. Nu-i poate cuprinde, nu-i poate domina din punct de vedere profesional. Nu e pe tărîmul lui. Ce nu-l avantajează, ignoră pedant. Un diletant învaţă însă repede arta diversiunii. E abil şi stăpîn pe situaţie. Nu discută despre probleme în profunzime, ci alternează cazuistica generalizatoare cu sofismul aluziv. E un fin marcator de detalii ştiute de cînd lumea. Combate sulfuros tezele caduce. Este fatalmente pe lîngă subiect.

Diletanţii nu vin de nicăieri. Ei au părinţi ideologici. Îi cultivă şi îi salvgardează aproape fizic în scenete de teatru burlesc cu fapta sau cuvîntul. Diletanţii îşi sorb idolii. Dar toate acestea se întîmplă doar în aparenţă. Părintele e doar un mijloc de a epata. După ce rolul e jucat şi piesa încheiată, diletanţii îşi găsesc alţi maeştri. De fapt, ei cultivă efemerul la nesfîrşit şi se bizuie doar pe principiul acuităţii propriului interes. În final, dispar şi diletanţii, şi taţii lor ideologici… Rămîne însă gustul amar că, în România, cariera depinde uneori de un fatal bruiaj de caracter. De tată ideologic.

––––––––––––––––

1. Mihail Neamţu – Curriculum Vitae, accesibil on-line, la adresa http://www.iiccmer.ro/ro/ despre_iiccr/structura_iiccr/mihail_neamtu/ (10 octombrie 2011).
2. Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, prefaţă de Mircea Mihăieş, traduceri de Mircea Mihăieş, Alina Ghimpu, Ioana Ploeşteanu, Diana Roţcu, Laura Sion, Editura Univers, Bucureşti, 1995, pp. 133-134.
3. Apud Stelian Tănase, Clienţii lu’ Tanti Varvara: istorii clandestine, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, pp. 321-322.
4. Mihail Neamţu, Verbul ca fotografie. Disidenţe culturale şi comentarii politice, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2009, p. 7.
5. Mihail Neamţu, Elegii conservatoare. Reflecţii est-europene despre religie şi societate, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009; Idem, Verbul ca fotografie. Disidenţe culturale şi comentarii politice, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2009.
6. Am operat doar o selecţie aleatorie.
7. Mihail Neamţu, Gramatica ortodoxiei: tradiţia după modernitate, prefaţă de Mihai Şora, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 25.
8. Mihail Neamţu, Bufniţa din dărîmături. Insomnii teologice în Romånia postcomunistă, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 9.
9. Mihail Neamţu, Povara libertăţii: antiteze, paradigme şi biografii, cuvînt înainte de Vladimir Tismăneanu, Editura Polirom, Iaşi, 2009, passim.
10. Mihail Neamţu, Zeitgeist: tipare culturale şi conflicte ideologice, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2010.
11. Dumitru Lăcătuşu, „Cazul doctorului Plăcinţeanu“, în Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu, Stat şi viaţă privată în regimurile comuniste, Editura Polirom, Bucureşti, 2009, p. 295-309.
12. Vladimir Tismăneanu, Arheologia terorii, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, cu o postfaţă de Cristian Vasile, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2008, p. 209.
13. Lavinia Betea, Poveşti din cartierul Primăverii, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2010, p. 13-42.
14. Mihail Neamţu, Elegii conservatoare, ed. cit., p. 149.

IRIR reprezentat la Banska Bystrica

Andrei — Sat, 10 Sep 2011 10:49:40 +0000

La Museum of Slovak National Uprising din Banská Bystrica s-a desfăşurat în perioada 6-7 septembrie 2011 conferinţa internaţională intitulată „Solution of the Jewish Question in Ally Countries of Nazi Germany”. Conferinţa a fost prilejuită de împlinirea a şapte decenii de la promulgarea legilor cu caracter rasial emise de parlamentul slovac.

La conferinţă au participat cercetători din Slovacia, Federaţia Rusă, Croaţia, România şi Statele Unite ale Americii. Subiectele abordate de participanţi au vizat în principal măsurile legislative puse în practică de guvernele aliate Germaniei naziste împotriva etnicilor evrei. Au fost prezentate lucrări cu caracter general, dar şi studii de caz privitoare la particularităţi ale Holocaustului din diverse colţuri ale Europei.

Din partea IRIR a participat Andrei Muraru, secretar ştiinţific, care a discutat condiţiile, evoluţia şi dimensiunile politicii rasiale aplicate de Guvernul Antonescu în Transnistria. Lucrarea a insistat pe trăsăturile definitorii ale politicii rasiale, insistând pe deportare ca acţiune centrală a Holocaustului instrumentat în teritoriul dintre Nistru şi Bug între 1941 şi 1944.

Banska Bystrica are o însemnătate aparte pentru istoria Slovaciei. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, aici a fost centrul mişcării naţionale de rezistenţă împotriva ocupaţiei naziste. La 29 august 1944 a fost declanaşată o acţiune concentrată de eliberare a teritoriului de sub controlul trupelor naziste. Deşi rezistenţa a fost învinsă rapid, tentativa are un loc aparte în memoria istorică a slovacilor. Ulterior, oraşul a fost eliberat de trupele Armatei a 4-a Regale Române în noaptea de 25/26 martie 1945.

În piaţa centrală a oraşului, la puţin timp după încheierea războiului, autorităţile sovietice au ridicat un monument în onoarea eliberării oraşului în 1945. Recent, pe una dintre faţadele obeliscului refăcut, a fost inscripţionat mesajul „Mulţumiri Armatei române eliberatoare”. În mai 2005, şi Regele Mihai I, care era la momentul eliberării oraşului comandantul suprem al forţelor armate române, a ajuns la Banska Bystrica într-un turneu pentru cinstirea ostaşilor români, aducând un omagiu militarilor care au eliberat oraşul.

Ne mor torţionarii, doamnă Kövesi!

Liviu Tofan — Sun, 17 Jul 2011 07:13:31 +0000

Istoricul Andrei Muraru în Observator Cultural nr. 583, 15.07.2011

În ultimii cinci ani, de cînd Parchetul General este condus de doamna Laura Codruţa Kövesi, nu a fost deschisă nici o acţiune penală pentru crime şi abuzuri politice comise în timpul regimului comunist.

Potrivit unei informaţii parvenite după şapte luni, am aflat că Gheorghe Enoiu, fost şef al Direcţiei Anchete Penale a Securităţii timp de un deceniu, în timpul dictaturii lui Gheorghiu-Dej, a decedat la sfîrşitul anului trecut, la vîrsta de 83 de ani. În august 2007, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR) sesizase Parchetul General cu privire la faptele criminale şi abuzurile acestuia, în special grave acte de tortură fizică şi psihică. Ulterior, la exact trei ani, în august 2010, Institutul (devenit între timp IICCMER) a transmis Ministerului Public noi date privitoare la abuzurile şi infracţiunile săvîrşite de Enoiu. Parchetul însă a tăcut şi a aşteptat.

Demersuri timpurii

Eternizarea puterii foştilor membri ai nomenclaturii Partidului Comunist nu i-a oprit pe deţinuţii politici să petiţioneze instituţiile statului după 1989. Astfel, în septembrie 1991, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici a depus la Parchetul General o listă cu persoane acuzate de grave infracţiuni săvîrşite în timpul regimului comunist. Printre acestea, Alexandru Nicolschi, director adjunct al fostei poliţii politice comuniste, care a decedat în primăvara anului 1992, la scurt timp după ce a fost citat în dosar şi cu o zi înainte de a fi audiat. Un alt personaj invocat de victime a fost Alexandru Drăghici, fost ministru al Securităţii Statului, participant activ la implementarea politicii de exterminare socială. Drăghici fugise însă în Ungaria, unde a şi decedat în 1993, după ce autorităţile maghiare au refuzat să-l extrădeze.1 Astăzi, portretul său este expus la Palatul Parlamentului.

Patru rechizitorii finalizate în două decenii

În 20 de ani, Parchetul General a finalizat patru rechizitorii privind crime comise în timpul regimului comunist ca rezultat al politicii represive instituite de PCR şi de instituţiile statului. Acestea sînt: Alexandru Drăghici, în cazul uciderii lui Ibrahim Şefit, lotul „Autobuzul“, cazul Gheorghe Ursu şi cazul Gheorghe Crăciun. În dosarul „Autobuzul“ a fost investigată uciderea, în 1981, a trei tineri la ordinul verbal al dictatorului Nicolae Ceauşescu, după ce au luat ostatici şi au sechestrat un autovehicul de transport în comun. Procesul a durat 12 ani şi s-a finalizat cu condamnarea a şase lucrători din structurile represive, printre care Tudor Postelnicu, şeful Securităţii, George Homoştean, fostul ministru de Interne, şi Ion Deheleanu, fostul şef al Miliţiei judeţului Timiş.2

Dintre cele patru rechizitorii finalizate, doar unul a urmărit sancţionarea unor fapte comise în sistemul penitenciar comunist de dinainte de 1964. În noiembrie 2000, Gheorghe Crăciun, fostul comandant al penitenciarului Aiud din perioada 1958-1964, a fost trimis în judecată pentru infracţiunile comise cu patru decenii în urmă. În decembrie 1998, împotriva lui Crăciun a fost depusă o plîngere penală de către Asociaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti pentru săvîrşirea infracţiunii de genocid, încadrarea fiind schimbată apoi în omor deosebit de grav. Rechizitoriul instrumentat împotriva colonelului Gheorghe Crăciun în data de 7 septembrie 2000 de către procurorul militar Alic Saiciuc, din cadrul Parchetului Militar de pe lîngă Curtea Militară de Apel Bucureşti, constata abuzurile şi încălcările grave ale drepturilor deţinuţilor de către fostul comandant. Documentul – care a avut la bază 11 mărturii directe ale victimelor – conchide foarte clar că, la Aiud, a existat un regim de exterminare, desfăşurat în mod organizat, încălcînd convenţiile pentru respectarea drepturilor omului la care România era parte. „Toate declaraţiile foştilor deţinuţi politici din Aiud descriu cu lux de amănunte existenţa unei acţiuni represive de natură să ducă la suprimarea fizică (subl. din dosar, n.m.) a acestora.“ Iată concluziile procurorului legate de activitatea lui Gheorghe Crăciun la conducerea penitenciarului Aiud: „Odată cu venirea la comanda penitenciarului a înv(inuitului) col. (r) Crăciun Gheorghe, situaţia s-a agravat ca urmare a iniţiativelor acestuia în cadrul unui aşa-numit proces de«reeducare» (subl. din dosar – n.m.). Cei ce refuzau reeducarea erau supuşi pedepselor precum şi unui regim de lentă exterminare“. Celor care se opuneau le erau impuse constrîngeri greu de suportat care constau în „raţii alimentare reduse ori chiar în suspendarea hranei, condiţii igienico-sanitare necorespunzătoare, celule igrasioase şi îngheţate (fără încălzire) care duceau la îmbolnăviri şi decese, îmbrăcăminte subţire neadecvată, lipsa plimbărilor în aer liber, lipsa asistenţei medicale“. Crăciun a fost audiat la domiciliu de către procurori, întrucît era grav bolnav (surd şi aproape paralizat).3 În data de 7 septembrie 2000, procurorul Alic Saiciuc stabilea cheltuieli de urmărire penală de 100.000 de lei. Demersul procurorilor a fost însă tardiv, căci Gheorghe Crăciun a încetat din viaţă în 2001.4

Sesizări pentru eternitate

În 2006, odată cu înfiinţarea de facto a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, a început şi seria de sesizări penale transmise pe cale „instituţională“ Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Parchetelor Militare. În patru ani (2006-2009), Institutul a depus şapte sesizări penale. Dintre acestea, unele au fost respinse cu soluţia „neînceperii urmăririi penale“, iar altele nu au primit nici un răspuns. Între timp, din 2006 şi pînă astăzi, unele persoane incriminate au decedat. Probabil, cel mai cunoscut caz a fost Nicolae Pleşiţă, fostul şef al spionajului românesc din prima parte a anilor ’80. IICCR a descoperit indicii că Pleşiţă a fost implicat în organizarea de atentate cu colete-capcană, alături de alţi funcţionari ai statului român, precum şi în plănuirea altor atacuri asupra unor disidenţi sau a unor persoane incomode pentru regimul comunist.5 Ministerul Public a tergiversat şi această solicitare. Flecarul general semianalfabet a decedat însă în 2009, la vîrsta de 80 de ani. Pleşiţă şi-a petrecut ultimele luni din viaţă într-un sanatoriu al Serviciului Român de Informaţii, principala structură internă cu atribuţii de securitate naţională dintr-un stat membru al NATO.

Într-o altă sesizare din martie 2007, IICCR a solicitat Parchetului General demararea unei investigaţii cu privire la existenţa unor infracţiuni săvîrşite de peste 200 de persoane cu funcţii de conducere în sistemul penitenciar comunist. Dintre acestea, mai mulţi ofiţeri din Direcţia Generală a Penitenciarelor au decedat pînă în prezent. De exemplu, fostul comandant al penitenciarului Aiud, Ştefan Koller, cunoscut pentru regimul de exterminare instituit aici, a murit anul trecut fără să fi fost măcar audiat vreodată.6 Şi fostul căpitan Constantin Răutu a murit la 17 iunie 2010, la Constanţa, la vîrsta de 84 de ani. Există probe că el a torturat în repetate rînduri deţinuţi atît la penitenciarul Galaţi, ca locţiitor politic, cît şi la Botoşani, unde a condus unitatea de detenţie. Un alt ofiţer inclus în sesizare era Gh. Ioan Lefter, fost comandant al mai multor unităţi cu deţinuţi politici în timpul valurilor represiunii comuniste. Dintre faptele sale de „arme“, amintesc un episod petrecut la colonia de muncă Mărculeşti, unde a bătut cu un par pînă la sînge bucătarii-deţinuţi. A decedat în 2009 la Craiova, la vîrsta de 85 de ani.7

Nu doar torţionarii se sting, ci şi victimele lor. Institutul a depus o altă sesizare penală pentru tragerea la răspundere a 67 de persoane care l-au torturat, l-au internat în aziluri psihiatrice şi l-au anihilat în repetate rînduri prin tratamente degradante pe Vasile Paraschiv, disident cunoscut, contestatar vehement al regimului ceauşist.8 Către finalul anului 2008, procurorii au soluţionat cu neînceperea urmăririi penale sesizarea Institutului. Vasile Paraschiv a murit la începutul acestui an.

Un bilanţ instituţional

Dincolo de aceste solicitări, alte aproximativ 20 de plîngeri au fost transmise în nume individual (de exemplu, Ion Ioanid, Constantin Ticu Dumitrescu ş.a.) către Parchetul General. Toate plîngerile au fost incluse în „dosarul 35“ („procesul comunismului“, dosar care cuprinde şi cele şapte sesizări ale IICCR), instrumentat în final de Secţia Parchetelor Militare a Ministerului Public. Întîmplarea a făcut ca momentul de interes maxim al societăţii civile pentru sancţionarea formală sau penală, a crimelor comunismului (înfiinţarea IICCR, înfiinţarea Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, declaraţia de condamnarea a regimului comunist drept „ilegitim şi criminal“) să coincidă cu prezenţa doamnei Kövesi în fruntea Parchetului General. Cu toate acestea, nici o plîngere sau sesizare penală, colectivă sau individuală, nu s-au soldat cu un rechizitoriu şi nu au avut nici o finalitate din 2006 încoace.

Cinci ani în care torţionarii comunişti octogenari, pe care nu i-aţi întrebat, doamnă Kövesi, niciodată, nimic, îşi consumă în linişte pensiile „speciale“. Nu v-a mişcat nici o plîngere sau sesizare, fie ea individuală sau instituţională, şi nici miile de mărturii (publicate şi/sau transmise Parchetului). Inclusiv în timpul dictaturii dejiste, Procuratura a recunoscut parte din abuzurile şi metodele teribile de tortură şi din crimele torţionarilor. Dumneavoastră şi echipa pe care o coordonaţi nu le recunoaşteţi nici în 2011. Mă întreb dacă, atunci cînd veţi citi aceste rînduri, vi se va mişca vreun muşchi pe faţa fină.

––––––––––––––

1. Marius Oprea, Chipul morţii: dialog cu Vladimir Bukovski despre natura comunismului, „Prefaţă“ de Stéphane Courtois, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 42.

2. Raluca Grosescu, Raluca Ursachi, Justiţia penală de tranziţie. De la Nürnberg la postcomunismul românesc, Editura Polirom, Iaşi, 2009, pp. 182-194.

3. Mihai Boeru, Costin Ilie, „Gheorghe Crăciun, audiat la domiciliu“, în Jurnalul Naţional, 23 ianuarie 2001, p. 22.

4. Arhiva Curţii Militare de Apel Bucureşti, dosar nr. 15/P/1999, f. 151, 341-342, 344, 346, 348, 353-354, 358. Îi mulţumesc Ralucăi Grosescu, care mi-a pus la dispoziţie acest dosar în urmă cu cîţiva ani.

5. Ştefan Bosomitu, Dan Drăghia, Andrei Muraru, „Securitatea şi atentatele din 1981 cu colete-capcană împotriva lui Nicolae Penescu, Paul Goma şi Şerban Orescu (3-4 februarie 1981)“, în Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu (coord.), Stat şi viaţă privată în regimurile comuniste, Editura Polirom, Iaşi, 2009, pp. 386-406.

6. Mihai Burcea, „A mai murit un torţionar nederanjat de nimeni“, accesibil la adresahttp://militiaspirituala.ro/cuvantul-militiei/a-mai-murit-un-tortionar-nederanjat-de-nimeni/ (11 iulie 2011).

7. Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeş, Dicţionarul ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Aparatul central (1948-1989), vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 2009, pp. 282-283, 385-387. Îi mulţumesc lui Mihai Burcea pentru celelalte date puse la dispoziţie.

8. Vezi aici sesizările penale depuse de IICCR:http://www.iiccmer.ro/ro/sesizari_penale.

Fals în declaraţii cu preşedintele României

Liviu Tofan — Fri, 01 Jul 2011 21:31:43 +0000

Observator Cultural nr. 323, 30.06.2011

În noaptea cînd preşedintele României lansa un atac imund la adresa regelui Mihai se împlineau exact 70 de ani de la declanşarea războiului împotriva Uniunii Sovietice. Şapte decenii de controverse, de schisme istoriografice, de uitare, de obnubilare şi ocultare sistematică a adevărului istoric cu privire la cea mai grea şi mai tulbure perioadă pe care au traversat-o Europa şi România în particular în secolul al XX-lea. Momente dramatice dintr-un secol nebun au fost expediate în cîteva fraze de către preşedintele României, într-un limbaj nedemn pentru un şef de stat, pe un ton inadecvat şi mai ales uzînd de falsul istoric într-o cheie revizionistă.

Înţelegerea şi interpretarea evenimentelor din perioada 1938-1948, un deceniu al prăbuşirilor, al anihilării statului de drept, al sugrumării democraţiei şi al impunerii unor sisteme monopoliste în afara cadrului constituţional, sînt astăzi în mare parte rodul strădaniei specialiştilor, mai ales istorici, care au încercat să elucideze ce s-a întîmplat în societatea românească. Pe baza unor probe irefutabile, la care se adaugă alte piese sugestive din arsenalul istoricilor, surse documentare primare, coroborate cu modele interpretative existente, s-au tras concluzii, cel puţin în cazul României, începînd cu anii ’90. Rezultatele la care au ajuns cercetătorii în privinţa arhitecţilor decizionali ai Holocaustului românesc, a eforturilor regelui Mihai împotriva impunerii unui sistem totalitar şi în chestiunea abdicării forţate sînt astăzi clare. De aceea, nu îmi propun să demontez clişee calomnioase sau elucubraţii caduce, ci să analizez pe scurt rădăcinile acestor idei toxice.

O temă revizionistă înviată

Începînd cu procesul din 1946 în care au fost judecaţi Ion Antonescu şi principalii săi colaboratori, tendinţa de reabilitare a fostului conducător al statului din perioada 1940-1944 a cunoscut de la forme difuze la reacţii puternic conturate. De pildă, în iunie 1991, deputatul Petre Ţurlea a iniţiat în Parlament comemorarea fostului mareşal: „În iunie 1991, cînd se împlineau 45 de ani de la asasinat, am iniţiat un moment de reculegere în Camera Deputaţilor în memoria lui Ion Antonescu; toţi deputaţii s-au ridicat în picioare; surprins şi şocat, preşedintele Camerei, Dan Marţian, fost ministru comunist al Tineretului, nu a reacţionat pe loc; o va face abia după două săptămîni1.“ Un alt istoric, negaţionist şi revizionist cunoscut, Gheorghe Buzatu, a conturat astfel imaginea mareşalului în postcomunism: „Timpul l-a confirmat. Mareşalul Ion Antonescu este mai prezent decît oricînd în inima şi conştiinţa românilor.[…] Cu fiecare bust distrus, Mareşalul îşi consolidează reputaţia şi locul în căminurile celor mulţi şi tăcuţi, dar care, realmente, fac şi suportă istoria2.“ Acest lirism apologetic nu şi-a avut însă rădăcinile în 1990, ci cu mult înainte. Istoriografia controlată politic în timpul comunismului a urmat un program ideologic, iar cei care abordau astfel de subiecte erau afiliaţi institutelor politice sau militare. Cu timpul, armata şi, în general, instituţiile superioare cu profil militar au devenit locul unor puternice sentimente xenofobe3 şi antisemite, iar regimul a susţinut un cult pronunţat al lui Ion Antonescu.

După 1990, lui Antonescu i s-au ridicat statui, numele său a fost atribuit cîtorva zeci de străzi sau pieţe, lideri instituţionali4 au înfiinţat Liga Mareşal Ion Antonescu, iar factori guvernamentali au exprimat frecvent, pînă în 2003, odată cu înfiinţarea Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului (Comisia Wiesel), poziţii negaţioniste şi revizioniste. Totodată, forţele politice neocomuniste instalate după 1989 la Bucureşti au asumat o poziţie de forţă împotriva regelui Mihai, interzicîndu-i cu obstinaţie, pînă 1997 şi cu excepţia unei scurte vizite în 1992, intrarea în ţară. Retorica împotriva regelui a integrat în schimb culpabilizarea şi impunerea figurii lui Ion Antonescu, în special în privinţa actului de la 23 august 19445.

Exonerare prin comparaţie

Asta a făcut şi preşedintele României cu cîteva zile în urmă: a introdus în discuţie o urmă de îndoială că Antonescu a fost tratat cum se cuvine de către istorie în raport cu regele Mihai. Opunîndu-i regelui figura celui mai important criminal de război din România, preşedintele l-a culpabilizat pe fostul Suveran. Afirmaţia are în schimb, traduc eu, şi o altă semnificaţie: exonerarea lui Antonescu prin comparaţie, întrucît atribuirea culpei suveranului este, pe lîngă o distorsionare a adevărului istoric, şi o atitudine revizionistă foarte periculoasă. Tactica nu e însă nouă. În 2005, Paul Lambrino, aflat în relaţii foarte bune cu Corneliu Vadim Tudor, a încercat acelaşi lucru, sperînd să oprească retrocedarea domeniului Peleş (problema retrocedării averii fostului suveran fiind atacată şi de domnul Traian Băsescu în aceeaşi emisiune televizată), făcînd vîlvă în Israel cu mai multe declaraţii iresponsabile6. Replica a venit atunci de la un grup masiv de intelectuali români şi străini, unii dintre ei specialişti de necontestat în chestiunea Holocaustului, dintre care îi amintim pe Jean Ancel, Radu Ioanid, Andrei Pippidi, Michael Shafir, Raphael Vago, Leon Volovici, Alexandru Florian, Lya Benjamim. Aceştia au arătat că regele nu poate fi culpabilizat, semnatarii apelului precizînd: „Nu cunoaştem nici un document care să ateste că regele Mihai ar fi profitat în vreun fel de pe urma persecuţiilor din timpul războiului, a deportării şi uciderii evreilor şi/ sau a romilor. Dimpotrivă, sîntem la curent cu existenţa unor dovezi circumstanţiale care demonstrează că fostul monarh a arătat compasiune pentru drama evreilor şi a celorlalte minorităţi persecutate şi că, acţionînd sub influenţa mamei sale, regina Elena (căreia i s-a acordat post-mortem titlul de Drept al popoarelor de către Yad Vashem), a încercat să amelioreze situaţia celor persecutaţi“7.

Uitarea şi falsa culpă

În privinţa raporturilor dintre regele Mihai şi sovietici din primii ani postbelici şi a momentului abdicării forţate, dovezile inconturnabile rămîn astăzi în principal documentele de arhivă publicate în ultimele două decenii. Şi de această dată, specialişti de top, care au analizat faptele pe baza probelor irefutabile, au respins falsa culpă, opunînd uitării eforturilor regelui numeroase dovezi. Abdicarea forţată a fost descrisă, de pildă, de către Dennis Delentant drept „rezultatul unui dictat al unui grup politic care se manifesta ca marionetă a stăpînului din exterior“8. În plus, documente diplomatice publicate recent demonstrează că nu există niciun dubiu că abdicarea a fost obţinută cu forţa, prin ameninţare9.

Profund nemulţumiţi de actul de la 23 august 1944, membrii şi simpatizanţii Mişcării Legionare ori ultranaţionalişti veroşi, l-au acuzat vreme de şapte decenii pe rege. Între aceştia, Iosif Constantin Drăgan, un apropiat al dictatorului Nicolae Ceauşescu, stabilit în Italia, simpatizant al Mişcării Legionare10. Propagarea ideii că regele şi-ar fi trădat ţara a continuat după 1990. De exemplu, Mihai Pelin, care s-a remarcat prin ideile conspiraţioniste şi revizioniste pe care le-a propagat cu nonşalanţă, dar care a dovedit de nenumărate ori absenţa metodei istorice din propriile cercetări, a publicat o carte prin care a continuat teza „trădării“ regelui11. Fără să aducă probe în sprijinul afirmaţiilor sale, Pelin a afirmat că regele şi-a trădat ţara, făcînd un pact cu importante beneficii materiale cu liderii comunişti.

Pierderea credibilităţii

În Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, înfiinţată de domnul Traian Băsescu în 2006, specialiştii au ajuns la concluzia că regele a fost forţat să abdice şi că s-a opus cu înverşunare comunizării12. Că domnul Băsescu una a condamnat şi astăzi se contrazice nu e nici o noutate prezidenţială. După ce a asumat curajos raportul Comisiei Wiesel privind Holocaustul românesc, Ion Iliescu i-a decorat spre finalul mandatului pe Corneliu Vadim Tudor şi Gheorghe Buzatu, revizionişti şi negaţionişti cunoscuţi. Astfel, în 2004, consideraţia internaţională pentru gestul lui Iliescu privind efortul de elucidare a trecutului recent a dispărut mult mai repede decît a fost cîştigată.

Aflat într-un balcon al invitaţilor, pe 18 decembrie 2006, am reuşit cu greu să ascult, în fluierăturile şi strigătele isterice ale parlamentarilor Partidului România Mare, discursul preşedintelui Traian Băsescu prin care a asumat concluziile Comisiei Tismăneanu. În timp ce domnul Băsescu, amintind principalele acţiuni criminale ale regimului comunist, afirma că una dintre ele a fost „distrugerea partidelor politice şi a continuităţii constituţionale a Statului român, prin abdicarea forţată a regelui Mihai“, Corneliu Vadim Tudor, transpirat şi surescitat, striga plimbîndu-se cu gesturi convulsive prin faţa prezidiului: „Ce caută Mihai de Hohenzollern aici!? L-a omorît pe Mareşalul Antonescu! Ne-a vîndut soldaţilor ruşi“. La distanţă de mai puţin de cinci ani, Traian Băsescu şi Corneliu Vadim Tudor au aceeaşi percepţie asupra rolului istoric al regelui Mihai. Mai curînd, preşedintele României a ajuns, din păcate, nu doar la forma, ci şi la fondul percepţiei lui Corneliu Vadim Tudor, identificîndu-se aproape cu aceasta.

Nimeni nu-şi poate imagina vreodată că un lider statal care se contrazice flagrant într-un interval de cîţiva ani mai poate prezenta credibilitate pentru contemporani. Cu atît mai mult cu cît tema infirmată priveşte momente sensibile din trecutul recent. Traian Băsescu a intrat în acea ingrată galerie a preşedinţilor României, alături de Ion Iliescu, care au aruncat în derizoriu, prin gesturi şi comportamente iresponsabile, actele nobile şi temerare pentru elucidarea unor evenimente tragice din secolul al XX-lea, respectiv condamnarea comunismului şi a Holocaustului.

P.S. Adrian Cioflâncă, un istoric competent, semnatar al apelului din 2005 pentru contracararea acuzaţiilor la adresa regelui, şi-a nuanţat astăzi poziţia. Din cîte ştiu, domnul Cioflâncă nu a identificat noi probe care să-i modifice viziunea asupra evenimentelor. Nu pot să nu observ însă că domnia sa a fost numit, în 2010, într-o funcţie publică de către actuala putere.

Andrei Muraru, secretar ştiinţific al Institutului Român de Istorie Recentă

––––––––––––

1. Petre Ţurlea, „Condamnat la moarte în 1946, Ion Antonescu a rămas în inima Poporului Român“, în Condeiul Ardelean, 26 iunie-2 iulie 2009, nr. 129, accesibil online la adresa www.condeiulardelean.ro/articol/condamnat-la-moarte-1946-ion-antonescu-ramas-inima-poporului-roman (10 aprilie 2010). Despre acelaşi moment, vezi Idem, Ion Antonescu între extrema dreaptă şi extrema stîngă, Editura Semne, Bucureşti, 2009, pp. 429-430; Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport final, preşedinte: Elie Wiesel, editori: Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 354.

2. Gheorghe Buzatu (coord.), Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2002, p. 7.

3. Vezi, de exemplu, lucrările publicate de Centrul de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară, condus de Ilie Ceauşescu, fratele secretarului-general al Partidului Comunist Român. Lucrarea lui Mihai Fătu, Mircea Muşat (eds.), Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României: septembrie 1940-octombrie 1944 (Bucureşti, 1985) este un exemplu în acest sens; volumul a apărut şi în varianta engleză: Mihai Fătu, Mircea Muşat (eds.),Northyst-Fascist Terror in Northwestern Romania: September 1940-October 1944, Bucharest, 1986.

4. Fostul director al arhivelor Statului de la începutul anilor ‘90, generalul Ioan Munteanu, a fost preşedintele acestei organizaţii panegirice.

5. Dennis Deletant, Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu şi regimul său. 1940-1944, traducere din engleză de Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 287.

6. Sam Ser, „Romanian Prince: Expose my uncle as Nazi“, The Jerusalem Post, 20 iunie 2005.

7. „Replica la articolul din The Jerusalem Post“, în Revista 22, anul XIV (796), 28 iunie-4 iulie 2005, p. 9.

8. Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Editura Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, p. 64.

9. Mark Lászlo-Herbert,Abdicarea Regelui Mihai: documente diplomatice inedite, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, passim.

10. Iosif Constantin Drăgan (ed.),Antonescu. Mareşalul României şi războaiele de reîntregire, vol. I-IV, Editura Nagard, Veneţia, 1986-1990. După 1990, Drăgan şi-a continuat iniţiativa revizionistă (vezi Antonescu: Mareşalul României şi răsboaiele de reîntregire, mărturii şi documente coordonate şi îngrijite de Josif Constantin Drăgan, Bucureşti, Centrul European de Cercetări Istorice Veneţia, Fundaţia Europeană Drăgan, 1991).

11. Mihai Pelin, Marele Rapt regal, Editura Kullusys, Bucureşti, 2006.

12. Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, editori: Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, ediţie revăzută şi îmbunătăţită, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, cap. I.