Nota editorului:

Documentele din această carte au fost alese din cele trei volume ale dosarului de urmărire informativă deschis lui Coenraad Stork în primăvara anului 1988. Abia venit la Bucureşti, în calitate de ambasador al Regatului Ţărilor de Jos, el i-a uimit cu dezinvoltura sa, neobişnuită la un diplomat, mai ales unul acreditat într-o ţară socialistă, pe oficialii români, printre care şi oamenii Securităţii, care îl suspecta de spionaj. A fost repede „dat în lucru“ la Direcţia a III-a, Contraspionajul. Indicativele din antetul unor documente arată că informaţiile proveneau şi de la alte direcţii şi unităţi speciale ale Securităţii care se ocupau cu filajul persoanelor, interceptarea convorbirilor telefonice şi a corespondenţei. Apar şi note de convorbire şi rapoarte din ministerele ori din instituţiile culturale pe care Coen Stork le-a vizitat. Aşadar, printr-o imensă şi costisitoare desfăşurare de forţe, Securitatea ajunsese, în decembrie 1989, să-i cunoască destul de bine preocupările, stilul de lucru şi prietenii români. Avea deja un profil, iar pe baza lui urzea o acţiune de compromitere, prin care regimul de la Bucureşti căuta să scape de incomodul şi curiosul diplomat occidental.
Coen Stork a avut însă „şansa“ de a petrece la Bucureşti ultimii doi ani ai regimului comunist şi de a cunoaşte de multe ori nemijlocit situaţia politică şi economică a României. Era protejat, dar şi constrâns de prevederile Convenţiei de la Viena privind statutul personalului diplomatic din 1961, ratificată de România în 1968. Însă cetăţenii români trebuiau să se supună unei legislaţii insuportabile: Legea nr. 23/1971, H.C.M.nr.18/1972, H.C.M. 19/1972, care reglementau problema apărării secretului de stat şi modul de stabilire a relaţiilor cu străinii, Legea nr. 25/1969 privind regimul străinilor în Republica Socialistă România. Decretul Consiliului de Stat nr. 408 din 26 decembrie 1985 privind unele măsuri referitoare la apărarea secretului de stat şi la modul de stabilire a relaţiilor cu străinii relua într-o formă şi mai apăsătoare vechile restricţii şi dădea dreptul Securităţii să-şi trimită ofiţerii dintr-o unitate special creată – U.M. 0500/A –în toate instituţiile centrale ale statului sub acoperirea unor responsabili cu protocolul sau cu biroul de documente secrete, îngreunând astfel şi libertatea de mişcare a diplomaţilor străini. Principiul de editare a fost simplu, bazat pe transcrierea integrală. Ordinea este cea din dosar, care aproape fără greş este şi cea cronologică. Notele marginale, însemnările şi rezoluţiile diferitelor persoane din aparatul de securitate au fost reproduse în note de subsol. Au fost semnalate şi lacunele, cuvintele ilizibile şi porţiunile anonimizatede C.N.S.A.S. Dacă s-a considerat strict necesar, referirile la evenimente, acte normative, publicaţii şi persoane de la sfârşitul anilor 1980 au fost explicate, apelând la diverse surse, în notede subsol. Editorul acestor documente le mulţumeşte doamnei Dana Crişan şi domnului Răzvan Brăileanu. Nu în ultimul rând, domnului Coen Stork

Luaţi urma banilor, funcţiilor, onorurilor. A treia scrisoare către Dorin Tudoran

M-am întrebat şi m-am tot întrebat ce anume cauzează iubirea aceasta fără de margini – nici măcar a bunului simţ! – ale unor oameni şcoliţi, unii cu opere remarcabile, ale unor „intelectuali fini şi subtili”, faţă de un ins incult şi grobian, care ar face o figură cu mult mai bună pe puntea unui vas sau într-o tavernă portuară. Fiind vorba despre persoane atît de dichisite la minte, de bună seamă că am evitat explicaţiile prea la îndemînă, simple, dacă nu chiar simpliste, ajungînd la nişte fantezii cu vagi aere psihanalitice – atracţia pe care o exercită forţa brută (ba chiar şi brutală!) asupra spiritelor rafinate, procesul de identificare cu cel care simbolizează puterea etc. M-am trezit chiar interpretînd aceste acte de servilism pur prin prisma celebrei metafore a „scepticului şi barbarului”. M-am mai gîndit şi la capacitatea intelectualului de a se iluziona pentru o cauză, iluzia fiind uneori atît de mare încît ajunge să identifice cauza cu o persoană care a subtilizat-o şi încă fără prea mare rafinament. Acum, mi-au trecut fanteziile acestea ce tindeau să devină sistem şi sînt de acord că explicaţia din articolul tău, de la care am plecat la drum, este mult mai exactă: „Termenul care a fost golit total de sens este cel de intelectual public. Pagubele provocate de gazetari arvuniţi sînt o glumă pe lîngă distrugerile nucleare produse de armata ” publicilor. Prin public, asemenea intelectuali înţeleg datul în stambă – la lumina zilei şi din bezna nopţii – după cum le dictează interesul personal, tentaţiile puterii sau, în cazul unora dintre ei, probabil spaima de a nu fi şantajaţi”. În ultimele două rînduri identifici motivaţia scurt şi clar. N-am mare lucru de adăugat decît acela că, în cazul unora, cele trei motive merg foarte bine toate împreună, în cazul altora fiind îndeajuns două sau chiar unul singur! În fond, toate trei sînt ipostaze ale interesului, cel material grosso modo, cel legat de participarea, fie şi indirectă, la exercitarea puterii, cel de imagine şi/sau faţadă. Este suficient să facem lista funcţiilor, poziţiilor şi sinecurilor de care au beneficiat membrii grupului şi modul clientelar în care şi-au distribuit între ei diversele avantaje, ca lucrurile să devină de claritatea cristalului. Dacă mai căutăm şi pe site-ul Finanţelor să vedem ce instituţie, privată, dar de cultură, a fost iertată de două ori de datorii, mai avem o probă. Să procedăm şi la lista celor decoraţi cu ordine şi medalii?! Nu este nevoie că este afişată pe site-ul preşedinţiei. Unii se dau pur şi simplu în vînt după asemenea tinichele, aşa e firea lor şi nu prea avem ce face. Poate îţi aminteşti că ilustrului anticomunist oficial trans-atlantic i-am făcut amîndoi recomandări pentru nu ştiu ce medalie a Universităţii la care lucrează. Amîndoi eram în relaţii destul de reci cu el în acel moment, dar nu l-am putut refuza, omul voia pur şi simplu medalia, sper că a primit-o! Şantajul? Da, uneori, a fost eficient şi acesta şi va mai fi, dat fiind că jupînul este un maestru al presiunilor, forţării mîinii, şantajului. Cred că ne aducem aminte amîndoi momentul în care istoricul artelor a părut că doreşte să se elibereze şi a scăpat cîteva vorbe care cam stîlceau statuia Căpitanului Suprem. A fost destul ca ipochimenul să mîrîie: „Să nu spun eu…”, pentru ca simpaticul eseist să-şi înghită vorbele. Şi n-a mai deschis gura pe o astfel de temă pînă în campania pentru referendum, cînd a devenit un campion al boicotării acestuia, mai că-i bătea pe vechii pedelişti, ba chiar şi pe cel aflat pe calea destituirii. Ştiu că nu este un şantaj legat de trecutul sau faptele proprii ale angeologului naţional. Spre lauda sa, în situaţia dată, este victima propriei dumisale loialităţi. Îmi este şi puţin milă de D-Sa, e destul de neplăcut să fii şantajat cu faptele altora. Dar asta spune multe, mai multe şi mai rele, şi despre şantajistul ordinar, care, refuzat de popor la referendum, conduce acum ţara ca un fel de guvernator personal al D-nei Merckel, D-lui Barosso şi al altor domni şi doamne. Să nu te repezi cu reproşul că noua titulatură a fost formulată de Antena 3 – aşa este, dar nici ăia nu pot fi mereu în eroare! Şi mai putem extrage un învăţămînt de aici – dacă trecutul ar fi fost luminat de la bun început şi integral, guvernatorul ar fi fost lipsit de o mulţime din mijloacele de şantaj direct sau indirect. Că nu l-au criticat vreodată e una, că l-au umplut de laude deşănţate, îmbăloşate e însă mult mai grav. Rînd pe rînd, ba un filosof, ba un istoric de artă, ba un anticomunist de profesie, ba un istoric de artă au ţinut să ne bage bine în cap că noi, cei cu oarece simţ critic încă sănătos, ne înşelăm, că nu sîntem în stare să vedem în ipochimen un vajnic anticomunist – poate din pruncie! –, un reformator al statului, un luptător neînfricat împotriva corupţiei, ba chiar, în termenii unui fost comentator sportiv reciclat în intelectual de curte, „un lider pentru alte coordonate istorice”! De parcă ar fi fost vorba despre Papa Ioan Paul al II-lea, Lech Walesa, Bush Seniorul ori măcar cancelarul Kohl! Nu, dragii bunicului, nu despre aşa ceva este vorba, ci despre o hahaleră, care a pus mîna pe putere cu mijloacele oricărui populist demagog, dar şi cu ajutorul bravelor noastre „elite intelectuale”, a cîştigat un nou mandat prin voturile exorbitante obţinute la cîteva ambasade – cîteva mii de voturi în ultima oră de vot la ambasada de la Paris e o performanţă a Dlui Baconski, care a binemeritat după aceea postul de ministru la Externe! –, iar cînd poporul l-a rejetat cu un scor zdrobitor a găsit adăpost sub fustele bătrînei UE, atît de uşor de dus de nas!

Deci, interesul. În cele trei forme ale sale. Nu tu dragoste cu năbădăi, ci un fel de căsătorie din interes. Poate cel mai bine s-a văzut asta în afacerea condamnării comunismului de către o persoană care, prin funcţiile sale trecute, nu avea cum să nu fie, mai întîi „colaborator”, apoi „agent acoperit”, al „braţului înarmat al partidului”. Situaţia e de tot ridicolul. Ar fi putut să nu fie, dacă insul şi-ar fi mărturisit în prealabil păcatele şi ar fi cerut iertare poporului pe care pretinde să-l conducă pentru ele. Dar, vorba regretatului maestru al unei părţi din grupul intelectual dominant, n-a fost să fie! Cum n-a fost să fie nici ca intelectualii cu pricina să denunţe comunismul pe cît acesta ne apăsa pe toţi, ci exact după ce acesta a ajuns „mort şi livid”. Dacă n-ar fi trist, ar fi comic – un agent al regimului comunist, nici măcar pocăit public, condamnă comunismul laolaltă cu un grup de intelectuali care n-au mişcat un deget pe vremea vechiului regim – ba chiar unii s-au bucurat de privilegii nu la îndemînă cetăţeanului de rînd! Ba chiar au fost atît de harnici încît, vreme de vreo patru ani, au pus şi monopol pe anticomunism. De ajunsesem să răspund la întrebarea dacă sunt anticomunist că nu, eu sînt numai necomunist, anticomuniştii fiind doar cei acreditaţi la Cotroceni. Exagerez puţin. Politologul transatlantic s-a luptat cu hidra comunistă – e adevărat că după ce a avut prevederea să pună între D-Sa şi fiara cu pricina cîteva bune mii de leghe de uscat şi de mare… De ce nu e totuşi de rîs? Pentru simplul motiv că marota lor ideologică a deturnat o mulţime de energii comunitare spre o ţintă deja moartă, pentru că au mărit confuzia din minţile noastre, pentru că în vreme ce ei ne îndrumau spre ţinta cu pricina, comuniştii – mă refer la activul de la rangul doi în jos – şi acoliţii lor securiştii se ocupau cu devalizarea ţării, cu transferarea avuţiei publice în mîini cum nu se poate mai private, fie ca atare, fie sub forma „comisioanelor” de la privatizările „strategice”! Poate şi din acest motiv trebuia să cadă Marius Oprea, în „Moştenitorii Securităţii” devoalează procesul cu sute de exemple perfect documentate. Acesta era interesul „sistemului”, cel al „intelectualilor” fiind instituirea monopolului pe anticomunism. Dacă pînă la urmă au căzut firimituri şi în poalele lor – slujbe şi sinecuri, cărţi scrise pe materialul adunat de echipa Oprea etc. – cu atît mai bine. Asta este – legătura dintre anticomunistul de bîlci şi legiunea de anticomunişti de operetă s-a dovedit avantajoasă, ea funcţionînd, cum se spunea pe vremuri, în spiritul avantajului reciproc! Cine a pierdut? Noi, proştii, ciumpalacii, cum ne gratula mai astă-iarnă unul dintre ciocoii noi, din „next generation”… Dar despre ciocoii noi într-un episod separat. Deocamdată, constat perfecta logică a excluderii pe baza căreia funcţionează nucleul tare, reprezentat de GDS şi Revista 22. Rînd pe rînd, pentru încălcarea „ortodoxiei” de grup, au fost eliminaţi Stelian Tănase şi Alina Mungiu, de la conducerea revistei, Gabriel Andreescu, din GDS, unul dintre singurii doi disidenţi anticomunişti ai grupului, celălalt fiind Radu Filipescu, care făceau puşcărie pe cînd membrii de vază erau cu burse de studiu în Germania! C-aşa e-n tenis! Ultimul exclus este regizorul Sorin Ilieşu, fără încăpăţînarea căruia nu s-ar fi adunat sutele de mii de semnături care să-l oblige pe dl Băsescu să creeze Comisia Prezidenţială şi, pe baza Raportului acesteia, să condamne regimul comunist drept „ilegitim şi criminal”. Fără Ilieşu, n-ar fi existat nici Comisia, nici Raportul, nici actul condamnării. Iată însă că GDS, ca şi Societatea Timişoara – Doamne, ce-au ajuns aceste instituţii cîndva respectabile! – pot funcţiona foarte bine, poate chiar mai bine, mai monolitic, mai strîns unite în jurul multiubitului şi stimatului Căpitan Suprem, fără Sorin Ilieşu! „Crima” D-lui Ilieşu? I-a cerut preşedintelui să se ţină de cuvînt în privinţa angajamentului în 17 puncte luat la pronunţarea condamnării comunismului în Parlament, mai mult, a dovedit că preşedintele minte. Condamnarea a rămas de ochii lumii, un act pur demagogic, dar producător de imagine – şi pentru preşedinte şi pentru vajnicii anticomunişti de a 25-a oră. Cum să nu se înţeleagă cele două părţi atît de bine?!

În afara acelei schiţe de distanţare a istoricului de artă a mai existat vreun gest, vreo vorbă domoală, care să-i semnaleze Căpitanului că nu e totul în regulă în prestaţiile dumisale, că mai sare masa, ba chiar şi casa? Nimic, zero, neant. Nici cînd acesta şi-a pus presupusa ibovnică – oricum, obraznică, incultă şi lacomă – ministru, ba chiar în două rînduri. Nici cînd l-a tot pus şi repus pe dl Boc premier pînă cînd şi acesta a pierdut şirul mandatelor. Nici atunci cînd şi-a făcut beizadeaua europarlamentar în dispreţul publicului, ba chiar şi al partidului de suflet, obligat să „cotizeze” cu 10 procente din voturile proprii în contul alegerii unei fătuci sărace cu duhul, al cărui principal inamic politic este limba română. Nici în momentele în care preşedintele a făcut declaraţii clar rasiste şi/sau discriminatorii. Nici cînd – de nu ştiu cîte ori! – s-a substituit premierului dictînd el politicile publice, indiferent că priveau economia, educaţia, sănătatea etc. Nici măcar atunci cînd stăpînul lor şi-a declarat preferinţa pentru chelneri şi tinichigii în dauna filosofilor. Deşi unii dintre ei se socotesc, poate chiar şi sînt, că eu nu mă pricep la arta gîndirii, filosofi! Într-un articol din Timpul pe august, prietenul Gabriel Andreescu se miră să-l găsească pe remarcabilul autor Mircea Cărtărescu în tabăra „intelectualilor lui Băsescu”, mai nou şi în cea a Noii Republici a lui Mihail Neamţu. N-o să-mi trimit un prieten atît de bun pe site-ul ICR să vadă cît a beneficiat poetul – ba chiar şi soţia sa! – de programele de traduceri şi alte programe ale onorabilei instituţii, ca să nu pun problema în zona interesului mercantil şi meschin, o să-i amintesc altceva. În campania din 2004, candidatul la preşedinţie devenit preşedinte citea „Levantul” de Mircea Cărtărescu. În campania din 2009, citea aceeaşi carte! Cum să nu-i fii recunoscător cuiva care te citeşte atît de atent, în ritm de un rînd la cîteva zile? Sau, poate, e atît de cucerit de cartea ta încît tot citeşte, reciteşte, răsciteşte! Cum să-l laşi în drum oricîte fapte reprobabile ar comite, oricîte vorbe fără perdea i-ar scăpa pe gură? Dacă omul şi-a pus în cap să-ţi dedice un studiu, o monografie?!

Discreţia nu e cea mai vizibilă din recuzita de moravuri a scriitorului român. Modestia nici atât. Nici curajul, ce-i drept. De aceea excepţiile sunt stridente, când sunt. Acest paradox e ilustrat şi de Virgil Tănase. De o discreţie ţipătoare, deşi ca protagonist al propriei vieţi a trecut prin evenimente excepţionale, nu a simţit până acum nevoia să ne prezinte versiunea sa asupra întâmplărilor ieşite din comun în vârtejul cărora a nimerit la un moment dat. Ca protagonist al propriei literaturi, din nou discreţia sa dă peste margini. Considerat în România mai curând scriitor francez, mai cu seamă franceza fiind limba în care scrie, publicând la edituri franceze – cele câteva cărţi editate în ultimii ani în româneşte fiind practic intruvabile, destinul lui de scriitor ne este aproape necunoscut. Frustraţi în virtutea complexului nostru de cultură mică, de parcă perimetrul ar conta, de-a pururea obsedaţi de îndreptăţirea la un premiu Nobel, de parcă literatură fără acesta nu se poate, facem şi desfacem ierarhii nombriliste şi table de valori tribale. Dar toate pe o rază de doar câţiva kilometri, fără grijă pentru patrimonial real de valori. De la această distanţă, e drept, Virgil Tănase se vede mai greu. Că nu e perimetrul pricină de complexe ne-o spune convingător, în celebra sa carte (Danubius), Claudio Magris. El socoate cultura “popoarelor mici” “o fortăreaţă care oferă un adăpost sigur în momentele când ne simţim ameninţaţi de lume”. Totodată consideră complexul de cultură mică, în ambele sale valenţe: o dată, “sentimentul că trebuie neîncetat să îndrepte sau să şteargă această impresie”, apoi, dimpotrivă, sentimentul de mândrie ca şi cum această marginalitate ar fi “o distincţie”, ambele atitudini fiind în mod profund şi esenţial productive. Ce-ar fi fost Kafka, Elias Caneti, Cioran, E. Ionescu ş. a. fără această interiorizare a sentimentului de marginalitate? Magris aminteşte că Ulisses al lui Joyce e, până la urmă, rezultatul unei poveşti dramatice a destinului unui “popor mic”, ca metonimie a marii poveşti a destinului uman. Scriitor provenind dintr-o cultură mică, Virgil Tănase are curajul să se reprezinte doar pe sine.

Singuratic, el este şi un scriitor singular. Singular pentru că se numără printre puţinii scriitori români care-şi câştigă pâinea, şi nu uşor, în afara teatrului, din scris, şi asta în Franţa. Singular fiindcă a publicat şi publică la cele mai importante edituri franceze, iar cărţile sale se vând în tiraje de câte douăzeci de mii de exemplare şi sunt traduse în alte limbi, inclusiv în japoneză (cazul biografiilor Cehov şi Camus, urmând să publice şi o biografie Dostoievski, toate la Editura Gallimard). Se poate spune că Virgil Tănase este mai cunoscut în Japonia decât în ţara sa de origine. Fin prozator şi dramaturg, component al grupului oniric, alături de Dumitru Ţepeneag, Leonid Dimov şi alţii, grup ce a spart de fapt embargoul realismului socialist, ca exilat la Paris devine, fără voie, eroul unor întâmplări rocamboleşti. Fără voie fiindcă el este un scriitor ce se consideră pe sine scriitor şi-atât, unul funciarmente discret, lipsit de orice strop de vocaţie militantistă. Civismul său nu e de tranşee, cum fronda sa nu e una indusă. Istoria lui pare de roman poliţist: după exilarea scriitorului, regimul Ceauşescu trimite un agent la Paris pentru lichidarea opozanţilor Paul Goma şi Virgil Tănase. Serviciile secrete franceze află din timp şi demontează cu succes intenţiile dictatorului, iar împrejurările fac (descrise pe larg în cartea sa cea mai recentă) ca Virgil Tănase să fie dat “dispărut”, de fapt ascuns, cu concursul autorităţilor franceze şi chiar cu acela al preşedintelui François Mitterrand. Nu mai puţin rocamboleşti sunt şi alte atentate ale căror victimă ar fi trebuit să fie Paul Goma, alt singuratic.

E cel puţin ciudată marginalitatea către care sunt împinşi cei doi scriitori de linie întâi, atât prin operă, cât şi prin singularitatea curajului de a se opune regimului comunist, şi asta în timpuri atât de apăsat, de grosier anticomuniste. Să fie anticomunismul fundamentalist (Adam Michnik, celebrul disident, numindu-l “de peşteră”, în sensul metaforei platoniciene probabil) al “intelighenţiei” de azi aşa de ipocrit încât să oculteze curajul şi meritele reale ale unor scriitori în schimbul curajului fără primejdie, vid, de fanfară, al discursului postcomunist? Fiindcă, spre deosebire de intelighenţia cehă, poloneză, maghiară, al cărei glas s-a articulat răspicat din chiar  interiorul regimului comunist, în cultura română aproape n-au existat voci ale contestării puterii, dar printre cele puţine, fără doar şi poate, cele mai pregnante au fost ale lui Paul Goma şi Virgil Tănase. Despre curajul tardiv şi inutil al intelectualilor postcomunişti acelaşi Michnik, pe deplin întreptăţit moral să se pronunţe, spune că “nici lui Havel, nici lui Konrád şi nici mie (nu ne-a plăcut, n. m.) – fundamentalismul radicalilor anticomunişti, mai ales al celor care în anii dictaturii fuseseră muţi ca peştele, iar acum voiau să construiască spânzurători pentru comunişti”. În timp ce aceştia, intoleranţi acum, au tăcut conformist şi prudent în faţa răului, au “rezistat prin cultură”, disidenţii, după cum face mărturie Michnik, au fost însufleţiţi de “visul libertăţii; visul unei lumi pline de toleranţă, speranţă, respect pentru demnitatea umană, respingerea tăcerii conformiste în faţa răului”.

Dacă n-ar fi existat Institutul Român de Istorie Recentă, care i-a cerut să aştearnă pe hârtie acele întâmplări ale acelui timp, n-am fi aflat probabil niciodată versiunea lui Virgil Tănase. Fiindcă, trebuie spus, versiunile celorlalţi, de bună credinţă sau nu, în lipsa mărturiei protagonistului, reprezintă doar o reflexie a unui adevăr neconfruntat. Această mărturie s-a materializat într-o carte apărută la sfârşitul anului trecut şi, prin importanţa  desluşirilor pe care le aduce şi a documentelor probate, merită o deosebită atenţie. E vorba de Leapşa pe murite, document poliţist şi literar, Editura Adevărul, colecţia “Istorii subiective”, Bucureşti, 2011. Este, după spusa autorului, un “roman adevărat”, nicidecum carte memorialistică, “unde povestesc cum era cât pe ce să fiu ucis din porunca fostului nostru şef de stat şi cum am scăpat cu viaţă din bucuria altui şef de stat, cel al Franţei, care, ascunzându-mă, l-a tras pe şfară pe celălalt, lăsându-l să creadă că tentativa de asasinat a reuşit”, după cum precizează, într-un interviu recent. Că este un singuratic şi această mărturie o confirmă şi, o dată în plus, confirmă inaderenţa la orice gregaritate sau complicitate doctrinară interesată. Fapt ce i-a adus şi-i aduce în continuare deservicii. Această inaderenţă asumată este, pare-se, de vină pentru reticenţa cu care acest scriitor confirmat în străinătate, este întâmpinat la el acasă. Reticenţă de care scriitorul este absolut conştient, după cum reiese din acelaşi interviu: „Când ai, ca mine, senzaţia că-n viaţa asta tare n-ai făcut nod la aţă, teza Iuliei Barna despre cărţile pe care le-am scris (e vorba de o teză de doctorat, n. m., N. S.) e reconfortantă. Rămas scriitor străin în Franţa, pentru cei din ţară, unde am publicat totuşi trei romane scrise în română, ultimul de curând, rămân totuşi scriitor de limbă franceză, o greşeală de apreciere pe care, sper, timpul o va îndrepta – dacă nu cumva tocmai pentru că am încercat, cred, să-mi iau lumina din geniul aparte al limbii noastre, mişcarea generală a societăţii româneşti spre denaţionalizare şi deci, necesar, şi spre aculturalizare, mă va lepăda iarăşi spre-o margine de drum, redevenit “duşman de clasă” – al altei clase, dar tot duşman, şi ea, clasa, tot călăuzitoare către un viitor… etc.”

Impenitent incorigibil, Virgil Tănase, curând după plecarea sa în exil, va fi împins, sau mai degrabă se va lăsa împins „la o margine de drum” de către nucleul dur al emigraţiei româneşti, respingând cu aceeaşi exigenţă dictatul şi comandamentul est-etic, aşa cum în ţară îl refuzase pe cel ideologic, socotindu-le pe ambele echivalenţe extraliterare, alegând să se reprezinte doar pe sine şi arta sa. E poate cauza pentru care a fost şi este programatic marginalizat, iar succesele sale ocultate. S-a făcut şi se face în continuare tapaj de nevoia de revizuire în literatura română. Idee nu tocmai rea dacă s-ar aplica în forma ei cinstită, neanexionistă şi liberă de revanşă. Componenta principală a revizuirii „bune”, sinonimă mai degrabă cu reexaminarea, revizitarea, ar trebui s-o reprezinte recuperarea unor valori nedrept umbrite, fiindcă acţiunea critică este animată în mod natural de misiunea ei corectoare şi patrimonială, inventarierea cât mai riguroasă a valorii. Toate acestea cu instrumentele unui sănătos spirit critic, fireşte. Când ideea de revizuire se înclină mai apăsat către excomunicări, epurări, ocultări, aceasta năzuieşte mai curând la revizionism, părăsind teritoriul strict cultural, pătrunzând în aria de influenţă a cu totul altor reguli ale jocului. Se întâmplă ca regulile jocului să fie făcute de „grupuri de interese” culturale ce deţin suficientă autoritate şi influenţă pentru a redesena în folos propriu, şi în linii mult prea simpliste, un peisaj cultural ceva mai colorat decât linia în cretă trasată de „vitrinierii” noştri culturali permite să se vadă. Fără doar şi poate Virgil Tănase nu a fost nici în exil, nici în ţara comunistă şi postcomunistă un exponat privilegiat. Se întâmplă ca reconstituirea şi omologarea peisajului axiologic să fie mereu cu un pas în urma conştiinţei critice imediate, nu întotdeauna ferită de subiectivism şi  revanşă. De aceea bunăoară un prozator de primă mână precum Paul Goma nu şi-a făcut încă loc în conştiinţa superficială a literaturii române (fiindcă în cea pe termen lung cu siguranţă va fi), în timp ce  veleitari al căror cel mai important merit e gregaritatea instituţională îşi găsesc câte o alveolă, o „mică peşterică”, vorba aceluiaşi Goma, într-o istorie  provizorie, dar emfatică a literaturii române.

Cartea este o „dare de seamă” strictamente de ordin moral, o reconstituire operată sub somaţie, fiindcă, în modestia lui, autorul precizează că „mai puţin încrezător în excepţionalitatea destinului meu decât alţii în al lor, n-am considerat niciodată că particip într-un fel la istoria timpului meu şi n-am ţinut jurnale, n-am strâns arhive şi n-am păstrat în memorie ceea ce mi se părea a fi neînsemnat faţă de cărţile pe care le scriam şi care, ele, sunt, ar vrea să fie, mărturia mea…” Socotindu-se prin excelenţă un creator, nicidecum un mărturisitor, „considerând politicul o manifestare aparentă, perisabilă şi deci neglijabilă a înfruntării noastre cu lumea”, ironia face ca tocmai aparentul şi perisabilul să-i acapareze o bună parte din existenţă. Gesturile sale de revoltă sunt însă ale unui om normal, aflat sub vremi, şi cu suficientă conştiinţă civică pentru a nu se lăsa strivit cu totul, cu suficientă verticalitate pentru a riposta absurdului. Virgil Tănase nu-şi arogă nici un merit, dar, în mod evident, nu este nici un banal „rezistent prin cultură”. Poate că asimilarea sa greoaie în spaţiul literar românesc să fie consecinţa acestui hybris. Revizionismul se poate manifesta şi prin tăcere opacă şi ignorare deasă. Fapt este că se ştie prea puţin sau se uită foarte uşor şi, poate, vinovat, că interzicerea sa ca scriitor şi regizor de teatru, ba chiar condamnarea la moarte de către regimul comunist, i se trag de la un interviu dat din ţară şi publicat pe când era în ţară pe prima pagină a revistei „Les Nouvelles Littéraires”: Un scriitor cu căluşul în gură vorbeşte, precum şi, printre altele, de un pamflet virulent publicat la Paris, Ceauşescu I-ul, rege comunist. Şi iarăşi modestia e de vină de nedreptatea la care se supune pe sine susţinând că „în pofida ciudăţeniei sale, datorată în primul rând întâmplării, destinul meu e foarte asemănător cu cel al majorităţii concetăţenilor mei care n-au vrut să fie eroi, dar au încercat, cu mai mult sau mai puţin succes, să nu se-nece în mocirla care se revărsase peste noi! Care n-ar fi vrut să fie părtaşii crimelor care se săvârşeau, dar nici victimele unui regim pe care-l resimţeam mai degrabă ca pe un cataclism istoric căruia ar fi fost absurd să i te-mpotriveşti cum nu poţi stăvili un cutremur sau apele care se varsă peste mal, fiecare descurcându-se cum poate şi cum îl taie capul…” Că majoritatea cetăţenilor s-a salvat de la înecul în mocirlă este o evidenţă de bun simţ, însă dreptate are autorul mai cu seamă în privinţa acelei minorităţi ce se afla şi se află mai totdeauna deasupra cataclismelor, e vorba de categoria „mişeilor (…), a căror ferocitate n-aş pune-o pe seama sistemului politic, ci a firii lor, aşa cum fiarele rămân aceleaşi când pădurea-şi schimbă proprietarul, aceleaşi dacă trec frontiera… – experienţa exilului parizian şi, mai apoi, cea a României de după 1989 n-au făcut decât să-mi întărească această părere„. Unii din gânditorii „de front” îi numesc lichele, iar lichelele lichele rămân în orice regim; şi orice regim le zămisleşte.

Despre ele este vorba şi în evocarea imprudenţei tipice anilor de studenţie care i-au atras, deşi lipsit de „orice vocaţie politică sau sindicală”, destule pocinoage şi desolidarăzări. Până într-acolo încât „Cadrele didactice au priceput avertismentul înainte chiar de-a le fi fost dat şi, dacă ceva ar fi trebuit să mă îngrijoreze, aceasta era spaima lor. Cât despre colegi , „unii, foarte ocoşi după 1989, când şi-au putut scoate coada dintre picioare, m-au rugat să nu mai iau cuvântul la seminarele lor. Alţii, care mai apoi şi-au continuat cariera în Statele Unite perorând împotriva comunismului, mă pândeau pe după uşi ca să mi se vaite că nu pot face nimic pentru mine, fără să-mi explice exact ce anume ar trebui făcut şi de ce nu pot s-o facă. Câţiva mă urau făţiş nu pentru că ideile mele le-ar fi contrazis convingerile (pe care nu le aveau), ci pentru că nechibzuinţa mea îi obliga să ia o atitudine”. Nesăbuit sau nu, studentul devenit intelectualul de acum este cel care înţelege un tâlc pentru mulţi încă de neînţeles: acela că cel mai înverşunat refuz nu adversarii (politici sau de idei, aceia în luptă mai mult sau mai puţin dreaptă înfruntându-te) ţi-l opun, ci afinii ce se complac în miasmele Danemarcei: „Paradoxal, mai ales cei pe care îi bănuiam că-mi împărtăşesc ideile şi câteva doamne de familie bună care nu puteau fi suspectate de simpatii comuniste erau cei care sperau cel mai sincer să mă vadă sancţionat, ceea ce trebuia să le întărească convingerea că nu se poate face nimic şi că au dreptate să ţină capul plecat, şi să nu vrea să dreagă ei lumea, ca Hamlet nebunul”. Dar şi când capul îl vor ridica, după ce primejdia va fi trecut, fireşte, vor deveni cei mai intransigenţi iacobini. Pentru unii ca Virgil Tănase sau Paul Goma însă căluşul îndesat de orice ideologie constrictivă şi autarhică, va fi prima treaptă spre libertatea interioară şi refuzul compromisului. De la această deficienţă, iar nu calitate  – socoate autorul – aceea de „a nu fi în rând cu lumea”, s-a hrănit, constată el, retroactiv, întreaga evoluţie biografică. Dar nu o aşezare orgolioasă în calea lumii, ci situarea oarecum piezişă şi năucă a celui ce pricepe lucrurile oarecum anapoda, oarecum altfel decât cei mai mulţi. Un răspăr paşnic şi nu străin de candoare, nimic eroic în el, cu spaimă de „tortura morală” ce „poate schimba un om, transformându-l nu totdeauna în bine – de aceea m-au revoltat cei care au aruncat cu piatra mai iute decât ar fi fost cazul, şi mai ales când se dăduse voie de la poliţie să arunci cu piatra (din acest motiv, anticipez, anii de după 1989 mi s-au părut, din punct de vedere moral, mai vomitivi decât cei dinainte, pentru că josnicia care se revărsa în valuri nu mai era silită, şi jigodenia era acum o manifestare liberă şi mândră de purulenţele ei)”.

Sunt cele mai grele vorbe şi temperatura maximă la care se ridică reconstituirea  secvenţelor biografice, cu o geană întredeschisă către prezent. Iar ele nu se asmut asupra persoanelor, cât asupra năravurilor. Sunt oricum excepţia, nu dominanta tonului . Altfel, frapează firescul şi modestia privirii aruncate în urmă asupra unor întâmplări ieşite din comun. Fiindcă nu toate întâmplările vieţii sale caută să ni le împărtăşească autorul, ci strict acelea ce dobândesc o maximă semnificaţie narativă. Şi nu nouă pare să ni le desluşească, ci mai degrabă să se desluşească pe sine, fiindcă nu este un moralist. De altfel, are o teorie de mare bun simţ despre un concept pe care singur îl întemeiază: „morala de catastrofă”, care e „mai complicată decât vor să creadă unii şi alţii – mai ales cei care, prea timoraţi ca să iasă «la suprafaţă», stau cu capul la fund încât nici nu-şi dau seama că s-au înecat. Dozajul între gura de aer pe care trebuie s-o iei cu orice preţ ca să rămâi în viaţă şi timpul cât poţi sta fără să respiri e o problemă de conştiinţă personală, de constituţie lăuntrică pe care n-o putem şti decât fiecare pentru sine”, aşadar nicidecum ceilalţi, indiferent că te glorifică sau te judecă. Relative sunt şi proiecţiile pe care ni le facem asupra lumii, în care singura certitudine nu poate fi decât năzuinţa la o viaţă intelectuală normală şi dreptul de a exista, „dreptul la un petic de fericire personală”. Căutând acest drept în afara societăţii totalitare comuniste, ce pare a ni le oferi necondiţionat, putem afla că societatea occidentală nu e decât „cealaltă faţă a aceleiaşi monede” care ne refuză aceleaşi certitudini utopice, „cu singura deosebire că «legile obiective» ale materialismului istoric iau aici înfăţişarea legilor nu mai puţin obiective şi implacabile ale pieţei, prima grijă a cârmuitorilor noştri democratic aleşi fiind de-a ne spune cât sunt de neputincioşi în faţa «realităţilor economice»… şi care, aceştia, nu sunt nicidecum aleşi prin votul celor ce depind de ei!”

Fără să fie moralist, Virgil Tănase reactivează oportun „morala de catastrofă”, la fel de necesară atunci, ca şi acum. O carte despre normalitate ca antidot al imposturii.

Această caricatură a apărut în revista pariziană L’Express în anul 1982. Ea îl arată pe Virgil Tănase “jucîndu-l” în palmă pe Nicolae Ceaușescu înfățișat ca un bufon pitic. În vara acelui an, “Afacerea Tănase” a ținut prima pagină a presei din Franța. Acest caz, mai palpitant ca un roman de John Le Carré, este povestit în detaliu de Virgil Tănase în “Leapșa pe murite”, carte cu subtitlul “document polițist și literar”. Documentul unei vieți în cursul căreia drumul lui Virgil Tănase se intersectează cu multe nume sonore, printre care: Jean-Louis Barrault, George Bălan, Radu Beligan, Roger Blin, Noel Bernard, Jean-Marie le Breton, Emil Cioran, Ioan Petru Culianu, Gheorghe Calciu, Regis Debray, Marlene Dietrich, Leonid Dimov, Mircea Eliade, Charles-Henri Flammarion, Paul Goma, Ion Ianoși, Virgil Ierunca, Ion Iliescu, Eugen Ionescu, Bernard Kouchner, Jack Lang, Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Corneliu Mănescu, Francois Mitterrand, Fănuș Neagu, Paul Otchakovski-Laurens, Alexandru Paleologu, Adrian Păunescu, Marcel Petrișor, Michel Polac, D.R. Popescu, Marin Preda, Jean-Francois Revel, Mircea Horia Simionescu, Philippe Sollers, Nichita Stănescu, Helmut Stürmer, Olivier Todd, Dorin Tudoran, Radu Tudoran, Dumitru Țepeneag, Stelian Țurlea, Andrei Ujică, Mihai Ursachi, Antoine Vitez. O asemenea “distribuție”, mai rar!

Născut la Galaţi în 1945, scriitorul Virgil Tănase este o personalitate proeminentă a diasporei româneşti din spaţiul cultural francez, cu o activitate publicistică şi profesională de excepţie: prozator, dramaturg, regizor, ziarist şi profesor în cadrul unor instituţii prestigioase din Franţa, doctor în sociologie şi în semiologia artelor şi literelor. Este laureat al Premiului de Literatură al Uniunii Latine (2004) şi al Premiului de Dramaturgie al Academiei Române (1997), distins cu Ordinul Artelor şi Literelor franceze (1987), cavaler al Ordinului românesc „Serviciu credincios” (2002).

Epopeea Națională Cinematografică

Trailerul episodului Epopeea Națională Cinematografică:

Istorii Subiective de la Adevărul

Colecţia “Istorii subiective” îşi propune să recupereze trecutul apropiat şi să lumineze zonele întunecate ale istoriei recente, punând laolaltă poveştile rămase nemărturisite ale unor personalităţi care au avut un cuvânt greu de spus în viaţa politică şi culturală din cei mai frământaţi ani ai secolului XX

Sub sigla IRIR au apărut la editura Adevărul două cărți-document despre istoria noastră recentă: “Securitatea contra Radio Europa Liberă”, de Richard Cummings, și “Leapșa pe murite”, de Virgil Tănase. Lansarea a avut loc sîmbătă, 26 noiembrie, la tîrgul de carte Gaudeamus, cu participarea lui Richard Cummings, Adrian Cioroianu și Liviu Tofan.

“Securitatea contra Radio Europa Liberă” – din culisele Războiului Rece

Cartea lui Richard Cummings face parte din categoria atît de gustată a dezvăluirilor unui “insider”, a celui care, prin natura poziției sale, știe lucruri pe care noi, ceilalți, nu avem cum să le știm. La Europa Liberă, Richard Cummings a fost Chief of Security, adică cel responsabil cu protecția postului de radio, a redactorilor de acolo, în fața agresiunilor de tot felul din partea serviciilor secrete din țările comuniste. Dintre aceste servicii, cel mai activ și mai brutal a fost cel românesc, Securitatea, prin brațul său extern, Direcția/Centrul de informații Externe (DIE/CIE). Detalii inedite despre războiul purtat de Securitate împotriva Europei Libere puteți afla citind cartea lui Richard Cummings.

Născut în statul Massachusetts în anul 1944, Richard H. Cummings a absolvit Boston University, unde s-a specializat în studii sovietice şi est-europene. În anii ‘60, în timp ce servea în cadrul forţelor aeriene, el a studiat limba rusă la Indiana University, după care a îndeplinit mai multe misiuni în Germania (Berlin) şi în Turcia. Revenit la Boston, Cummings a activat în cadrul Serviciului de Imigraţie şi Naturalizare al Statelor Unite. În 1980, el a acceptat poziţia de Director of Security al posturilor de radio Europa Libera şi Libertatea (REL/RL) din München. Timp de 15 ani, Cummings a răspuns de garantarea securităţii sediului şi angajaţilor din München, dar şi de protejarea staţiilor de emisie din Germania, Spania şi Portugalia. După 1989, tot lui i-a revenit răspunderea asigurării protecţiei noilor redacţii deschise la Bucureşti, Praga, Sofia, Varşovia, Budapesta şi Moscova.

Richard Cummings a mai publicat în SUA cărțile:

Cold War Radio: The Dangerous History of American Broadcasting in Europe, 1950-1989

și

Radio Free Europe’s “Crusade for Freedom”: Rallying Americans Behind Cold War Broadcasting, 1950-1960