Luaţi urma banilor, funcţiilor, onorurilor. A treia scrisoare către Dorin Tudoran

M-am întrebat şi m-am tot întrebat ce anume cauzează iubirea aceasta fără de margini – nici măcar a bunului simţ! – ale unor oameni şcoliţi, unii cu opere remarcabile, ale unor „intelectuali fini şi subtili”, faţă de un ins incult şi grobian, care ar face o figură cu mult mai bună pe puntea unui vas sau într-o tavernă portuară. Fiind vorba despre persoane atît de dichisite la minte, de bună seamă că am evitat explicaţiile prea la îndemînă, simple, dacă nu chiar simpliste, ajungînd la nişte fantezii cu vagi aere psihanalitice – atracţia pe care o exercită forţa brută (ba chiar şi brutală!) asupra spiritelor rafinate, procesul de identificare cu cel care simbolizează puterea etc. M-am trezit chiar interpretînd aceste acte de servilism pur prin prisma celebrei metafore a „scepticului şi barbarului”. M-am mai gîndit şi la capacitatea intelectualului de a se iluziona pentru o cauză, iluzia fiind uneori atît de mare încît ajunge să identifice cauza cu o persoană care a subtilizat-o şi încă fără prea mare rafinament. Acum, mi-au trecut fanteziile acestea ce tindeau să devină sistem şi sînt de acord că explicaţia din articolul tău, de la care am plecat la drum, este mult mai exactă: „Termenul care a fost golit total de sens este cel de intelectual public. Pagubele provocate de gazetari arvuniţi sînt o glumă pe lîngă distrugerile nucleare produse de armata ” publicilor. Prin public, asemenea intelectuali înţeleg datul în stambă – la lumina zilei şi din bezna nopţii – după cum le dictează interesul personal, tentaţiile puterii sau, în cazul unora dintre ei, probabil spaima de a nu fi şantajaţi”. În ultimele două rînduri identifici motivaţia scurt şi clar. N-am mare lucru de adăugat decît acela că, în cazul unora, cele trei motive merg foarte bine toate împreună, în cazul altora fiind îndeajuns două sau chiar unul singur! În fond, toate trei sînt ipostaze ale interesului, cel material grosso modo, cel legat de participarea, fie şi indirectă, la exercitarea puterii, cel de imagine şi/sau faţadă. Este suficient să facem lista funcţiilor, poziţiilor şi sinecurilor de care au beneficiat membrii grupului şi modul clientelar în care şi-au distribuit între ei diversele avantaje, ca lucrurile să devină de claritatea cristalului. Dacă mai căutăm şi pe site-ul Finanţelor să vedem ce instituţie, privată, dar de cultură, a fost iertată de două ori de datorii, mai avem o probă. Să procedăm şi la lista celor decoraţi cu ordine şi medalii?! Nu este nevoie că este afişată pe site-ul preşedinţiei. Unii se dau pur şi simplu în vînt după asemenea tinichele, aşa e firea lor şi nu prea avem ce face. Poate îţi aminteşti că ilustrului anticomunist oficial trans-atlantic i-am făcut amîndoi recomandări pentru nu ştiu ce medalie a Universităţii la care lucrează. Amîndoi eram în relaţii destul de reci cu el în acel moment, dar nu l-am putut refuza, omul voia pur şi simplu medalia, sper că a primit-o! Şantajul? Da, uneori, a fost eficient şi acesta şi va mai fi, dat fiind că jupînul este un maestru al presiunilor, forţării mîinii, şantajului. Cred că ne aducem aminte amîndoi momentul în care istoricul artelor a părut că doreşte să se elibereze şi a scăpat cîteva vorbe care cam stîlceau statuia Căpitanului Suprem. A fost destul ca ipochimenul să mîrîie: „Să nu spun eu…”, pentru ca simpaticul eseist să-şi înghită vorbele. Şi n-a mai deschis gura pe o astfel de temă pînă în campania pentru referendum, cînd a devenit un campion al boicotării acestuia, mai că-i bătea pe vechii pedelişti, ba chiar şi pe cel aflat pe calea destituirii. Ştiu că nu este un şantaj legat de trecutul sau faptele proprii ale angeologului naţional. Spre lauda sa, în situaţia dată, este victima propriei dumisale loialităţi. Îmi este şi puţin milă de D-Sa, e destul de neplăcut să fii şantajat cu faptele altora. Dar asta spune multe, mai multe şi mai rele, şi despre şantajistul ordinar, care, refuzat de popor la referendum, conduce acum ţara ca un fel de guvernator personal al D-nei Merckel, D-lui Barosso şi al altor domni şi doamne. Să nu te repezi cu reproşul că noua titulatură a fost formulată de Antena 3 – aşa este, dar nici ăia nu pot fi mereu în eroare! Şi mai putem extrage un învăţămînt de aici – dacă trecutul ar fi fost luminat de la bun început şi integral, guvernatorul ar fi fost lipsit de o mulţime din mijloacele de şantaj direct sau indirect. Că nu l-au criticat vreodată e una, că l-au umplut de laude deşănţate, îmbăloşate e însă mult mai grav. Rînd pe rînd, ba un filosof, ba un istoric de artă, ba un anticomunist de profesie, ba un istoric de artă au ţinut să ne bage bine în cap că noi, cei cu oarece simţ critic încă sănătos, ne înşelăm, că nu sîntem în stare să vedem în ipochimen un vajnic anticomunist – poate din pruncie! –, un reformator al statului, un luptător neînfricat împotriva corupţiei, ba chiar, în termenii unui fost comentator sportiv reciclat în intelectual de curte, „un lider pentru alte coordonate istorice”! De parcă ar fi fost vorba despre Papa Ioan Paul al II-lea, Lech Walesa, Bush Seniorul ori măcar cancelarul Kohl! Nu, dragii bunicului, nu despre aşa ceva este vorba, ci despre o hahaleră, care a pus mîna pe putere cu mijloacele oricărui populist demagog, dar şi cu ajutorul bravelor noastre „elite intelectuale”, a cîştigat un nou mandat prin voturile exorbitante obţinute la cîteva ambasade – cîteva mii de voturi în ultima oră de vot la ambasada de la Paris e o performanţă a Dlui Baconski, care a binemeritat după aceea postul de ministru la Externe! –, iar cînd poporul l-a rejetat cu un scor zdrobitor a găsit adăpost sub fustele bătrînei UE, atît de uşor de dus de nas!

Deci, interesul. În cele trei forme ale sale. Nu tu dragoste cu năbădăi, ci un fel de căsătorie din interes. Poate cel mai bine s-a văzut asta în afacerea condamnării comunismului de către o persoană care, prin funcţiile sale trecute, nu avea cum să nu fie, mai întîi „colaborator”, apoi „agent acoperit”, al „braţului înarmat al partidului”. Situaţia e de tot ridicolul. Ar fi putut să nu fie, dacă insul şi-ar fi mărturisit în prealabil păcatele şi ar fi cerut iertare poporului pe care pretinde să-l conducă pentru ele. Dar, vorba regretatului maestru al unei părţi din grupul intelectual dominant, n-a fost să fie! Cum n-a fost să fie nici ca intelectualii cu pricina să denunţe comunismul pe cît acesta ne apăsa pe toţi, ci exact după ce acesta a ajuns „mort şi livid”. Dacă n-ar fi trist, ar fi comic – un agent al regimului comunist, nici măcar pocăit public, condamnă comunismul laolaltă cu un grup de intelectuali care n-au mişcat un deget pe vremea vechiului regim – ba chiar unii s-au bucurat de privilegii nu la îndemînă cetăţeanului de rînd! Ba chiar au fost atît de harnici încît, vreme de vreo patru ani, au pus şi monopol pe anticomunism. De ajunsesem să răspund la întrebarea dacă sunt anticomunist că nu, eu sînt numai necomunist, anticomuniştii fiind doar cei acreditaţi la Cotroceni. Exagerez puţin. Politologul transatlantic s-a luptat cu hidra comunistă – e adevărat că după ce a avut prevederea să pună între D-Sa şi fiara cu pricina cîteva bune mii de leghe de uscat şi de mare… De ce nu e totuşi de rîs? Pentru simplul motiv că marota lor ideologică a deturnat o mulţime de energii comunitare spre o ţintă deja moartă, pentru că au mărit confuzia din minţile noastre, pentru că în vreme ce ei ne îndrumau spre ţinta cu pricina, comuniştii – mă refer la activul de la rangul doi în jos – şi acoliţii lor securiştii se ocupau cu devalizarea ţării, cu transferarea avuţiei publice în mîini cum nu se poate mai private, fie ca atare, fie sub forma „comisioanelor” de la privatizările „strategice”! Poate şi din acest motiv trebuia să cadă Marius Oprea, în „Moştenitorii Securităţii” devoalează procesul cu sute de exemple perfect documentate. Acesta era interesul „sistemului”, cel al „intelectualilor” fiind instituirea monopolului pe anticomunism. Dacă pînă la urmă au căzut firimituri şi în poalele lor – slujbe şi sinecuri, cărţi scrise pe materialul adunat de echipa Oprea etc. – cu atît mai bine. Asta este – legătura dintre anticomunistul de bîlci şi legiunea de anticomunişti de operetă s-a dovedit avantajoasă, ea funcţionînd, cum se spunea pe vremuri, în spiritul avantajului reciproc! Cine a pierdut? Noi, proştii, ciumpalacii, cum ne gratula mai astă-iarnă unul dintre ciocoii noi, din „next generation”… Dar despre ciocoii noi într-un episod separat. Deocamdată, constat perfecta logică a excluderii pe baza căreia funcţionează nucleul tare, reprezentat de GDS şi Revista 22. Rînd pe rînd, pentru încălcarea „ortodoxiei” de grup, au fost eliminaţi Stelian Tănase şi Alina Mungiu, de la conducerea revistei, Gabriel Andreescu, din GDS, unul dintre singurii doi disidenţi anticomunişti ai grupului, celălalt fiind Radu Filipescu, care făceau puşcărie pe cînd membrii de vază erau cu burse de studiu în Germania! C-aşa e-n tenis! Ultimul exclus este regizorul Sorin Ilieşu, fără încăpăţînarea căruia nu s-ar fi adunat sutele de mii de semnături care să-l oblige pe dl Băsescu să creeze Comisia Prezidenţială şi, pe baza Raportului acesteia, să condamne regimul comunist drept „ilegitim şi criminal”. Fără Ilieşu, n-ar fi existat nici Comisia, nici Raportul, nici actul condamnării. Iată însă că GDS, ca şi Societatea Timişoara – Doamne, ce-au ajuns aceste instituţii cîndva respectabile! – pot funcţiona foarte bine, poate chiar mai bine, mai monolitic, mai strîns unite în jurul multiubitului şi stimatului Căpitan Suprem, fără Sorin Ilieşu! „Crima” D-lui Ilieşu? I-a cerut preşedintelui să se ţină de cuvînt în privinţa angajamentului în 17 puncte luat la pronunţarea condamnării comunismului în Parlament, mai mult, a dovedit că preşedintele minte. Condamnarea a rămas de ochii lumii, un act pur demagogic, dar producător de imagine – şi pentru preşedinte şi pentru vajnicii anticomunişti de a 25-a oră. Cum să nu se înţeleagă cele două părţi atît de bine?!

În afara acelei schiţe de distanţare a istoricului de artă a mai existat vreun gest, vreo vorbă domoală, care să-i semnaleze Căpitanului că nu e totul în regulă în prestaţiile dumisale, că mai sare masa, ba chiar şi casa? Nimic, zero, neant. Nici cînd acesta şi-a pus presupusa ibovnică – oricum, obraznică, incultă şi lacomă – ministru, ba chiar în două rînduri. Nici cînd l-a tot pus şi repus pe dl Boc premier pînă cînd şi acesta a pierdut şirul mandatelor. Nici atunci cînd şi-a făcut beizadeaua europarlamentar în dispreţul publicului, ba chiar şi al partidului de suflet, obligat să „cotizeze” cu 10 procente din voturile proprii în contul alegerii unei fătuci sărace cu duhul, al cărui principal inamic politic este limba română. Nici în momentele în care preşedintele a făcut declaraţii clar rasiste şi/sau discriminatorii. Nici cînd – de nu ştiu cîte ori! – s-a substituit premierului dictînd el politicile publice, indiferent că priveau economia, educaţia, sănătatea etc. Nici măcar atunci cînd stăpînul lor şi-a declarat preferinţa pentru chelneri şi tinichigii în dauna filosofilor. Deşi unii dintre ei se socotesc, poate chiar şi sînt, că eu nu mă pricep la arta gîndirii, filosofi! Într-un articol din Timpul pe august, prietenul Gabriel Andreescu se miră să-l găsească pe remarcabilul autor Mircea Cărtărescu în tabăra „intelectualilor lui Băsescu”, mai nou şi în cea a Noii Republici a lui Mihail Neamţu. N-o să-mi trimit un prieten atît de bun pe site-ul ICR să vadă cît a beneficiat poetul – ba chiar şi soţia sa! – de programele de traduceri şi alte programe ale onorabilei instituţii, ca să nu pun problema în zona interesului mercantil şi meschin, o să-i amintesc altceva. În campania din 2004, candidatul la preşedinţie devenit preşedinte citea „Levantul” de Mircea Cărtărescu. În campania din 2009, citea aceeaşi carte! Cum să nu-i fii recunoscător cuiva care te citeşte atît de atent, în ritm de un rînd la cîteva zile? Sau, poate, e atît de cucerit de cartea ta încît tot citeşte, reciteşte, răsciteşte! Cum să-l laşi în drum oricîte fapte reprobabile ar comite, oricîte vorbe fără perdea i-ar scăpa pe gură? Dacă omul şi-a pus în cap să-ţi dedice un studiu, o monografie?!

Institutul Român de Istorie Recentă (IRIR) şi Miliţia Spirituală vă prezintă 3 dosare întocmite de Poliţia de Siguranţă pe numele comunistului Ceauşescu Nicolae. Aceste dosare au stat la baza realizării unor studii biografice oficiale ale lui Ceauşescu Nicolae de către istoricii perioadei comuniste. De asemenea, o serie de documente au fost extrase în mod selectiv din aceste dosare, fiind prezentate de aparatul de propaganda al PCR în copii sau duplicate în diferite muzee şi expoziţii omagiale, pentru a glorifica trecutul revoluţionar al tânărului Ceauşescu.

Interesant este faptul că, din aceste dosare, rezultă că şi Poliţia de Siguranţă urmărea, aresta şi interoga persoanele minore asemenea viitoarei poliţii politice comuniste, Securitatea, instituţia care a ridicat aceste practici la cote nemaiîntâlnite. Totodată, din aceleaşi documente reiese că în perioada interbelică au fost sădiţi germenii viitoarei legislaţii represive comuniste. Şi în acea epocă s-a practicat metoda internării administrative a persoanelor suspecte de activitate antistatală pe o perioadă determinată, în baza unei decizii MAI. O altă măsură represivă prevăzută în Codul Penal adoptat în 1936 şi care a fost în vigoare până în 1968, a fost articolul 209. Aşa cum rezultă din fişele de penitenciar aflate într-unul din dosare, Ceauşescu Nicolae a fost condamnat în august 1939 la 3 ani închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale” – art. 209 din Codul Penal. În baza aceluiaşi articol din Codul Penal au fost condamnate în anii ’50 – ’60 câteva zeci de mii de cetăţeni care îşi exprimaseră opoziţia faţă de regimul comunist pe diferite căi: luptă armată, manifestaţii, bancuri, propagandă anticomunistă, literatură interzisă ş.a.m.d.

Dosarele de urmărire întocmite de Siguranţă nu-i vizau doar pe comunişti sau simpatizanţi, ci întreaga stângă românească (social-democraţi, socialişti, membri ai mişcării sindicale etc.). Astfel, poliţia politică interbelică a strâns în arhiva sa zeci de mii dosare de acest fel.

Mai multe persoane care au fost implicate în urmărirea, arestarea, anchetarea sau condamnarea lui Ceauşescu Nicolae, vor face ani grei de puşcărie după 23 august 1944. Prezentăm pentru exemplificare fişele matricole penale ale deţinuţilor Ananiu Anton (fost comisar ajutor de poliţie), agentul Niculescu Toma din Serviciul Poliţiei Sociale pendinte de Prefectura Poliţiei Capitalei şi maiorul Aniţei Vasile (magistrat militar). Aceste fişe provin din Arhiva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi sunt disponibile pe site-ul www.iiccr.ro

Prima arestare a lui Ceauşescu Nicolae s-a produs în 1933, la doar 15 ani, pentru că răspândise manifeste cu ocazia unei greve şi îndemnase la acte de sabotaj. În următorii ani va fi arestat de mai multe ori, suferind condamnări la ani grei de închisoare corecţională pentru activitate comunistă, infracţiuni contra liniştii publice şi uneltire contra ordinii sociale (în iunie 1936 a fost condamnat de Tribunalul Militar Braşov la 2 ani închisoare, amendă şi 1 an interdicţie de a părăsi comuna Scorniceşti; în august 1939 a fost condamnat în contumacie de către Tribunalul Militar Bucureşti la 3 ani închisoare – va fi prins de organele de Siguranţă abia în iulie 1940 când a fost depus la penitenciarul Jilava)[1]. A fost deţinut în penitenciarele Braşov, Doftana şi Văcăreşti (iun. 1936 – dec. 1938), Jilava (iul. – aug. 1940) şi Caransebeş (aug. 1940 – iul. 1943),Văcăreşti (iul. – aug. 1943) şi Lagărul de internaţi politici de la Târgu Jiu (aug. 1943 – 23 aug. 1944).

Adresele la care a locuit Nicolae Ceauşescu în Bucureşti în anii ’30:

-       Calea Şerban Vodă, nr. 15 (noiembrie 1933)

-       Strada Canonicul Bunea, nr. 6 (septembrie 1934). În prezent poartă denumirea de strada Sulina.

-       Strada Slătineanu, nr. 14 (august 1934)

-       Strada Nisipari, nr. 14

-       Strada Făt Frumos, nr. 48 (iulie 1934)

-       Strada Bibescu Vodă, nr. 19, camera 27 – la mansardă (iulie 1940)

-       Str. Radu Vodă, nr. 1 (septembrie 1939)

Funcţii: membru în UTCdR din 1933 şi PCdR din 1936; secretar al Comitetului regional al PCdR Prahova (1936 – 1938); activist al Organizaţiei PCdR Bucureşti (1938 – ?); secretar al CC al UtdC (1939 – ?); secretar al Comitetului de partid al Sectorului III Galben din Bucureşti (sept. – oct. 1945), al Comitetului regional PCR Constanţa (oct. 1945 – 1946) şi al Comitetului regional Oltenia (1946 – mai 1948); membru în CC al PCR (oct. 1945 – febr. 1948 şi mai 1952 – dec. 1989); deputat de Olt în Adunarea Deputaţilor (nov. 1946 – mart. 1948)

Descrierea unor documente din primul dosar:

Primul dosar conţine 68 de file şi are între coperte următoarele documente:

Mai multe procese-verbale de percheziţie domiciliară efectuate de Poliţia Socială din Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti la domiciliul comunistului Nicolae Ceauşescu; biletul de eliberare din penitenciarul Văcăreşti din data de 8 decembrie 1938; un scurt istoric al primei Şcoli superioare de cadre a PCdR (document nesemnat întocmit de organele de Siguranţă la 24 iulie 1939); copie de pe sentinţa nr. 387 din 6 martie 1940 a Secţiei I a Tribunalului Militar al Corpului II Armată, prin care lui Ceauşescu Nicolae i-a fost respinsă „opoziţia” la condamnarea suferită la 18 mai 1936, când a fost condamnat, în contumacie, la 3 ani închisoare, amendă şi interdicţie pentru „agitaţiuni comuniste”; biografia lui Ceauşescu Nicolae întocmită de Corpul Detectivilor din Direcţia Generală a Poliţiei la data de 10 decembrie 1938;

La data de 25 noiembrie 1933, Prefectura Poliţiei Capitalei l-a înaintat pe Ceauşescu Parchetului Tribunalului Ilfov prin adresa nr. 109.593 pentru a fi cercetat şi trimis în judecată pentru „acte de sabotaj” şi „îndemn la grevă”.

În anul următor, la data de 28 august 1934, Prefectura Poliţiei Capitalei l-a înaintat Consiliului de Război de pe lângă Corpul II Armată, prin adresa nr. 105. 318 pentru a fi judecat pentru „răspândire de manifeste”.

Un proces-verbal din 20 septembrie 1934 întocmit de Ananiu Anton, comisar ajutor de poliţie la Comisariatul circumscripţiei 13 Poliţie din Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti, ne relevă o descindere a Poliţiei la o şedinţă a Comitetului Antifascist.

În noaptea de 20 septembrie 1934, proprietarul imobilului din strada Foişor, nr. 9, Enache Petre, a sesizat Circa 13 din Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti, cum că în imobilul său are loc o şedinţă ilegală a Comitetului Antifascist al Sectorului II Negru, care îşi avea sediul aici. În urma raziei efectuate au fost descoperite câteva persoane care luau parte la această şedinţă şi care, în momentul apariţiei poliţiştilor, ascultau o expunere a tânărului Matei Socor care le vorbea despre pericolul fascismului şi despre egalitatea tuturor cetăţenilor (întrunirea era ilegală deoarece nu beneficia de autorizaţie emisă de Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti sau Corpul II Armată). Toţi participanţii au fost arestaţi pentru că nu au dorit să oprească şedinţa şi să părăsească imobilul – un tabel nominal cu cei care au participat la această şedinţă figurează şi el în dosar: Socor Matei, Vulpescu Petre, Scarlat Calimachi, Domocoş Vladimir, Preoteasa Grigore, Naum Gelu, Poltzer Mihail, Dumitru Cumescu, Elefterescu Dumitru, Sima Dumitru, Edelsohn Kiva, Ion Iacob Cohn, Marinescu Badea, Solomon Mili, Seher Anghel, Albescu Constantin, Mişu Marcovici, Rădulescu Tudor şi Ceauşescu Nicolae (tânăr de doar 17 ani la acea dată, domiciliat pe strada Canonicul Bunea, nr. 6). În timpul raziei la care au luat parte şi 12 gardieni publici, au fost sparte câteva geamuri. Procesul-verbal întocmit de comisarul ajutor Ananiu Anton împreună cu toate persoanele reţinute a fost trimis Serviciului Poliţiei Sociale din Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti.

După scurta reţinere, Ceauşescu Nicolae a fost eliberat fiind plasat la domiciliul său din strada Canonicul Bunea, nr. 6 şi predat patronului său, Ştefan Rusescu. La acest atelier de încălţăminte lucra şi sora lui Nicolae Ceauşescu, Niculina, care era căsătorită cu Ştefan Rusescu.

În ziua de 6 octombrie 1934 este din nou reţinut de Poliţia Socială, însă eliberat a doua zi. La 24 octombrie 1934, Ceauşescu a fost trimis de Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti cu adresa nr. 126.704 către Legiunea de Jandarmi Olt, pentru a fi expediat la domicilul său din comuna Scorniceşti.

Câteva luni mai târziu, în ziua de 9 martie 1935, Legiunea de Jandarmi Olt atrăgea atenţia Prefecturii Poliţiei Municipiului Bucureşti asupra lui Ceauşescu Nicolae, cel care ar fi trebuit să fie supravegheat pentru că asupra sa se descoperiseră manifeste cu propagandă comunistă. După câteva zile, la 28 martie 1935, un comisar ajutor din Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti s-a deplasat la domiciliul acestuia din strada Şerban Vodă, nr. 15, însă, după ce a stat de vorbă cu sora acestuia – Niculina Ceauşescu, a concluzionat că tânărul ucenic cizmar Ceauşescu Nicolae nu mai locuia la acea adresă. În anii ’30, Ceauşescu Nicolae lucra ca ucenic cizmar la cumnatul său, Zamfir Rusu, zis „Ştefan Rusescu”, de meserie cizmar, soţul Niculinei Ceauşescu (în februarie 1940, acesta îşi avea atelierul în strada Şerban Vodă, nr. 11).

Ceauşescu Nicolae a fost condamnat la 5 iunie 1936 de către o instanţă militară braşoveană la 2 ani, 2.000 de lei amendă şi interdicţia de părăsirea a casei părinteşti. Alţi 18 membri UTCdR au fost condamnaţi în acelaşi proces[2]. Va fi depus la închisoarea Doftana (condusă de directorul Eugen Săvinescu) în vederea executării pedepsei[3]. Aici îi va întâlni pe viitorii conducători ai României după cel de-al II-lea război mondial: Gheorghe Gheorgiu-Dej, Constantin Pârvulescu, Dimităr Ganev, Vasile Luca, Emil Bodnăraş, Gheorghe Pintilie, Alexandru Drăghici, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol, Alexandru Moghioroş etc.

Începând cu ianuarie 1933, în principalele oraşe ale României s-a reinstaurat starea de asediu, astfel că diferitele delicte/infracţiuni comise împotriva liniştii publice se judecau de către instanţele militare. Aflată sub pericolul permanent al expansiunii puterii URSS, Siguranţa românească urmărea şi deschidea dosare de urmărire pe numele oricărui militant de stânga sau activist pe linie sindicală. În mare măsură, acţiunile autorităţilor împotriva membrilor PCdR au fost pe deplin justificate, deoarece acest partid trimis în ilegalitate încă din 1924, se afla în subordinea Komintern-ului şi milita pentru desfiinţarea graniţelor României şi declararea ei ca „stat multinaţional”. De asemenea, membrii PCdR erau în marea lor majoritate stipendiaţi de sovietici şi acţionau ca agenţi de influenţă/spioni pentru puterea de la răsărit.

După ce Consiliul de Război al Corpului 5 Armată l-a condamnat la 2 ani şi 6 luni închisoare corecţională pentru activitate comunistă (a executat pedeapsa la Închisoarea Centrală din Braşov, penitenciarul Doftana şi penitenciarul Văcăreşti) la data de 11 decembrie 1938, Direcţia Generală a Poliţiei îl predă pe Nicolae Ceauşescu Serviciului Poliţiei Sociale din Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti în vederea plasării sale la domiciliul din strada Radu Vodă, nr. 1, unde locuia alături de sora sa Niculina şi soţul acesteia. A doua zi a fost plasat la domiciliul din strada Radu Vodă, nr. 1.

Detalii și documente din celelalte dosare AICI, pe site-ul Miliției Spirituale.

[2] Stelian Tănase, Clienţii lu’ Tanti Varvara. Istorii clandestine, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2005, p. 250.

[3] Închisoarea Doftana sau „Universitatea comuniştilor”, cum o denumea propaganda de partid, a fost condusă în a doua jumătate a anilor ’30 de către Eugen Săvinescu zis „Balaurul”, poreclit aşa datorită intransigenţei sale. Acesta va fi arestat după 23 august 1944 iar ulterior executat fără sentinţă de condamnare la moarte.

Interviul filmat, în doua părți, îl puteți vedea Aici – partea întîi si Aici – partea a doua.

Autorii interviului sunt Costi Rogozanu si Vasile Ernu.

Sub titlul “Nu arătăm bine, ca intelectuali, căutînd prilejuri să ne învinovăţim unii pe alţii“, Ovidiu Șimonca a publicat un amplu interviu cu scriitorul Dorin Tudoran în Observator Cultural nr. 559 din 21.01.2011. Puteți citi interviul AICI.

Pe site veți găsi și trailerele oficiale ale documentarului “Demascarea” (2010, regia Nicolae Mărgineanu, scenariul Alin Mureșan), un film realizat în coproducție AGER Film-Fundația Arsenie Boca-Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc-www.fenomenulpitesti.ro, cu sprijinul Konrad Adenauer Stiftung. Filmul va apărea pe piață la începutul lui ianuarie 2011 și va fi disponibil spre vînzare pe www.fundatiaarsenieboca.ro și în librăriile de profil.

Am primit această carte din partea autorului cu puțin timp în urmă, cînd a venit la școala noastră de vară, a IRIR, la Moeciu. Nu o citisem și nu aveam cum să realizez în acel moment cît de relevantă era ea pentru dezbaterea pe care ne-o propusesem la acea școală de vară: o dezbatere despre modul în care ne raportăm la totalitarismul din istoria României, pentru a vedea cum și dacă și în ce măsură putem avea o reprezentare muzeală a totalitarismului, a comunismului. “Sfârșitul Jocului – România celor 20 de ani” ar fi putut fi un excelent suport de curs, cum se spune, pentru dezbaterea noastră. Cîteva citate ca exemplu: “Am rămas încă acolo, suntem încă în comunism, ne e frică să ne desprindem de el. Înțărcarea e dureroasă. Nu facem decît să ne reciclăm ambivalențele… Am ieșit din copilărie dar nu am găsit încă drumul spre maturitate. Nu mai suntem copii dar am rămas infantili” (pag. 204); sau: “… a privi înapoi fără mânie pentru a ne evalua moștenirea pe care o reprezentăm pentru noi înșine nu numai că nu este un gest inutil, dar ar putea fi și o terapie benefică pentru această croză de creștere pe care o traversăm ca societate și chiar ca indivizi” (pag. 200).

Într-o formă sau alta, aceste idei s-au făcut totuși auzite la școala noastră de vară într-o prelegere captivantă a autorului, dovada aprecierii fiind chiar calificativele participanților.

Acum, o remarcă de natură personală importantă pentru mine și raportarea mea la această carte. La un moment dat, Vintilă Mihăilescu menționează romanul lui Max Frisch “Stiller”, chiar citează începutul romanului: “Ich bin nicht Stiller – Nu sunt Stiller”. Vintilă Mihăilescu spune chiar că a mai folosit acest citat într-o altă carte, deci e un fel de recidivist în materie de “Stiller”.

Ei bine, dincolo de tema identității, la care voi reveni imediat, trimiterea la “Stiller” mi-a amintit că, la începutul anilor 70, în ultimul an de facultate la Limbi Germanice, trebuia sa-mi aleg subiectul lucrării de diplomă, și oscilam între “Stiller” și un alt roman al lui Max Frisch, “Mein Name sei Gantenbein”. Eram probabil prea tînăr atunci pentru a realiza complexitatea temei identității, dar ea mă atrăgea în mod evident. Verificîndu-mi memoria, am regăsit în acest roman al lui Max Frisch, “Numele meu fie Gantenbein”, următorul enunț: “Un om a făcut o experiență, iar acum caută istoria experienței sale”. Îmi permit să cred că această propoziție ar fi fost un motto foarte potrivit pentru cartea lui Vintilă Mihăilescu, cu precizarea că “experiența făcută” nu este doar cea a unui om, a autorului, ci a unei societăți. “Un om a făcut o experiență, iar acum caută istoria experienței sale” (Ein Mann hat eine Erfahrung gemacht, jetzt sucht er die Geschichte seiner Erfahrung). Aici, o scurtă remarcă de filolog nepracticant: în limba germană, cuvîntul istorie – Geschichte – are două sensuri. Sau poate mai corect spus, un sens și un metasens: înseamnă istorie, dar înseamnă și poveste. Poate nu întîmplător, Vintilă Mihăilescu vorbește la un moment dat (pag. 195) despre “realitatea” socială care nu este posibilă fără transcendența unei “povești” a ei.

Găsirea acestei “povești” înseamnă, după mine, deslușirea implicațiilor și a explicațiilor, adică o cale de a înțelege și de a avansa. La urma urmei, totul are un nume, chiar și Rumpelstilzchen, cum ne amintește autorul. Mă întreb doar dacă este nevoie de o situație disperată, limită, ca cea a reginei din basm amenințată să-și piardă copilul în favoarea lui Rumpelstilzchen, pentru a găsi resursele de a afla numele. Răul pare să fie cu adevărat rău atîta timp cît te complaci, cît n-ai motivația sau maturitatea de a-l identifica. Iar a-l identifica poate să însemne și a-l asuma. Problema nu se pune doar pe plan individual, ci și colectiv, unde dificultatea crește exponențial și surogatele sunt soluția la-ndemînă – gen terenuri de golf, pîrtii de schi și săli de sport în loc de agricultură; doar avem o societate post-țărănească, nu-i așa? Iată de ce trăim într-o societate care tot fuge de sine însăși într-un fel de “v-ați ascuns-elea” cu propriul chip. Sfârșitul Jocului a venit însă, spune Vintilă Mihăilescu, dupa 20 de ani de “infantilism”. Ei bine, sunt curios… Sunt chiar foarte curios.

În ton cu Rumpelstilzchen și cu “Stiller”, voi încheia cu un citat din clasici: “What’s in a name”, se întreabă Shakespeare prin vocea lui Romeo în faimosul pasaj despre numele trandafirului. “What’s in a name” ne duce, desigur, dincolo de identitate, la întrebarea despre sens, cum am văzut. Îi sunt recunoscător oricui se apleacă azi, aici, în această vreme a confuziei, asupra deslușirii sensului. Cu atît mai valoros este un asemenea demers cînd vine din partea unui autor cu erudiția, discernămîntul și spiritul lui Vintilă Mihăilescu.

Liviu Tofan

Citiți aici textul integral de pe HISTORIA.ro

Turnătoriile avându-l drept subiect pe ”Obiektiv Obiektivovici” (“este cam zăpăcit prin modul lui de comportare şi ţinută. Umblă în cap cu căciulă ţărănească, cu traistă”./…/” Pentru simpatia celor de acolo îşi trimite salariul în sat”) sunt în bună măsură inutile, fiindcă ”obiectivul” se toarnă cu plăcere de unul singur ori de câte ori i se cere să o facă.

Întors de la nişte cursuri de vară organizate la Dijon, Piţu recunoaşte mârşăviile comise în Francia:

“Cu tristeţe îmi amintesc a fi irosit circa 3-40 de franci noi cumpărînd nimicuri muiereşti, id est: 1 pereche de pantaloni roşii de vară, 1 colier de perle false şi 2,3 perechi de collants de duzină”/…/”Cît priveşte relaţiile cu străinii, după examenul general am făcut conversaţie cu bătrînei de la serviciul de împrumut al bibliotecii universitare, cu una din dactilografele de la cursurile de vară şi cu un băiat, bucătar la cantina studenţilor.“/…/”întrun scuar din faţa bisericii Notre-Dame am dat de pomană unui clochard  ultima conservă de pâté en croûte din servietă, cu vreo două ore înaintea decolării, şi, exploatînd ocazia, am schimbat cu el câteva fraze în argou parizian.“

Piţu nu se dă înapoi nici de la a-şi turna colegii:

“Insist, în chip de concluzie, că toţi colegii au revenit în România mulţumiţi pe deplin de experienţa dijoneză, gata să înceapă noul an universitar cu forţe proaspete.“

E drept, din finalul denunţului lipseşte patrioticul “Ura!” Datorită denunţurilor şi autodenunţurilor de acest fel, turnătoriile informatoarei <<Raluca Alexandru>> devin de o futilitate absolută, chiar şi după ce a fost “ridicată, după intromiterea în PCR, la rangul invidiabiul al unei persoane de sprijin”, cum notează Obiektiv Obiektivovici. Ce rămâne este doar lupta de clasă purtată de oama în delegaţie/cu delegaţie împotriva omului nostru din Cajvana.

Obiektiv Obiektivovi-Piţu a fost şi victima unui anturaj nenorocit. S-a înhăitat cu alde Foarţă (cel de a scos din ţară, ascunse în nişte boxe Marshall, câteva păsărici phoenicşi, învelite în texte cu Andrii Popa), cu elemente retrograde precum Petre Stoica, Virgil Mazilescu şi Liviu Ioan Stoiciu care… Care ce? Cum, care ce? Uite, informatorul Marin spune clar:

“au venit cu o săptămînă înainte şi s-au îmbătat continuu, strîngînd în jurul lor, la hotel şi în restaurant, pe toţi tinerii care voiau să debuteze în poezie şi debitînd tot felul de idei împotriva regimului, încercînd să-i influenţeze pe tineri. Tot la Casa Pogor a citit poezii poetul Liviu Ioan Stoiciu, poezii care i-au îngrozit pe cei de la Partid, care erau de faţă, fiind despre cît de greu o duce poporul.“

Ca şi cum toate aceste fapte nu erau de ajuns, PIŢU LUCA s-a angajat să elucideze controversele din jurul unor  termeni  bgurghezi precum “pornografie”, “scatologie” şi “patafizică”. Acesteia din urmă i-a dat, cu insolenţă, o definiţie personală, nemulţumit fiind de cele oferite de dicţionare occidentale. Dar, culmea-culmilor, ştia de existenţa unui tratat secret, “Tratatul de băşinologie militară”, compus de Magistrul Ţicăuan (aka Mihai Ursachi) şi germanistul Alexandru Ţenchea.

Profund nerecunoscător pentru a fi fost lăsat să meargă la Dijon, iată cu ce strâmbe vine PIŢU LUCA în opuri precum Naveta esenţială, Sentimentul românesc al urii de sine şi Lettre à un ami occidental unde  dă definiţia patafizicii:

“I. Patafizica este ştiinţa acelui domeniu ce se întinde dincolo de metafizică: ea depăşeşte metafizica atît cît aceasta din urmă depăşeşte fizica – în toate sensurile ad libidum. II. Patafizica-i ştiinţa particularului, a legilor ce guvernează excepţiile. III. Este ştiinţa soluţiilor imaginare. IV. Pentru ea toate sînt acelaşi lucru. V. Patafizica-i  de alură imperturbabilă. VI. Totul este patafizic: dar puţini oameni pun conştiincioşi patafizica în practică. VII. Dincolo de patafizică nu e nimic: ea este instanţa supremă.“

Puneţi-vă şi dumneavoastră în locul Ce.Ce.-istelor Alexandrina Găinuşă şi Aneta Spornic. Ce trebuia să înţeleagă dânsele din alde Piţu?

Dacă patafizica aceasta era aşa importantă, de ce tovarăşa Elena Ceauşescu era doar doctor academician, chimistă şi savant de renume mondial, şi nu era şi preşedinta Academiei de Patafizică, patafiziciană de renume para-mondial?

Şi, cum adică, într-o ţară în care totul era de stat, vine Piţu cu ştiinţa particularului? De unde să ştie particularul ăsta mai bine decît ştie statul?

Şi când documentele de stat şi de partid spun clar că instanţa supremă este tovarăşul Nicolae Ceauşescu, cu ce scop spune Piţu că nu, că patafizica este şi mai supremă ca Tovarăşul?

Dar la recomandarea înţelegătorului securist Florinel Viziteu, care vizita pe toată lumea, Tovarăşul Suprem l-a iertat pe Piţu încă o dată. Numai că el, Piţu ista, element penticostal de lângă Suceava, şi alţi patafizicieni au luat o hotărâre total duşmănoasă.

Instigatorul Sorin Antohi, Piţu şi Dan Petrescu au hotărât să tranşeze, o dată şi pentru totdeauna, rivalitatea patafizică în care se afla grupul de la Iaşi cu banda  Ars Amatoria de la Clujul echinoxist (Haiduc-șef Ioan Groșan, omul ce a stârnit scrierea splendidului roman “O sută de ani de zile la Porțile Orientului”, cum amintște azi Sorin Antohi într-un cuvânt liminar) şi a unor elemente ca Florin Iaru, de la Cenaclul de Luni, din  Bucureşti, care Iaru scrisese acel “La cea mai înaltă ficțiune” arătând cu degetul spre proletcultista “La ce mai înaltă tensiune”. Piţu, pus pe fapte mari, l-a cooptat şi pe numitul George Pruteanu şi aşa a fost înfiinţată banda cu numele de cod <<Artelul Textual>>.

Pornind de la proza lui Dan Petrescu, ”Posibilităţile de a scrie un roman al colectivizării scrutate de Arghir cel Bătrân şi Beţiv la Băltăreţul în chiar zilele noastre” (1982, celula huliganică <<Dialog>>), artelul s-a pus pe scris romanul contrarevoluţionar “<<Brazde peste haturi>> revisited”.

Nu era de ajuns că era jignită opera tovarăşului şi prietenului maghiar István Horváth (“Brazdă peste haturi”), dar, pentru ca batjocura să fie totală, Antohi venise şi cu duşmănosul ”revisited”, ca să fie clar că ”semnifica faptul că reciteşte creativ <<literatura orizontală>> a colhozizării micilor proprietăţi peizane, rescriind-o pastişial, parodic, şarjînd-o, intertextualizînd-o sau, mai precis, hipertextualizînd-o în draci”.

Aşa ceva era intolerabil. S-a trecut la percheziţii masive şi nici până astăzi nu s-au recuperat decât 23 de pagini din cele 45 pe care apucaseră să le termine complotiştii. Dar este de ajuns să citești ce a rămas, ca să înţelegeţi în ce vroiau <<arteliţii>> să arunce România.

În primul rând, toate relizările colectivizării din scumpa noastră patrie erau mutate doar în satul Chipeşeni, comuna Dimparis, ca şi cum francezii ar fi avut vreun merit în eforturile stârpirii chiaburimii din România. Titlurile celor nouă episoade vorbesc şi ele despre natura diversiunii. Iată ”Un chirov, două chiroave” (Dan Petrescu) şi asta imediat după ”Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?” (Sorin Antohi).

Reamintim că tovarăşul Kirov nu a fosat asasinat fiindcă fusese cal, ci pentru că fusese un măgar cu tovarăşii săi de luptă.

”Dictotaurul” (Luca Piţu) şi ”Ascensiunea lui Iordache Leahu poate fi oprită” (tot Piţu Luca).

De ce să fie oprită promovarea tovarăşului Leahu? Doar conducerea PCR spusese clar că toţi tovarăşii pot fi promovaţi chiar până la funcţia de Dictotaur.

Dar tovarăşele?

Şi dânsele – până la funcţia de Dictovaci. Împreună, tovarăşi şi tovarăşe de nădejde, puteau fi promovate până la funcţia supremă: funcţia crează organul. Şi atunci?

Despre istoria volumului “Ce-ar mai fi de spus. Convorbiri libere într-o ţară ocupată”, scris de Dan Petrescu şi Liviu Cangeopol, nu am prea multe de spus. Recunosc doar că Dan Alexe l-a scos din Românica, mi l-a trimis la Washington. L-am serializat la Vocea Americii şi am publicat masiv din el în ”Agora”.

Cine citește asemenea pagini și mai scapă un ochi şi peste ”Scrisoare deschisă organelor de represiune din România” trimisă de Dan Petrescu “Europei libere” poate înţelege ridicolul pretențiilor maniacal-megalomane ale unora care continuă să se prezinte drept ”cei mai” şi „singurii”  rebeli ai vremii, deși – sărmani mitomani – n-au apucat să joace nici măcar rolul celui ce trece prin scenă cu un pahar de apă.

Ce crede azi Obiektiv Obiektivovici-Piţu despre turnătorii lui?

Iubitor de carte cum e, se dă după vorbele altora. Cum ar fi vorbele lui Livius Ciocîrlie:

”Există prietenul foarte bun despre care credeai că ţine mult la tine şi, citind dosarul, constaţi că, într-adevăr, scria lucruri foarte calde. Aveai prietenul foarte bun despre care credeai că ține mult la tine, dar scria nişte lucruri care, dacă s-ar fi schimbat politica Partidului, te-ar fi dus la închisoare. Sau era colegul, cu care nu m-am înţeles, ce scrie douăzeci de rapoarte, nici un cuvînt de rău, nici un cuvînt periculos pentru tine. Însă există, din păcate, şi prietenul bun, minuţios, care sînt convins că, abia închideai uşa la plecare, şi atunci el se ducea la masă şi scria pentru a relata toată discuţia, încercînd să te pună într-o lumină cît mai rea. Şi atunci ce concluzie pot să trag? Cu atît mai mult cu cît nu pot să ştiu, în primul rînd, în ce condiţii au devenit informatori. Unii poate din convingere, alţii fiindcă erau vulnerabili, alţii fiindcă pur şi simplu le era frică.”

Tot ce are de zis Piţu este: “Aşa şi eu cu ciripoii mei colegiamicali.“

Dar despre securiști, ce are de zis Pițu? Evazionistu’ tot evazionist. Spre a confirma informația că revoluția trebuia să înceapă la Iași dar, din cauza ploii, a fost transferată la Timișoara, Pițu dă vina din nou pe Livius Ciocîrlie:

“Spre deosebire de unii informatori, securiștii lui Ceaușescu nu urăsc. Ei sunt profesioniști. proști, dar profesioniști. Colectează informații și le sintetizează cu răceală. E drept, cum nu e nimic de aflat, sînt aduși la un soi de paranoie. Paranoie sau istețime. Se fac utili. Cum în scrisori și la telefon oamenii sînt prudenți, <<mijloacele>> nu prea ajută. Ele nu dau decît informații nefolositoare. Numai turnătorii, din cînd în cînd,  le oferă  <<probe>>, adică informații inflamate. Vina nu există dar ei o caută. Securiștii lui Dej nu căutau vina, o impuneau. Le-o aduceau la cunoștință vinovaților. Și urau. Ai <<noștri>> n-au urît decît în decembrie. Atunci, aceeași, politicoși, protocolari, au bătut de au rupt. De unde se vede că ei n-ar fi fost depeizați dacă Ceaușescu și-ar fi schimbat mai înainte politica și le-ar fi cerut să se comporte ca sub Dej.“

În sfârşit, de ce continuu să-i iau apărare acestui PIŢU LUCA, chiar şi în faţa atâtor probe zdrobitoare că a vrut răul patriei? Ce mă leagă de Obiektiv Obiektivovici dacă nu m-a legat Securitatea?

Simplu. Sunt stră-strănepotul lui Tănase Todoran, din Bichigiu, Bistriţa Năsăud. Cel tras pe roată cu tot dichisul vremii. Şi uite ce scrie Piţu aici despre moşul meu: “iar de mi se întîmplă să mă îmbăt – foarte rar de altfel şi numai cînd ascult <<Balada lui Moş Tănase Todoran>> (ori slujba Cucerniciei Sale Ioan Pintea de canonizare a grănicerilor năsăudeni) – labitur ex oculis meis, esenţă a lacrimarului.“

Nu m-am îmbătat niciodată cu Maestrul Cajvaneu. A venit momentul. Îl somez să se prezinte la Botoşani ori la Cernăuţi, cam într-o lună, cu sticle multe de Zghihară de Huși, Busuioacă de Bohotin şi ceva Cotnari. De pocale, nu-i nevoie. Vom bea pe rând cu paharul pe care Dan Hatmanu l-a pus în mâna lui Ştefan cel Mare (vezi tabloul istoric “ISTORIE” reprodus în cel de al XIII-le Appendix al cărţii), care Vodă scoate mâna în afara tabloului ca să ciocnească cu Elena şi Nicolae Ceauşescu.

Punct de întâlnire: statuia lui Sartre pe a cărei piedestal scrie “Tout anticommuniste est un chien!”

***

Cine spune că nu ne-am distrat pe vremuri, nu cunoaşte istoria ţărişoarei. Viaţa – mai mult netrăită decât trăită – şi-a luat haraciul, tragediile n-au lipsit din parcursul “Grupului de la Iaşi”, despărţirile n-au fost puţine, derapajele – nici ele. Închizând această carte pe care doresc să o ştiu deschisă de cât mai mulţi iubitori de literatură şi istorie, visez să-i reîntâlnesc pe prietenii mei exact cum sunt unii dintre ei prinşi într-o notă a Securităţii:

“DAN PETRESCU, L. ANTONESEI, L. PIŢU sînt legaţi într-o prietenie durabilă şi pare-se că se întîlnesc adesea la locuinţa TERESEI CULIANU, unde trag chefuri, discută politică etc.“

Cum adică, “pare-se”?

Șerban Foarță

De la „Tout est perdu, fors l’honneur” încoace, – mai că nu am citit vreo altă frază tot atât de emoţionantă ca asta (dintr-o Declaraţie, dată în stare de arest, la 18 mai 1983, de către Luca Piţu):

„Deşi organele de cercetare mi-au pus în vedere că declararea numelui acestei persoane [care-i va fi dat «în dar, în luna octombrie 1982», Schimbarea la faţă a României, n. m.] nu produce nici o implicaţie juridică, totuşi, având în vedere că este un foarte bun prieten al meu, concepţia mea despre demnitate şi onoare mă împiedică să-l nominalizez.”

Catrenul (cam prozaic) ce urmează se vrea, numai, un modest omagiu adus marelui nostru prieten:

În timp ce alţii, mulţi, vor fi buşit-o

(e vorba de onoare), – unul, printre

puţini, din neam, e-ndreptăţit să intre

în paginile Codului Bushido!

Șerban Foarță