Păunescu înmormântat în mare jale naţională, Vasile Paraschiv plecând dintre noi aproape clandestin. Cine a câştigat? Pe ce valori mizăm?

Acum vreo trei luni, când a plecat dintre noi Adrian Păunescu – Dumnezeu să-l ierte, că are ce ierta! – spiritul public, bine dirijat de televiziunile de doi bani duzina, a cunoscut o inflamare de o intensitate incredibilă. Deşi poetul Păunescu „murise” de la începutul anilor şaptezeci, cu volumul Fântâna somnambulă, în noiembrie trecut, murind propagandistul şi profitorul tuturor regimurilor ce purta acelaşi nume, a fost clasat drept poet naţional, îngropat cu salve de armă, în virtutea faptului că fusese decorat de bezmetica noastră tranziţie, nu ştiu pentru care fapte anume.

Zilele trecute, a părăsit această lume Vasile Paraschiv, un om care şi-a petrecut întreaga viaţă combaterii eroice şi singuratece tocmai a ceea ce iubise şi slăvise Păunescu, mă refer la regimul comunist, la Ceauşescu, la cultul personalităţii dictatorului. A fost petrecut dintre cei vii aproape clandestin, în Ploieştiul său natal, în prezenţa familiei, a câtorva prieteni şi discipoli târzii, a unora dintre concetăţenii săi şi a unora veniţi din alte părţi pentru a-i aduce un ultim omagiu.

E adevărat, era greu să aştepţi vreun semn din partea oficialităţilor faţă de o persoană care i-a refuzat preşedintelui decoraţia pe motiv că acesta a fost/este comunist. Este greu de înţeles de ce s-a simţit ofuscat preşedintele şi comilitonii săi – Vasile Paraschiv n-a făcut decât să reia chiar formula prezidenţială din confruntarea electorală cu dl Năstase, din 2004. Iar de la tembeliziunile noastre, ce să aştepţi? Ce rating poate aduce moartea unui mare disident, aproape uitat, comparativ cu bardul de la Bârca, cu propagandistul cu glas de tunet, chiar şi câteva zile înaintea morţii? Cine naiba a câştigat Revoluţia dacă îl jelim şi supraevaluăm pe unul dintre clasicii moderni ai propagandei comuniste şi aproape că nu ştim unde să-l ascundem pe unul dintre puţinii oponenţi reali ai comunismului de după instalarea lui Ceauşescu la putere? Pe ce valori mizăm? Încotro ne îndreptăm recunoştinţa şi compasiunea? Dacă nici aceasta nu este o lume pe dos, în conformitate cu valorile spre care înclină după o Revoluţie anticomunistă, eu unul nu ştiu care alta ar putea fi!
Greu de găsit doi oameni mai diferiţi! Păunescu profitor al comunismului şi tranziţiei, decorat de ambele regimuri, răsplătit regeşte pentru laudele aduse lui Ceauşescu, iar tranziţia răsplătindu-l şi cu scutirea soţiei de puşcărie după ce ucisese o familie întreagă conducând iresponsabil automobilul. De partea cealaltă, un om care n-a fost ferit de nici una din aberantele măsuri de represiune ale vechiului regim – izolarea, ridicarea de pe stradă, arestul la domiciliu, puşcăria, psihiatria represivă, bătaia în cel mai fizic sens al cuvântului, bătaia soră cu moartea. Şi o tranziţie care i-a refuzat nu doar împlinirea idealurilor, ci şi minimele măsuri reparatorii pe care le ceruse la un moment dat – că, deh!, faptele se prescriseseră!

Vasile Paraschiv nu mai este printre noi. Rămâne exemplul său luminos, desigur pentru cei care nu-l vor alege model pe Păunescu. Şi rămân în urmă două cărţi fundamentale pentru înţelegerea logicii regimului comunist şi a represiunii, dar şi, mai ales, logica rezistenţei, a opoziţiei: Lupta mea pentru sindicatele libere din România (Polirom, 2005) şi Aşa nu se mai poate, tovarăşe Ceauşescu! Memorii după 20 de ani (Curtea Veche, 2007). Cu prilejul lansării celei din urmă la Iaşi, într-un amfiteatru arhiplin de studenţi şi profesori, l-am văzut singura oară pe Vasile Paraschiv. Atâta energie concentrată într-un trup atât de puţin şi împuţinat de vârstă! O energie care iradia din ochii săi ca din nişte lasere. Dumnezeu să-l aibă în sfânta Sa pază.