Luaţi urma banilor, funcţiilor, onorurilor. A treia scrisoare către Dorin Tudoran

M-am întrebat şi m-am tot întrebat ce anume cauzează iubirea aceasta fără de margini – nici măcar a bunului simţ! – ale unor oameni şcoliţi, unii cu opere remarcabile, ale unor „intelectuali fini şi subtili”, faţă de un ins incult şi grobian, care ar face o figură cu mult mai bună pe puntea unui vas sau într-o tavernă portuară. Fiind vorba despre persoane atît de dichisite la minte, de bună seamă că am evitat explicaţiile prea la îndemînă, simple, dacă nu chiar simpliste, ajungînd la nişte fantezii cu vagi aere psihanalitice – atracţia pe care o exercită forţa brută (ba chiar şi brutală!) asupra spiritelor rafinate, procesul de identificare cu cel care simbolizează puterea etc. M-am trezit chiar interpretînd aceste acte de servilism pur prin prisma celebrei metafore a „scepticului şi barbarului”. M-am mai gîndit şi la capacitatea intelectualului de a se iluziona pentru o cauză, iluzia fiind uneori atît de mare încît ajunge să identifice cauza cu o persoană care a subtilizat-o şi încă fără prea mare rafinament. Acum, mi-au trecut fanteziile acestea ce tindeau să devină sistem şi sînt de acord că explicaţia din articolul tău, de la care am plecat la drum, este mult mai exactă: „Termenul care a fost golit total de sens este cel de intelectual public. Pagubele provocate de gazetari arvuniţi sînt o glumă pe lîngă distrugerile nucleare produse de armata ” publicilor. Prin public, asemenea intelectuali înţeleg datul în stambă – la lumina zilei şi din bezna nopţii – după cum le dictează interesul personal, tentaţiile puterii sau, în cazul unora dintre ei, probabil spaima de a nu fi şantajaţi”. În ultimele două rînduri identifici motivaţia scurt şi clar. N-am mare lucru de adăugat decît acela că, în cazul unora, cele trei motive merg foarte bine toate împreună, în cazul altora fiind îndeajuns două sau chiar unul singur! În fond, toate trei sînt ipostaze ale interesului, cel material grosso modo, cel legat de participarea, fie şi indirectă, la exercitarea puterii, cel de imagine şi/sau faţadă. Este suficient să facem lista funcţiilor, poziţiilor şi sinecurilor de care au beneficiat membrii grupului şi modul clientelar în care şi-au distribuit între ei diversele avantaje, ca lucrurile să devină de claritatea cristalului. Dacă mai căutăm şi pe site-ul Finanţelor să vedem ce instituţie, privată, dar de cultură, a fost iertată de două ori de datorii, mai avem o probă. Să procedăm şi la lista celor decoraţi cu ordine şi medalii?! Nu este nevoie că este afişată pe site-ul preşedinţiei. Unii se dau pur şi simplu în vînt după asemenea tinichele, aşa e firea lor şi nu prea avem ce face. Poate îţi aminteşti că ilustrului anticomunist oficial trans-atlantic i-am făcut amîndoi recomandări pentru nu ştiu ce medalie a Universităţii la care lucrează. Amîndoi eram în relaţii destul de reci cu el în acel moment, dar nu l-am putut refuza, omul voia pur şi simplu medalia, sper că a primit-o! Şantajul? Da, uneori, a fost eficient şi acesta şi va mai fi, dat fiind că jupînul este un maestru al presiunilor, forţării mîinii, şantajului. Cred că ne aducem aminte amîndoi momentul în care istoricul artelor a părut că doreşte să se elibereze şi a scăpat cîteva vorbe care cam stîlceau statuia Căpitanului Suprem. A fost destul ca ipochimenul să mîrîie: „Să nu spun eu…”, pentru ca simpaticul eseist să-şi înghită vorbele. Şi n-a mai deschis gura pe o astfel de temă pînă în campania pentru referendum, cînd a devenit un campion al boicotării acestuia, mai că-i bătea pe vechii pedelişti, ba chiar şi pe cel aflat pe calea destituirii. Ştiu că nu este un şantaj legat de trecutul sau faptele proprii ale angeologului naţional. Spre lauda sa, în situaţia dată, este victima propriei dumisale loialităţi. Îmi este şi puţin milă de D-Sa, e destul de neplăcut să fii şantajat cu faptele altora. Dar asta spune multe, mai multe şi mai rele, şi despre şantajistul ordinar, care, refuzat de popor la referendum, conduce acum ţara ca un fel de guvernator personal al D-nei Merckel, D-lui Barosso şi al altor domni şi doamne. Să nu te repezi cu reproşul că noua titulatură a fost formulată de Antena 3 – aşa este, dar nici ăia nu pot fi mereu în eroare! Şi mai putem extrage un învăţămînt de aici – dacă trecutul ar fi fost luminat de la bun început şi integral, guvernatorul ar fi fost lipsit de o mulţime din mijloacele de şantaj direct sau indirect. Că nu l-au criticat vreodată e una, că l-au umplut de laude deşănţate, îmbăloşate e însă mult mai grav. Rînd pe rînd, ba un filosof, ba un istoric de artă, ba un anticomunist de profesie, ba un istoric de artă au ţinut să ne bage bine în cap că noi, cei cu oarece simţ critic încă sănătos, ne înşelăm, că nu sîntem în stare să vedem în ipochimen un vajnic anticomunist – poate din pruncie! –, un reformator al statului, un luptător neînfricat împotriva corupţiei, ba chiar, în termenii unui fost comentator sportiv reciclat în intelectual de curte, „un lider pentru alte coordonate istorice”! De parcă ar fi fost vorba despre Papa Ioan Paul al II-lea, Lech Walesa, Bush Seniorul ori măcar cancelarul Kohl! Nu, dragii bunicului, nu despre aşa ceva este vorba, ci despre o hahaleră, care a pus mîna pe putere cu mijloacele oricărui populist demagog, dar şi cu ajutorul bravelor noastre „elite intelectuale”, a cîştigat un nou mandat prin voturile exorbitante obţinute la cîteva ambasade – cîteva mii de voturi în ultima oră de vot la ambasada de la Paris e o performanţă a Dlui Baconski, care a binemeritat după aceea postul de ministru la Externe! –, iar cînd poporul l-a rejetat cu un scor zdrobitor a găsit adăpost sub fustele bătrînei UE, atît de uşor de dus de nas!

Deci, interesul. În cele trei forme ale sale. Nu tu dragoste cu năbădăi, ci un fel de căsătorie din interes. Poate cel mai bine s-a văzut asta în afacerea condamnării comunismului de către o persoană care, prin funcţiile sale trecute, nu avea cum să nu fie, mai întîi „colaborator”, apoi „agent acoperit”, al „braţului înarmat al partidului”. Situaţia e de tot ridicolul. Ar fi putut să nu fie, dacă insul şi-ar fi mărturisit în prealabil păcatele şi ar fi cerut iertare poporului pe care pretinde să-l conducă pentru ele. Dar, vorba regretatului maestru al unei părţi din grupul intelectual dominant, n-a fost să fie! Cum n-a fost să fie nici ca intelectualii cu pricina să denunţe comunismul pe cît acesta ne apăsa pe toţi, ci exact după ce acesta a ajuns „mort şi livid”. Dacă n-ar fi trist, ar fi comic – un agent al regimului comunist, nici măcar pocăit public, condamnă comunismul laolaltă cu un grup de intelectuali care n-au mişcat un deget pe vremea vechiului regim – ba chiar unii s-au bucurat de privilegii nu la îndemînă cetăţeanului de rînd! Ba chiar au fost atît de harnici încît, vreme de vreo patru ani, au pus şi monopol pe anticomunism. De ajunsesem să răspund la întrebarea dacă sunt anticomunist că nu, eu sînt numai necomunist, anticomuniştii fiind doar cei acreditaţi la Cotroceni. Exagerez puţin. Politologul transatlantic s-a luptat cu hidra comunistă – e adevărat că după ce a avut prevederea să pună între D-Sa şi fiara cu pricina cîteva bune mii de leghe de uscat şi de mare… De ce nu e totuşi de rîs? Pentru simplul motiv că marota lor ideologică a deturnat o mulţime de energii comunitare spre o ţintă deja moartă, pentru că au mărit confuzia din minţile noastre, pentru că în vreme ce ei ne îndrumau spre ţinta cu pricina, comuniştii – mă refer la activul de la rangul doi în jos – şi acoliţii lor securiştii se ocupau cu devalizarea ţării, cu transferarea avuţiei publice în mîini cum nu se poate mai private, fie ca atare, fie sub forma „comisioanelor” de la privatizările „strategice”! Poate şi din acest motiv trebuia să cadă Marius Oprea, în „Moştenitorii Securităţii” devoalează procesul cu sute de exemple perfect documentate. Acesta era interesul „sistemului”, cel al „intelectualilor” fiind instituirea monopolului pe anticomunism. Dacă pînă la urmă au căzut firimituri şi în poalele lor – slujbe şi sinecuri, cărţi scrise pe materialul adunat de echipa Oprea etc. – cu atît mai bine. Asta este – legătura dintre anticomunistul de bîlci şi legiunea de anticomunişti de operetă s-a dovedit avantajoasă, ea funcţionînd, cum se spunea pe vremuri, în spiritul avantajului reciproc! Cine a pierdut? Noi, proştii, ciumpalacii, cum ne gratula mai astă-iarnă unul dintre ciocoii noi, din „next generation”… Dar despre ciocoii noi într-un episod separat. Deocamdată, constat perfecta logică a excluderii pe baza căreia funcţionează nucleul tare, reprezentat de GDS şi Revista 22. Rînd pe rînd, pentru încălcarea „ortodoxiei” de grup, au fost eliminaţi Stelian Tănase şi Alina Mungiu, de la conducerea revistei, Gabriel Andreescu, din GDS, unul dintre singurii doi disidenţi anticomunişti ai grupului, celălalt fiind Radu Filipescu, care făceau puşcărie pe cînd membrii de vază erau cu burse de studiu în Germania! C-aşa e-n tenis! Ultimul exclus este regizorul Sorin Ilieşu, fără încăpăţînarea căruia nu s-ar fi adunat sutele de mii de semnături care să-l oblige pe dl Băsescu să creeze Comisia Prezidenţială şi, pe baza Raportului acesteia, să condamne regimul comunist drept „ilegitim şi criminal”. Fără Ilieşu, n-ar fi existat nici Comisia, nici Raportul, nici actul condamnării. Iată însă că GDS, ca şi Societatea Timişoara – Doamne, ce-au ajuns aceste instituţii cîndva respectabile! – pot funcţiona foarte bine, poate chiar mai bine, mai monolitic, mai strîns unite în jurul multiubitului şi stimatului Căpitan Suprem, fără Sorin Ilieşu! „Crima” D-lui Ilieşu? I-a cerut preşedintelui să se ţină de cuvînt în privinţa angajamentului în 17 puncte luat la pronunţarea condamnării comunismului în Parlament, mai mult, a dovedit că preşedintele minte. Condamnarea a rămas de ochii lumii, un act pur demagogic, dar producător de imagine – şi pentru preşedinte şi pentru vajnicii anticomunişti de a 25-a oră. Cum să nu se înţeleagă cele două părţi atît de bine?!

În afara acelei schiţe de distanţare a istoricului de artă a mai existat vreun gest, vreo vorbă domoală, care să-i semnaleze Căpitanului că nu e totul în regulă în prestaţiile dumisale, că mai sare masa, ba chiar şi casa? Nimic, zero, neant. Nici cînd acesta şi-a pus presupusa ibovnică – oricum, obraznică, incultă şi lacomă – ministru, ba chiar în două rînduri. Nici cînd l-a tot pus şi repus pe dl Boc premier pînă cînd şi acesta a pierdut şirul mandatelor. Nici atunci cînd şi-a făcut beizadeaua europarlamentar în dispreţul publicului, ba chiar şi al partidului de suflet, obligat să „cotizeze” cu 10 procente din voturile proprii în contul alegerii unei fătuci sărace cu duhul, al cărui principal inamic politic este limba română. Nici în momentele în care preşedintele a făcut declaraţii clar rasiste şi/sau discriminatorii. Nici cînd – de nu ştiu cîte ori! – s-a substituit premierului dictînd el politicile publice, indiferent că priveau economia, educaţia, sănătatea etc. Nici măcar atunci cînd stăpînul lor şi-a declarat preferinţa pentru chelneri şi tinichigii în dauna filosofilor. Deşi unii dintre ei se socotesc, poate chiar şi sînt, că eu nu mă pricep la arta gîndirii, filosofi! Într-un articol din Timpul pe august, prietenul Gabriel Andreescu se miră să-l găsească pe remarcabilul autor Mircea Cărtărescu în tabăra „intelectualilor lui Băsescu”, mai nou şi în cea a Noii Republici a lui Mihail Neamţu. N-o să-mi trimit un prieten atît de bun pe site-ul ICR să vadă cît a beneficiat poetul – ba chiar şi soţia sa! – de programele de traduceri şi alte programe ale onorabilei instituţii, ca să nu pun problema în zona interesului mercantil şi meschin, o să-i amintesc altceva. În campania din 2004, candidatul la preşedinţie devenit preşedinte citea „Levantul” de Mircea Cărtărescu. În campania din 2009, citea aceeaşi carte! Cum să nu-i fii recunoscător cuiva care te citeşte atît de atent, în ritm de un rînd la cîteva zile? Sau, poate, e atît de cucerit de cartea ta încît tot citeşte, reciteşte, răsciteşte! Cum să-l laşi în drum oricîte fapte reprobabile ar comite, oricîte vorbe fără perdea i-ar scăpa pe gură? Dacă omul şi-a pus în cap să-ţi dedice un studiu, o monografie?!

Acum o săptămînă, Televiziunea Română a oferit publicului un film din 2008 al politologului, scenaristului şi regizorului lituanian Edvins Snore. E vorba de un documentar despre istoria sovietică din perioada anterioară anului 1941, mai precis despre stalinismul anilor ’20 -’30 şi despre strînsa colaborare sovieto-germană de la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. Filmul e cutremurător pentru că pune în circuitul public informaţii trecute îndeobşte sub tăcere, pentru a nu leza onoarea marelui „aliat“ de la Răsărit şi efigia, de un roz triumfal, a comunismului.

Mă aşteptam la reacţii prompte în presa centrală. Filmul s-a bucurat de o bună audienţă (2,5), în condiţiile în care pe alte posturi se difuza un important meci de fotbal. Şi totuşi, pînă la ora cînd scriu acest text (duminică, 2 octombrie, la amiază), ziarele – atît de sensibile cînd e vorba de mici hîrjoneli mondene, de şutul de la Cluj al prim-ministrului, de hlizeala grotescă a liderului PP.DD şi de atîtea alte mofturi şi porcărele – tac masiv. Subiectul nu e destul de interesant şi, de altfel, filmul e antipatic: ne pune rău cu ruşii, cu Marx şi Lenin, cu nostalgiile noastre ceauşiste, cu stînga universală, cu încăpăţînatele idei fixe de care am ajuns să ne ataşăm. În mod ironic, singura publicaţie care a semnalat episodul a fost… Libertatea.

Acest tip de boicot a însoţit, de altfel, şi destinul planetar al filmului. Singura publicaţie de prestigiu care l-a aplaudat a fost The Economist. The New York Times l-a socotit cam părtinitor, cam pătimaş, cam prea colorat politic. Un istoric rus, Alexander Dyukov, a declarat că singura lui dorinţă după ce a văzut primele două treimi din film a fost să-l ucidă pe regizor şi să dea foc ambasadei lituaniene de la Moscova. Doar ţările baltice au înţeles să trateze documentarul lui Snore cu o solidară sobrietate. Ministrul Justiţiei lituanian a propus ca el să fie proiectat în şcoli, iar preşedintele lituanian l-a decorat pe autor. În rest, o precaută, tenace, tăcere. Eu însumi am văzut filmul oarecum întîmplător, pe Internet, prin amabilitatea dlui profesor Radu Ispirescu din Buzău, care mi l-a semnalat. Curînd după ce l-am văzut, am avut ocazia, la Berlin, să cer părerea cîtorva notorii istorici şi sovietologi germani şi americani. Nici unul nu auzise de The Soviet Story! Pe scurt, filmul e aproape îngropat. În cadrul unei demonstraţii furios-nostalgice a unor tineri moscoviţi, regizorul Snore a fost ars în efigie! Cam la asta se reduce, în Est şi, mai ales în restul lumii, celebra Vergangenheitsbewältigung („confruntarea cu trecutul“).

The Soviet Story poate deschide un infinit front de dezbatere. Mă voi opri doar la o scurtă reflecţie despre istorie: 1) Nu ştim istorie. Trăim, de regulă, toată viaţa, din ce-am învăţat în liceu, ceea ce, în multe cazuri, e insuficient şi manipulatoriu. Dar să zicem că e o „vină“ scuzabilă. În definitiv, nu toată lumea trebuie să se investească în cercetarea trecutului. Mai grav e că 2) Nu ştim istoria recentă, istoria de alaltăieri şi de ieri, cea care a marcat soarta bunicilor şi a părinţilor noştri. Şi pe a noastră. Cu alte cuvinte, 3) Nu ştim istoria care ne priveşte. Nu vrem să pricepem „cauzele“, sursele, limitele existenţei proprii, alcătuirea ambianţei în care ne-am format. Încă şi mai grav e că 4) Nu vrem să ştim cum s-au petrecut, de fapt, lucrurile. Trecutul e incomod. Ne poate contrazice opţiunile conjuncturale, poate infirma idiosincrasii, teze, „principii“ care ni se par mai importante decît adevărul gol-goluţ. În sfîrşit, 5) Preferăm să ne purtăm, să gîndim şi să ne exprimăm ca şi cum am şti. Pentru a ne obloji competenţa nu avem nevoie de fapte reale, de verificare, de bună-credinţă. Dimpotrivă. Le vom evita pentru a avea, în mod apodictic, dreptate. E motivul pentru care un film ca The Soviet Story e un produs antipatic, despre care e mai bine să tăcem.

Top-ul este subiectiv. Am avut acces doar la două dosare, la unul numai parțial, cel aparent integral, provenit de la SIE, fiind în bună parte ilizibil. In rest este vorba de informații devenite publice din dosare, cercetări, analize, cărți și din deciziile și documentele CNSAS înaintate tribunalelor.

Îi cunosc personal pe toți cinci. Toți au avut legături cu Europa Libera. Cu unii am și lucrat. Trei dintre ei, foști deținuți politici sau urmași ai vechii boierimi, aveau motive să nu fie de partea Securității. Pentru serviciile lor au fost remunerați și au avut privilegiul de a călători în occident.

Toți sunt sau par a fi produsul schizofreniei generalizate pe care o presupunea viața într-un regim totalitar comunist. Toți au sluijit cu zel Securitatea, făcând naveta între imoralitate și amoralitate, cu o anumită voluptate perversă a ticăloșiei. Niciunul nu pare a avea remușcări.

"Vipera" in actiune

Locul 5. Emanuel Valeriu. Nume conspirativ “Emil”, “Epure”, “Vipera”. Reputație de hahaleră. Informator de cursă lunga, a fost dirijat spre Noel Benard încă din 1968. A fost abandonat după condamnarea într-un proces cu trafic de valută. S-a reactivat, la cererea lui, în 1981. A fost o surpriză suspectă pentru  Securitate. („Să-i lăsăm inițiativa și să verificăm ce vrea”, „Atenție pentru a nu se folosi de noi doar în vederea realizării unor interese personale”). Valeriu dorea să le vorbească despre abuzurile binefăcătorului sau Adrian Păunescu.

Insă capitalul lui cel mai important era cunoașterea oamenilor de la Europa Liberă. A fost preluat de securitatea externă și, după o pregătire informativă corespunzătoare, în 1986 a fost trimis de probă în vest. A fost bine primit de către cei care știau că, de ani buni, Valeriu era autorul unor foarte bune corespondențe cu informații abundente, de calitate, despre situația și starea de spirit din România. A respectat consemnele Securității, mai puțin în privința informațiilor proaspete aduse fără știrea acesteia.

Situație schizofrenică: Securitatea îl bănuia ca fiind autorul unora din scrisorile difuzate la Europa Liberă, dar nu a reușit să găsească și dovezile. Valeriu juca pe două tablouri și juca bine. Surpriză, fericită pentru el, pentru prima oara Europa Liberă l-a recompensat pentru corespondențele trimise. S-a intors cu tolba plină pe care a deșertat-o la Securitate, și, în 1987, a fost trimis cu sarcini mai precise, inclusiv fotografierea unui redactor de la Europa Liberă. Tot atunci, la München, au apărut primele suspiciuni legate de vizitele lui Valeriu. În 1988 a fost primit mai rece și mai distant.

S-a reactivat în 22 decembrie 1989, când, din proprie inițiativă, a trimis prima corespondență din București, îndată după decolarea lui Ceaușescu de pe clădirea CC. Colaborarea cu Europa Liberă a încetat după cinci zile. Și-a valorificat dizidența anonimă în două cărți pline cu acuzații gratuite la adresa Europei Libere și a oamenilor ei, contrazise de documentele găsite în arhiva CNSAS, care probează că a fost informator. Unul mic și fără caracter.

Locul 4. Constantin Bălăceanu Stolnici. Boier de viță veche și turnător de cursă lungă. Recrutat în problema „foști exploatatori”, „pe bază de sentimente patriotice”, a fost un colaborator harnic, cooperant, prolific, cu inițiative în întâmpinarea sugestiilor Securității interne pe lângă foștii exploatori, dar și unul cu potențial în problema emigrației anticomuniste. A fost avansat și trimis peste hotare cu misiuni care transgresau simpla culegere de informații. A fost un destoinic agent provocator și un la fel de destoinic agent de influență. Prezentabil, manierat, abuzând de zdrăngănelile boieriei lui, Stolnici a avut uși deschise în casele celor pe care i-a turnat, și în țară, și în afara ei. Sub numele de „Ionescu Paul” și „Laurențiu”, a mai avut și altele, a turnat din toate pozițiile, liberali, țărăniști, monarhiști, diplomați, colegi, medici, pacienți, rude.

Securitatea a fost impresionată de mulțimea și de exactitatea informațiilor, de spiritul lui „de sinteză și analiză”. A fost recompensat cu dreptul de a călători peste hotare și cu bani peșin, în lei și valută. Oricât i se dădea, mult, puțin, omul lua. De la bacșișul mizer de 125 de lei, la 4.000 de lei, jumătate de costul unui voiaj în vest. I-au fost decontate chiar și fleacurile artizanale dăruite celor vizitați și turnați. A fost primit, la cererea lui, de Vlad Georgescu, directorul al secției românești de la Europa Liberă. Vizita s-a soldat cu o schița detaliată a apartamentului gazdei, îndosariată în arhivele securității. În schimbul serviciilor făcute securității a cerut avansare profesională și științifică. Nu din arivism, ci pentru a-și spori credibilitatea în străinătate. Cot la cot cu securitatea, a combinat datoria patriotică cu plăcerea turnătoriei.

A lucrat pentru Securitate până la revoluție. În decembrie 1989 era propus pentru trecerea la un nivel superior al muncii informative la Directia a III-a, Contraspionaj. Ironia sorții, revoluția a pus capăt carierei unui turnător cu vocație și cu perspective. Un destin frânt!

După revoluție a început să-și plimbe morga boierească în medii democratice. Membru de vază al Partidului Național Liberal, superbă ipocrizie, a leșinat în ședința în care partidul se răfuia cu Mona Muscă, informatoare inofensivă și fără noroc, dar care a avut tăria de caracter să se retragă din viața publică. Stolnici a fost ofensiv. Era al patrulea senior liberal care colaborase cu Securitatea.

A recunoscut doar strâns cu ușa documentelor, deși numele „Laurențiu” figura în cartea „Operațiunea Melița și Eterul”, fără a se ști cine se ascunde în spate. A negat, a jucat cartea uitării. Nu-și mai aducea aminte! Cu documentele pe masă a recunoscut câte ceva. A jucat rolul informatorului inofensiv. Probatoriul CNSAS, neobișnuit de amplu, a spulberat orice îndoială. A turnat pentru bani, pentru carieră și din exces de zel. Omul trăia  voluptatea turnătoriei. Chestie de caracter. Boierul avea apucături de rândaș și de slugă hoață.

Formal este încă membru al Academiei, onorându-și colegii la fel de turnători. Vorbește despre „Securitatea noastră”. Semn că suferă de sindromul Stokholm. A devenit tot una cu prigonitorii lui și ai clasei din care a făcut parte. Va da detalii despre căderea în păcat în memoriile pe care tocmai le scrie. Merge greu. Abia a ajuns la copilărie. Și, de obicei, copilăria unui netrebnic e plină de duioșii. Dacă va reuși să treacă de copilărie e problematic. Are 88 de ani. Îi dorim viață lungă. Netrebnicia informatorului „Laurențiu”, eventual, și redempțiunea boierului, merită o mesă. Și, oricum, promit să fie mai interesante decât copilăria boierului ticăloșit.

Locul 3. Ivan Deneș. Personaj mai mult decât interesant. Viața lui pare un roman și chiar mai rău decât atât. A fost cel mai aproape de a fi infiltrat de Securitate în secția română a postului de radio Europa Liberă.

Scriitor vag, bun traducător din germană, engleză, maghiară și franceză, a emigrat, aparent legal, în Israel în 1971. In realitate, a fost „trimisul” legendat al Securității, cu numele de cod „GX-36”.

Practic, a lucrat neîntrerupt pentru Securitate din 1948 pînă în 1989. Trimiterea în occident, unde a lucrat cu numele „Krauss” și „Konrad”, fusese precedată de o lungă colaborare cu Securitatea internă, ca informator de succes. Ca Aurel Bantaș a dat informații despre deţinuţii politici, a căror soartă a împărtășit-o. Sub numele „Alecu Sîrbu” a facilitat confiscarea de către Securitate, printr-o spargere înscenată, a primei variante a manuscrisului cărții lui Belu Silber, „Monarhia de drept dialetic”.

Nu s-a acomodat cu viața din Israel, a emigrat în Germania și a fost angajat la concernul de presă „Axel Springer”, de orientare net anticomunistă. Normal, drumul lui s-a interesectat cu cel al oamenilor de la Europa Liberă, unde a început să colaboreze, sub pseudonim sau sub numele lui. Noel Bernard, care i-a apreciat calitățile reale de jurnalist, vorbitor de patru limbi străine și foarte o bună capacitate de analiză și de sinteză, i-a propus angajarea.

În perioada de probă l-a ajuns din urmă trecutul negru. Foști deținuți politici aflați în exil s-au mobilizat exemplar și au reușit să probeze că în închisoare Deneș a participat la „reeducarea” care a precedat eliberarea din 1964 și i-a turnat pe reclacitranți.
Angajarea a fost stopată, Deneș s-a întors la „Axel Springer”, dar a rămas în relații bune cu Europa Liberă și cu oamenii ei. Călătorea des în România, oferind Europei Libere ample materiale documentare despre situația din țară, pentru care era remunerat. Cinci dintre ele le mai am și astăzi. Sunt excelente. Detesta comunismul, varianta lui ceaușista mai ales. Asta nu l-a împiedicat să colaboreze și cu Securitatea, la fel de fructuos și tot pe bani, oferind informații despre Europa Liberă și despre oamenii ei.

Apare obsedant în dosarul Europei Libere, „Melița și Eterul”, dar și în dosarele individuale ale oamenilor de la Europa Liberă, mai ales ale directorilor. Are caracteristicile unui spion sadea, nu doar simplu informator. Era convocat pentru instruiri la București, dar și în alte orașe europene, i se dadeau sarcini, era plătit.
Harnic, articulat, săritor, i s-au trasat sarcini în planurile Securității pentru compromiterea lui Noel Bernard, a lui Emil Georgescu și a lui Paul Goma, probabil și a altora. A prezentat planurile casei și biroului lui Bernard, cu indicarea exactă a locului în care erau ținute scrisorile ascultătorilor.

Identificat după aparția cărții „Melița și Eterul”, s-a luat legătura cu el. N-a negat colaborarea cu Securitatea. A avut o explicație de un cinism năucitor. Pentru el informația era o marfă! A vândut-o celui care a plătit mai bine. I-a trădat pe toți cei care l-au plătit. Și-a trădat și prietenii din țară, lista celor turnați de el la Securitate e enormă.

I s-a sugerat să-și scrie memorile. Avea ce povesti. A refuzat. Voia să-și dedice ultimii ani de viață scrierii unei nuvele despre ultima noapte a lui Spinoza! Paradox, evreul de stânga a murit ca apropiat al unor cercuri de extrema dreapta, cu obsesii antisemite.
A murit terorizat de gândul că noii lui comilitoni politici ar putea afla că toată viața a fost în slujba unui regim totalitarist comunist.
Arghirofil, afemeiat și alcoolic, a murit sărac, măcinat de alcool, frustrări, datorii, divorțuri și pensii alimentare.
Un păgubos care, în visele lui de glorie, se va fi imaginat ca un Richard Sorge al războiului rece. N-a avut statura necesară, nici la propriu, nici la figurat. Merita, totuși, un loc mai sus în acest top. Alții au fost mai harnici decât el, iar  dosarul furnizat de SIE, parțial ilizibil, nu pare complect. Ca om a fost ticălos, un gunoi. Dar rămâne un personaj interesant. Literar vorbind. Spre deosebire de Bălăceanu Stolnici, care este doar un gunoi.

Locul 2. Nicolae Balotă. Navetist pe ruta București – München – Paris și retur, timp de mai bine de șapte ani, a fost unul dintre cei mai prețioși informatori ai Securității în dosarul „Melița și Eterul”, dedicat postului de radio Europa Liberă și oamenilor ei. Atât de prețios încât, mult după căderea comunismului, securistul Victor Achim se îngrijea de onoarea de mult pierdută a informatorului „Someșan”. I-a cerut lui Mihai Pelin, care a publicat documente din dosarul „Melița și Eterul”, să nu scape detalii care ar duce la deconspirarea lui. Era o personalitate de vază a breselei scriitorilor, cărturar distins, cu un trecut mai presus de orice bănuială!

Însă paza bună n-a trecut primejdia rea. Adnotarea unui securist pe marginea unui plan de măsuri cu propuneri de compromitere a redactorilor Europei Libere, întocmit după o vizită a lui „Someşan” la Direcţia I, a deschis pista cea bună. Un maior sugera superiorilor „ca Securitatea să fie mai atentă în ceea ce privea lectorii trimişi la diverse universităţi din străinătate”.

Someșan-Nicolae Balotă, a venit în Occident ca profesor invitat la Universitatea din München. S-a apropiat de repede oamenii Europei Libere. De la Noel Benard, la Monica Lovinescu, peste tot a fost bine primit. Avea o carte de vizită impresionantă. Fost deținut politic, șapte ani de pușcărie, doi de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, fără momente știute de slăbiciune sau lașitate. Dar, la eliberarea din 1963, a semnat un angajament pe care l-a respectat până la căderea comunismului, cu un exces de zel stupefiat, chiar și atunci când nu mai era sub controlul securității. Ceva mai târziu a venit confirmarea de la CNSAS. Mariana Sipoș, care s-a ocupat de cazul Caraion, a obținut, în numele familiei poetului, deconspirarea informatorului Someșan. Nicolae Balotă n-a fost doar trimisul special al Securității în exil. Fusese și în țară un turnător destonic.

Cât a fost cadru didactic în Germania și în Franța avea intrare nu numai la conducerea departamentului românesc al Europei Libere, dar şi la Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca şi, prin ei, şi la alţi membri importanţi ai diasporei anticomuniste, inclusiv la Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugen Ionescu. Fiecare vizită în România era precedată de un popas la Europa Liberă. Nicolae Stroescu-Stânișoară, director asistent al secției române și prieten intim, îi oferea, fără să vrea, informațiile cu care Nicolae Balotă contribuia la literatura de sertar a Securității. A primit și sarcini precise, cum ar fi trimiterea unor scrisori de temperare lui Eugen Ionescu sau „adâncirea unor disensiuni şi contradicţii de concepţie existente între Nicolae Stroescu şi soţii Ierunca”.

În 1987 a obținut azil politic în Franța. A început să vorbească la Europa Liberă în nume propriu, până atunci o făcuse anonim, pe dolari buni, alăturîndu-se fără jenă celor despre care relatase Securității că depind de „diverse servici de spionaj”. După 1989, prin bunăvoința amicului și binefacătorului Nicolae Stroescu-Stânișoară, exploatat informativ în folosul Securității, a fost și angajatul Europei Libere. N-avea nimic de spus. Îi mai lipsea un pumn de dolari la pensie!

L-am avut și coleg. Era de o politițe unduitoare, excesivă, dornic să făcă impresie bună, oriunde și oricui. Pe culoarele Europei Libere nu mergea. Zâmbînd în dreapta și în stânga, se lichefia, se scurgea. Avea, credea Adrian Marino, o onctuzitate „papal-ecleziastică”. E o licență poetică. Cuvântul mai exact, și poate mai brutal, este „unsuros”.

Știe ca are dosar de informator. L-a citit. Redempțiunea nu pare a-l ispiti, deși afișează convingeri religioase profunde. De dosar știu și colegii lui, scriitorii. Spre deosebire de alte cazuri, Nicolae Balotă este tratat cu suspectă milă creștinească. A fost deținut politic și nu putem judeca! E un argument ce trebuie luat în seamă, deși e jignitor pentru deținuții politici care n-au semnat pactul cu diavolul sau au făcut-o în limite decente. Oricum, scuza ar fi valabilă pentru toți deținuții politici deveniți liberi într-o pușcărie mai mare, dar aflați mereu sub presiunea și controlul Securității. Nu și pentru cel care a continuat să slujească Securitatea și atunci când era un om liber! Liber să aleagă, Balotă – Someșan a ales Securitatea. Și a slujit-o cu un zel care aduce a perversă voluptate. Iar în cazuri similare, moralistul Nicoale Balotă a fost necruțător cu „infamia delatorilor”.

Da, dar „opera salvează omul”, li se răspunde celor care arată cu degetul spre jalnica slăbiciune a omului. Dorin Tudoran, și el victimă a delațiunilor „someșene”, crede că opera salvează doar opera. „Omul nu poate fi salvat decât de om. Ca oameni, suntem  exact ce şi cum alegem să fim”. Dar în România, ca și în vizuina luminată din sudul Franței, asta sună deja a predică în pustiu.

Locul 1. Alex Mihai Stoenescu. Seriozitate, pricepere, pasiune, vigilenţă, patriotism fierbinte, disponibilitate totală și dotare deosebită pentru culegere de informaţii sunt câteva din superlativele Securităţii la adresa informatorului Alex. Rolls Royce-ul turnătoriei la români și idealul turnătorului dezinteresat. Aproape, pentru că a primit și bani, dar foarte puţini. Doar pentru a-i fi stimulate calităţile native: 1.500 de lei, în trei tranșe, într-o carieră scurtă de ciripitor. Scurtă pentru că, la trei ani de la recrutare, a trecut în faza superioară a membrului cu drepturi depline. De partid. Cariera scurtă, succese mari.

În trei ani a produs o sută de turnătorii, cam 33 pe an, mai mult de două pe lună! Un stahanovist. Îţi vine să întrebi dacă mai avea și alt hobby. Dacă maiorul de la SRI și ungureanul de la SIE, unde Securitatea e încă la mare preţ, cel puţin sub forma dosarelor de siguranţă naţională, sunt în căutarea unui modelul pentru statuia turnătorului încă necunoscut, Alex pare omul potrivit.

Iată, din analele Securităţii, cu precizia și cu stilul ei, una din faptele de arme săvârșită la numai două săptamâni de la recrutare: „În dimineaţa zilei de 12.04.1984, la ora 9.50, a surprins, în dreptul agenţiei CEC din Piaţa Amzei, un individ care fotografia cozile la diferite magazine. Sursa l-a urmărit pe individ şi i-a reţinut semnalmentele, după care s-a deplasat rapid în dreptul cofetăriei Casata, unde a făcut cunoscute cele văzute unui sergent major de miliţie aflat în misiune. Împreună cu acesta, sursa şi alţi lucrători de miliţie, precum şi un ofiţer M.I. au pornit în căutarea individului, cercetând magazinele şi toate unităţile comerciale din zonă. La ora 10.30, sursa l-a identificat pe individ în apropierea unor cozi şi a atras atenţia ofiţerului M.I. că individul (alertat de agitaţia subofiţerilor de miliţie) s-a ascuns între oamenii de la coadă. În momentul în care individul s-a izolat de coadă încercând să-şi plaseze aparatul foto într-un autoturism a fost reţinut şi identificat”. Homeric!

Să ai 31 de ani, cât avea Alex în 1984, să trăiești ca tot românul cei trei „F”, foamea, frigul, frica, cu cozi enorme la orice, coada fiind semnul bunăstării în comunism, și să stai cu ochii pe cel care le fotografiază, să-l semnalezi organului și să contribui activ la prinderea lui, este proba că Alex al nostru făcuse saltul calitativ de la maimuţă la „omul nou”, la fratele mai mic, dar atât de util lui Big Brother. Un Pavlik Morozov adult, de Dâmboviţa. Un aliaj unic și foarte preţios de răutate, ticăloșie și prostie. Monumentale. Toate.

Când dosarele au început să devină publice, Alex și-a mărturist păcatul. Cu delicateţe și cu o anumită pudoare. Turnătoriile ţineau de profesia lui de subinginer. Aspectele sesizate de el erau de natură pur tehnică. Deși doar subinginer, era unicul specialist în tehnologice militară ce putea fi consultat de securitate! Oricum, nu ştie să fi afectat pe cineva cu informaţiile date de el. Şi, firește, minţea.

Fotograful turnat pentru că imortaliza cozi la carne, despre care Alex a dat relaţii la IGM, a fost anchetat și trimis în instanţă, acuzat că  intenţiona să expedieze fotografiile la Europa Liberă, iar colegi pe care i-a turnat s-au ales cu dosare de urmărire informativă, cu violarea corespondeneţei, a convorbirilor telefonice, cu mutarea în alte locuri de muncă.

Unul din laitmotivele turnătoriilor lui Alex era comentarea la slujbă a știrilor difuzate la Europa Liberă. Şi deși ţinea să-și asigure securistul care-l pilota ca el nu mai asculta Europa Liberă de vreo 10 ani, când cu nenorocirea de la Cernobil și-a călcat pe conștiinţa lui de om nou și a ascultat oficina. Dar nu pentru că presa, radioul și televiziunea de partid și de stat au ignorat știrile zile întregi. Nu. A ascultat pentru a sesiza cum sunt interpretate în colectiv! Interpretările erau catastrofale la adresa conducerii de partid și de stat. Alex a avut mult de muncă. S-a achitat exemplar de sarcină!

Turnătorul Alex e un caz complicat și mă tem că până și psihiatrii ar avea ceva de furcă cu el. A dorit de tânăr să fie ofiţer de Securitate. N-a putut din cauza vederii. Un accident din copilărie, dar și un handicap depășit cu brio ca turnător.

După revoluţie, a migrat prin mai multe partide, a făcut cariera la nivel înalt, de la armată, la Teatrul Naţional (sub Săraru) și s-a reciclat în istoric. Specialitatea lui este lustruirea patriotismului, uneori cu diagonală, foarte prizat de securiști. Pe care nu i-a uitat. Revoluţia a fost opera agenturilor străine, securistii au fost patrioţi, legionarii n-au fost teroriști, nici antisemiţi, mareșalul Antonescu a fost doar un patriot, pogromul de la Iași a fost opera nemţilor, iar trenurile morţii au fost doar o neglijenţă. Undeva, în ceaţă din mintea lui Alex, se ghicește o conspiraţie ungaro-germano-britanico-americano-evreiască. Pentru a discredita în ochii lumii biata noastră ţărișoară!

Aleluia și amin!

Cercetătorii de la Institutul Român de Istorie Recentă  au descoperit în arhive un articol senzaţional scris de Gabriel Liiceanu în 1992: „Câteva precizări despre logica lui -ex”, România Liberă, 29 aprilie 1992. Îl reproducem aici, cu ruşinea că, după 20 de ani situaţia s-a schimbat atât de puţin, încât nu e nevoie decât să înlocuim nişte nume. Şi cu speranţa că Gabriel Liiceanu îşi susţine afirmaţiile şi astăzi, când  în cauză nu mai este Ion Iliescu, ci Traian Băsescu.

Gabriel Liiceanu: Câteva precizări despre logica lui “ex-”

Selectat după criterii riguros-profesionale, noul contingent de crainice al „Televiziunii Române libere” ne-a vorbit zilele acestea, în repetate rânduri, despre „ex-regele Mihai”. Aşadar, Regele Mihai a fost şi nu mai este rege. Crainicele televiziunii nu făceau decât să exprime, în felul lor de crainice, un adevăr , nu-i aşa?, istoric. În 1947, Regele Mihai a abdicat, de bună voie şi nesilit de nimeni, de la tronul României şi a încetat să fie rege. De bună voie şi nesilit de nimeni, a plecat el din ţară, sătul de a fi rege şi a luat drumul pribegiei. Pur şi simplu el nu a mai vrut să fie rege sau pur şi simplu poporul român, convertit de pe o zi pe alta la democraţia populară, s-a săturat de a avea rege. El este un „ex-„ un „ex-rege”. O logică, desigur, impecabilă. Cum altfel să-i spui unui rege care nu mai este rege altfel decât „ex-rege”?

Straniu începe să fie când logica aceasta nu este dusă până la capăt, adică extinsă la toate personajele care populează scena vieţii noastre publice de astăzi. De ce nu auzim, de pildă, la televiziune ceva de genul: „Dl Ion Iliescu, ex-prim secretar PCR, actualul preşedinte al României” a făcut şi a dres. (Să zicem: „l-a primit pe dl. Adrian Păunescu, ex-poet de curte al lui Ceauşescu”). Sau „Dl Alexandu Bârlădeanu, ex-ministru al lui Gheorgiu Dej şi ex-Erou al Muncii Socialiste, actualul preşedinte al Senatului…” Sau: Dl Dan Marţian, ex-secretar al CC al UTC, actualul preşedinte al Camerei Deputaţilor…” Sau Ion Văcaru, ex-secretar al Comitetului de partid presă-edituri, actualmente senator…” sau Dl. Vasile Moiş, ex-ofiţer de miliţie, ex-infractor de drept comun, vicepreşedinte al Senatului…” ş.a.m.d. Am afla atunci că, dacă un „ex-rege” ne-a vizitat de Paşti ţara, ex-primi secretari, ex-membri CC, ex-securişti şi ex-comunişti ne vizitează zi de zi viaţa, drapaţi în funcţii de preşedinţi şi vicepreşedinţi de senat, de deputaţi, academicieni, prefecţi, primari ş.a.m.d.

Am afla că trăim în lumea lui „ex” şi că ne trăim „ex-viaţa”: „ex-viaţa” de fiinţe prostite. Ex socialismul bine ascuns după vorbe goale ca privatizare, reforme, legea fondului funciar, etc.

Şi aşa stând lucrurile, am afla şi cât de falsă este logica lui „ex-„. Acest prefix nenorocit care minte despre un rege ce nu a încetat niciodată să fie Rege, pentru simplul fapt că a fost forţat să plece, fără consultarea poporului, de către actualii noştri ex-comunişti flancaţi de tancurile ex-Armatei Roşii, ei bine, acest prefix minte şi despre prim-secretarii de partid şi comuniştii noştri care nu au încetat niciodată să fie prim-secretari, secretari de partid şi comunişti.

Nu este adevărat că Regele Mihai este ex-regele României, aşa cum nu este adevărat că preşedintele României, dl Ion Iliescu, este ex-prim secretar. Sau altfel spus: pe cât de puţin este Ion Iliescu „ex-prim secretar”, tot atât de puţin este Regele Mihai „ex-rege”. Fiecare a fost şi este ceea ce a fost şi este dintotdeauna: Regele-rege, dnii Iliescu, Bârlădeanu, Marţian şi ceilalţi-secretari, prim-secretari şi propagandişti de partid. Toţi sunt ce-au fost: unii regi, alţii activişti. Rog „Televiziunea Română Liberă” să ţină cont de aceste precizări şi ori să renunţe la logica lui „ex-„ , ori să o aplice peste tot”.

Citește și pe Spuneșitu

A fost comunismul o formă de modernizare a societăţii? Aceasta a fost tema celei de-a doua ediții a Școlii de Vară organizată de IRIR. O temă pe cât de provocatoare și simplă, pe atât de lipsită de interes din partea cercetătorilor și foarte complexă în abordări și înțelegeri. A fost bine aleasă. Așa cum era de așteptat, a dezbinat participanții în trei grupe mari: 1. Cei care spuneau că nu putem vorbi de o modernizare a societății în perioada comunistă; 2. Cei care afirmau că a fost o modernizare benefică a societății și cel din urmă grup 3. care a căzut de acord asupra faptului că modernizarea s-a produs – însă aceasta a avut un preț foarte mare: comunismul a accelerat un proces care în țările capitaliste s-a întins pe sute de ani – liderii comuniști au vrut să industrializeze (căci, în mare parte, pe industria grea s-a pus un mare accent în ceea ce ei numeau modernizare) țara în câțiva ani cu prețul a multor vieți omenești.

De fapt, chiar Lenin recunoștea, în primii ani după revoluția bolșevică, că „nu se poate face omletă fără a sparge ouăle”. Pornind de la aceste trei mari abordări, discuțiile s-au axat pe câteva subteme majore: Drepturile Omului; Istorie vs. Memorie; Instituții și Personalități în Comunism; Discurs Public, Viață Cotidiană și Supraviețuire în Comunism, Fapte/Date Istorice și Percepții Subiective ale celor care au trăit în acea perioadă etc. Am avut noroc de faptul că printre participanți nu s-au aflat doar absolvenți de Istorie sau Științe Sociale, ci și absolvenți de Geografie sau Marketing, la fel cum și invitații au fost personalități din mai multe domenii precum cercetători în domeniul istoriei, profesori universitari, publiciști etc. Nici participanții, dar nici invitații nu s-au sfiit să intre în polemici și dezbateri teoretice unii cu alții. Astfel, plecând de la școala de vară, fiecare dintre ei, încă se mai gândește la tema de mai sus – „A fost comunismul o formă de modernizare a societăţii?”

De altfel, la această școală de vară am avut parte de o experiență foarte plăcută – după ce am vorbit câteva zile de modernizarea în bine sau în rău a României, am mers să vizităm un oraș construit de comuniști după cel de-al Doilea Război Mondial – Victoria (Socialismului), tot în județul Brașov, un oraș „modern”.  În anul 2011, ne așteptam să găsim un oraș în paragină. Un oraș sărac, părăsit și cenușiu. Surpriza a fost pe măsură: orașul nu era chiar pustiu – am întâlnit tineri și bătrâni, nostalgici după perioada comunistă, dar și oameni care nu regretau acele timpuri. Aici am înțeles că, indiferent de voința politică, viața merge înainte, chiar dacă a fost un oraș „ciupercă” – industria locală încă se mai zbate între profitabilitate și poluare. Oamenii mai în vârstă spun că „au muncit mult”, dar acum nu mai au bani „de pâine și medicamente”… în acel oraș, după cum ar spune Adrian Cioroianu, „cu un nume frumos”, am văzut România în miniatură. Am văzut cum trecutul este prezent în viața cotidiană a cetățenilor și cum unii trăiesc prezentul privind în trecut, iar alții în viitor. Am văzut și biserici renovate, dar și baruri și ștranduri moderne. O Românie Mică, dar la fel de confuză ca cea Mare. Oare care va fi tema școlii de vară din 2012?

Fotografia lui Cioran din dosarul său de Securitate

Am fi tentați să credem că Emil Cioran a fost o personalitate suficient de importantă pentru a fi și pentru Securitate un obiectiv de primă mărime. Judecînd după dosarul de Securitate al lui Emil Cioran, lucrurile nu se prezintă însă chiar așa. Sigur, Cioran nu este un oarecare, și este adevărat că evaluarea sa de către Securitate cunoaște modificări de-a lungul timpului, dar el nu pare să preocupe niciodată regimul comunist la fel de mult ca numeroase alte personalități ale exilului românesc din Franța sau din alte părți. Explicația constă cu precădere în discreția și izolarea în care s-a retras Emil Cioran, știindu-se vulnerabil. El s-a ferit consecvent de a fi implicat în orice fel de manifestări pe care Bucureștiul le-ar fi putut interpreta drept fățiș ostile. Cazul Vintilă Horia i-a demonstrat lui Cioran, în 1960, la ce se putea aștepta. Niște ani mai tîrziu, în cazul arhiepiscopului Valerian Trifa, Securitatea va proceda aidoma. Vom vedea că Cioran era conștient de acest pericol.

Înainte de a merge mai departe, se impune o observație privind dosarul de Securitate al lui Emil Cioran așa cum se găsește el acum la CNSAS. Nu avem nici o certitudine că el este complet. Experiența ne-a învățat că dosarele de la CNSAS sunt “periate”. Este rezonabil să aplicăm această concluzie și în cazul dosarului lui Cioran, prezumînd că cele cîteva sute de file disponibile nu sunt totalitatea a ceea ce ar trebui să fie Dosarul Cioran. Să le parcurgem totuși, atît cît ne permite timpul limitat al acestei prezentări.

Aș vrea să încep cu o serie de citate care ilustrează evoluția “obiectivului” Cioran, de la înverșunarea primitiv-proletară a Securității anilor ’50, la ipocrizia anilor ’80. De pildă:

Numitul Cioran Emil, legionar fugit în străinătate (Notă a Direcțiunii Generale a Securității Statului, 1951);

Fugarul Cioran Emil (Notă MAI, 1954);

Este un talent excepțional dotat, deosebit de inteligent, un suflet agitat, ros de probleme, temperament cu totul ciudat și aparte […] Este un spirit prin definiție liric, care nu poate și nici nu vrea să fie obiectiv […] Cioran este foarte orgolios, dar […] nu-l preocupă ascensiunea sa socială, ci numai cea intelectuală. (Nota informatorului V. Bologa, 1954);

Emil Cioran este conducătorul legionarilor din Franța (Nota informatorului Sîrbu Ioan, 1956);

Trădătorul de patrie Cioran Emil (Adresă MAI, 1958);

Fugarul Cioran Emil cunoscut ca conducător al centrului legionar din Franța și scriitor legionar (Notă MAI, 1960;)

A fost șef militant al Gărzii de Fier din Sibiu, colaborator al lui Horia Sima. Este cunoscut ca unul din doctrinarii Gărzii de Fier (Fișă din 1960);

Fugarul legionar Cioran Emil […] cunoscut că este unul dintre conducătorii de bază ai legionarilor fugiți în străinătate (Notă din 1961);

Cioran Emil a fost unul dintre conducătorii legionari din țară, iar în prezent este conducător a legionarilor din Franța, fiind cunoscut că desfășoară activitate informativă împotriva RPR (Plan de Măsuri asupra lui Cioran Aurel, 1961).

Emil Cioran are parte de o “promovare” remarcabilă din partea Securității la începutul anului 1965. Din “urmărit pe țară”, adică unul din miile de asemenea urmăriți, Cioran devine obiectivul unui dosar de urmărire informativă individuală. Altfel spus, este luat mai în serios de către Securitate, care o formulează astfel: Întrucît Cioran Emil este un element activ și important în cadrul emigrației reacționare din Franța, propunem transformarea dosarului de U.T. [urmărit pe țară] în acțiune informativă (Hotărîre din 20.03.1965). Calificativele folosite în trecut, gen “trădător de țară” sau “conducător legionar”, lipsesc acum. Se spune în schimb că elementul urmărit manifestă prudență și nu face afirmații cu caracter politic în relațiile cu rudele sale din țară, și că desfășoară activitate dușmănoasă în special prin scrierile sale “filozofice” cu caracter idealist. Securitatea ciulește urechile la o afirmație pe care ar fi făcut-o Cioran la Paris, și o consemneaza astfel: Odată pentru totdeauna să fiu lăsat în pace cu chestiunile românești. Era vorba de o solicitare către Cioran de a se implica în conducerea Fundației Carol I.

În aceeași perioadă apar în documentele Securității și preocupările de “influențare pozitivă” a lui Cioran, ideea că ar fi bine să vină în patrie, unde are condiții mult mai superioare pentru a fi considerat. Emil Cioran are, în această fază, numele de cod “Ciobanu”. Securitatea se gîndește la recrutarea fie a fratelui său Aurel, fie a soției acestuia, numită cînd Elena, cînd Ileana.

Securitatea din Sibiu, unde locuia Aurel Cioran, este pusă pe jar la începutul lui 1965 de o întîmplare pe care nu o înțelege. Potrivit unui informator (“Iliescu Ovidiu”), Aurel Cioran primise, în noiembrie 1964, vizita unui reporter al radiodifuziunii române. Dotat cu un magnetofon, acesta l-a rugat pe Aurel Cioran să-i dea un interviu în care să îi ceară fratelui său din Franța să vină înapoi în țară. Aurel Cioran s-a eschivat, iar securiștii sibieni notează că problema cu înregistrarea pentru radiodifuziune nu este cunoscută de noi (Notă informativă, 19.03.1965). Superiorii din Brașov sunt rugați să le dea lamuriri. Ele lipsesc din dosar. Putem deduce că trimiterea acelui reporter era o inițiativă a Securității de la București ca parte a unui plan despre care, iată, dosarul de Securitate al lui Cioran nu conține nici un document, ceea ce nu se explică decît prin aceea că acest dosar nu este complet.

În mai 1965 apare prima Notă a unei persoane care l-a vizitat pe Emil Cioran la Paris. Este vorba de “sursa oficială” Mihai Brediceanu, directorul Operei din București. Ideile importante ale notei sunt următoarele: Cioran minimalizează fosta sa orientare de dreapta și o numește o greșeală de tinerețe. Apoi, Cioran afirmă că nu a manifestat niciodată vreo atitudine ostilă orînduirii sau guvernului din țară.

O lună mai tîziu, o altă Notă, de la sursa “Petroniu”, care îl vizitează pe Cioran și transmite același mesaj: Emil Cioran a arătat sursei că […] în tot timpul șederii sale în străinătate nu a scris nici un rînd în revistele românești de acolo și nu a participat în nici un fel la activitatea “emigranților români”. Identitatea lui “Petroniu” o veți afla imediat.

Un alt Brediceanu, Teodor, primește ca sarcină pe lîngă Emil Cioran să afle în ce măsură este pretabil la atragerea lui pe poziții loiale față de țară. Mai mult chiar: Să i se vorbească de necesitatea de a folosi în interesul țării pregătirea sa de profesor și scriitor, cum și influența pe care o are în rîndul emigrației în vederea comunicării activității celor ce ponegresc țara. Securitatea își imagina că-l poate racola pe Cioran ca informator.

Într-un document al centralei Securității din februarie 1966 se dau următoarele instrucțiuni: Întrucît Cioran are în prezent o poziție bună față de țară și dorește să-și viziteze familia, analizați posibilitatea unei contactări în vederea studierii și atragerii la colaborare pe linia muncii de influență.

Spuneam că Cioran se știa vulnerabil, iar cazul Vintilă Horia îi fusese o lecție. Faptul este remarcat și de sursa “Anton”, care scrie: După ce Vintilă Horia a primit Premiul Goncourt, pe care însă nu l-a putut încasa din pricina campaniei dezlănțuite de cercurile de stînga, Cioran urma să fie premiat în anul următor la Academia Franceză. El a făcut să nu i se acorde premiul, temîndu-se a nu se dezlănțui o campanie împotriva sa. Apoi, sursa reproduce dintr-o convorbire cu Emil Cioran: […] Calitatea de fost membru sau simpatizant declarat al Gărzii de Fier este o proastă carte de vizită în Franța. […] Este grăitor faptul că a fost suficient ca, prin canalurile oficiale și neoficiale de care dispune Ambasada României, aceasta să difuzeze știrea că Vintilă Horia, cîștigătorul premiului literar Goncourt, a fost legionar, pentru ca să i se retragă premiul decernat […] El [Cioran] a rugat sursa să nu uite și să-i semnaleze lui Noica acest aspect.

Tot la Noica se referă și următorul mesaj din aceeași sursă, un mesaj remarcabil: Să nu mai scrie articole ca cele publicate de “Glasul Patriei” care sînt sub nivelul lui și care mai puțin îl angajează decît îi compromit prestigiul […] Există o vîrstă și o etapă în viața unui gînditor cînd piruetele pot fi funeste.

Un alt pasaj interesant din aceeași sursă este cel în care Cioran apare conștient că “i se fac avansuri”, și explică dilema sa astfel: El [Cioran] consideră ca pozitiv faptul că în sfîrșit românii au luat în considerație consecvența lui Cioran de a nu lua niciodată poziție împotriva țării și de a nu participa la nici o acțiune a emigrației. Pe de altă parte, tocmai din cauza antecedentelor lui gardiste, nu se poate avansa prea mult în bune relații cu ambasada, pentru că “atîta așteaptă emigrația de aici ca să mă distrugă la autoritățile franceze, vechii democrați mă urăsc ca fost gardist, gardiștii fanatici ca renegat, și unii, și alții sînt furioși pentru că nu acționez alături de ei și atunci mă pîndesc și de comun acord mă pot scoate peste noapte agent vîndut comuniștilor”. Formularea este perfect plauzibilă.

Centrala de la București a Securității preia controlul în 1967. Securitatea din Sibiu hotărăște Închiderea acțiunii informative individuale “Ciobanu” asupra numitului Cioran Emil. Paralel are loc la București deschiderea dosarului individual “Chiru” (la 17.01.1967) pentru că Cioran Emil prezintă interes pe linia obiectivului legionar din Franța și pentru influențarea pozitivă a emigrației din această țară. Dar, după doar trei ani (la 23.02.1970), acest dosar este închis deoarece nu mai prezintă interes pentru munca noastră.

În anul 1981, după reorganizarea brațului extern al Securității în urma fugii generalului Pacepa, constatăm o nouă inițiativă: deschiderea acțiunii informative de influență cu nume de cod “Ene” (UM 0225 – 15.01.1981) – pentru influențarea lui [Emil Cioran] să adopte o poziție realistă față de R.S. România și să vină în vizită în țară. Acțiunea purta numele “Recuperarea”. Securitatea apreciază faptul că Cioran a refuzat să acorde sprijin lui Paul Goma și altor elemente ostile și nu s-a angrenat în declarații sau acțiuni dușmănoase la adresa R.S. România.

Permisiunea acordată fratelui său Aurel de a-l vizita în 1981 a făcut parte din această acțiune “Recuperarea”. Noua abordare explicită a “recuperării” face ca, dintr-o Notă a Securității din anul 1988 despre Emil Cioran, să lipsească brusc orice referire la legionarism, el devenind “frecventabil”, cum s-ar spune. Cioran este descris doar ca principal reprezentant al “trăirismului“.

În ce măsură există totuși exprimări critice ale lui Cioran la adresa regimului din țară? Din documentele existente se remarcă, de pildă, îngrijorarea lui Cioran că atitudinea provocatoare a lui Ceaușescu față de Moscova va duce la ocuparea României de către ruși. Pe de altă parte, el reproșează regimului o foarte slabă preocupare pentru promovarea eficientă a intereselor României în occident, și mai ales neglijarea promovării valorilor culturale. Așa-numita sistematizare a satelor i se pare o idee diabolica. Este critic față de demolarea bisericilor, Elena Ceaușescu, starea materială proastă a oamenilor, plata forțată a datoriei externe, starea “jalnică” a culturii și învățămîntului, colectivizare, industrializarea forțată, cultul personalității, are o atitudine net anticomunistă și este foarte pornit împotriva conducerii superioare de stat – sursa “Cristina” în anul 1982. Numai că, spre deosebire de Mircea Eliade și Eugen Ionescu, Cioran nu s-a manifestat niciodată public cu vreo exprimare critică la adresa regimului de la București.

Acum, pe scurt, despre controversatul episod al prezenței lui Emil Cioran în România la sfîrșitului lui 1940 – începutul lui 1941. Un episod pe care Emil Cioran nu l-a lămurit niciodată. În dosarul de Securitate, acest episod este evocat de două ori.

Astfel, într-o Notă Informativă din anul 1954 a informatorului V. Bologa, se spune: Cînd a izbucnit rebeliunea legionară, el era în București […] În timpul rebeliunii era agitat din cale afară. Ieșea pe stradă, urmărea luptele și comenta cu febrilitate […] .

Apoi, există o Declarație din anul 1964 a lui Dancu Cristofor, deținut la Aiud. El își amintește că l-a văzut pe Cioran într-o seară, pe 21 sau 22 ianuarie 1941, în următoarele circumstanțe: Îl întîlnesc pe Calea Victoriei, colț cu Bulevardul, care era barat cu tramvaie baricadate de către legionari. Pe străzi urlau grupuri legionare. Prin fața noastră trece un grup de copii de prăvălie cîntînd. Cioran este entuziasmat.

Nu există indicii, în dosarul de Securitate al lui Cioran, că Securitatea ar fi făcut uz în vreun fel de aceste informații.

Mai prezent decît Emil Cioran în dosarul său de Securitate, mult mai prezent, este fratele său Aurel. Domiciliat la Sibiu, și în permanent contact epistolar cu celebrul său frate de la Paris, Relu Cioran este “obiectivul” la îndemînă pentru Securitate. O întreagă armată de informatori este concentrată asupra sa. Mai întîi, Securitatea vrea să afle dacă există cumva vreun cod secret de comunicare între cei doi frați sau vreun canal ascuns. Mai tîrziu, Aurel Cioran este abordat pentru “influențarea pozitivă” a fratelui său. I se vorbește insistent despre importanța ca Emil Cioran să vină în vizită în țară. Aurel Cioran, traumatizat de cei 7 ani de pușcărie politică făcuți între 1948 și 1955 pentru legionarism, se eschivează permanent. O face și în 1975, cînd Securitatea încearcă să-l racoleze. Pentru a se asigura că nu-i scapă nimic cu privire la relația celor doi frați, Securitatea instalează în locuința lui Aurel Cioran “tehnică operativă”, adică microfoane. Se înregistrează și se transcrie mai tot: convorbirile telefonice banale cu Emil Cioran (Aveți de mîncare? […] Parisul a devenit un oraș îngrozitor […] Sînt mulți africani peste tot), dar și disputele dintre Aurel Cioran, foarte depresiv, și soția sa. În fine, sunt transcrise și discuții mai interesante ca cea cu Gabriel Liiceanu, venit în vizită la Aurel Cioran în vara anului 1988. Noica este și el adesea în casa lui Aurel Cioran de la Sibiu, dar înregistrările respective se află probabil în altă parte, în dosarul lui Noica, “Dan Nica”, cum l-a numit “conspirativ” Securitatea.

La începutul lui 1975, Securitatea era ferm convinsă că Cioran va veni în acel an în România. Într-o Notă a Securității Sibiu (27.01.1975) se consemnează pozitiv că în ultimul timp, chiar în lucrările sale [Emil Cioran] a făcut aprecieri favorabile și a adus o deosebită contribuție la acțiunile ce se duc împotriva iredentismului maghiar. Ca parte a pregătirilor de întîmpinare și îmbrobodire, Securitatea Sibiu propune ca lui Aurel Cioran să i se repartizeze o locuință unde să-l poată primi și pe fratele său atunci cînd acesta îl va vizita la Sibiu. Trebuie să citez în contiuare, pentru că e de tot hazul: Această măsură v-a [sic] satisface în mod cert atît pe Aurel Cioran, care de ani de zile umblă după o locuință, cît și pe fratele său Emil Cioran, căruia îi va vorbi în mod precis printre altele și de acest act care nu poate fi apreciat de ei decît ca un act de umanism. Sper că Aurel Cioran s-a ales măcar cu o locuință mai bună.

O experiență pe care o faci adesea studiind dosare de Securitate, este că acestea spun mai mult despre Securitate decît despre persoanele vizate. Constatarea este perfect valabilă și în cazul lui Emil Cioran. Motivația Securității în ceea ce-l privește nu este întotdeauna foarte clară. Dacă s-a urmărit cu precădere atragerea lui Cioran de partea regimului, respectiv determinarea lui de a merge în vizită în România, eșecul este evident și identic cu cel înregistrat de Securitate în cazurile Mircea Eliade și Eugen Ionescu. Izolarea lui Cioran nu a fost o reușită a Securității, ea a fost autoimpusă, consecința clară a implicării sale nefaste din tinerețe. Altfel, manevrele și schemele Securității seamănă cu bîjbîiala unor maimuțe somnambule care văd, noaptea, imaginea reflectată a lunii pe o apă, și încearcă să o prindă, crezînd că vor pune mîna chiar pe lună. Nu reușesc decît să se ude.

Un folos concret al studierii acestui dosar de Securitate constă în faptul că ne-a permis, coroborat cu alte surse, identificarea a patru agenți sau informatori ai Securității folosiți împotriva lui Emil Cioran. Ei sunt:

- Nume de cod “Lucian Armașu” – criticul și poetul Alexandru Căpraru, redactor șef la “Tribuna” și apoi director al editurii clujene Dacia;

- Nume de cod “Popa” – profesorul de drept Tudor Popescu;

- Nume de cod “Petroniu” – scriitorul Paul Dimitriu;

- Nume de cod “Anton” – publicistul de prestigiu Petru Comarnescu.

***

Prezentare făcută de Liviu Tofan la colocviul “Cioran 100″, organizat de Institutul Cultural Român la Paris (18-19 martie 2011). Toate drepturile rezervate. Citatele sunt redate cursiv.

Surse: Arhiva CNSAS, dosare I 4662, D 5553 (SIE 163), SB FI 423, 424

Radu Călin Cristea

Fuga creierelor, fuga de “creiere” este titlul dat de Radu Călin Cristea comentariului său din ziarul Adevărul despre cartea Revoluția din depărtare, lansată recent la Salonul Cărții de la Paris. O carte din care Radu Călin Cristea desprinde următorul mesaj: Această fotogramă a exodului creierelor cotat de diverşi ca o carenţă de patriotism se vădeşte a fi, şi în morala acestor istorii cu exilaţi (totuşi) fericiţi, efectul unor obstrucţii grave ale colectivităţii faţă de elitele sale. Găsim şi logice explicaţii ale irepetabilei experienţe paşoptiste: accesul la din ce în ce mai stricatul aluat din ţară e blocat de riposta sistemică a mediocrităţii generalizate. Cam acesta ar fi mesajul subliminal al cărţii: nimeni nu pleacă din România trăznit de cheful aventurii sau căutând strict bunăstarea materială, ci expulzat de o societate ale cărei vechi şi rele metehne s-au perfecţionat într-o uluitoare cadenţă cu paşii spre democratizare.

Articolul integral îl puteți citi AICI.

Autori: Ştefan Bosomitu & Mihai Burcea

În 1948, Prezidiul Academiei RPR şi Secţia de Ştiinţe Istorice a Academiei hotărau demararea unui proiect care viza editarea unei întinse colecţii de izvoare diplomatice medievale – Documente privind istoria României (DIR). Pentru a sugera, o dată în plus, unitatea şi coeziunea istorică a celor trei ţări româneşti, proiectul urma să conţină trei serii (A. Moldova, B. Ţara Românească şi C. Transilvania). Primele volume ale acestui proiect aveau să apară la începutul anilor ’50, dar eforturile considerabile ale celor trei colective de lucru (de la Iaşi, Bucureşti şi Cluj-Napoca) aveau să fie umbrite de o decizie uluitoare a celui care coordona proiectul la nivel naţional. Neţinându-se seama de necesitatea editării documentelor într-o formă care să respecte normele rigurozităţii ştiinţifice, redactorul responsabil a impus traducerea integrală a documentelor şi publicarea doar a acestor traduceri, nu şi a originalelor, fie că erau în slavă, latină, maghiară sau turcă.

Motivaţia unei asemenea decizii rezida în dorinţa colectivului de redacţie de a oferi spre lectură tuturor cetăţenilor RPR aceste „fărâme” din trecut şi nu doar unui public specializat şi interesat: cercetători, istorici, profesori, studenţi, etc. Practic, munca a zeci de cercetători era aruncată în derizoriu numai pentru a nu răpi posibilitatea muncitorului metalurgist sau ceferist de a lectura, în tihna căminului său şi după o zi de muncă istovitoare, un ispisoc de danie către o biserică sau o mănăstire, un testament al vreunui negustor sau vreunui boier, poate câteva zapise de vânzare / cumpărare a unei mori sau a unor stupi, sau poate textul scrisorii lui Ştefan cel Mare către capetele încoronate ale Europei.

Dar cine este personajul din spatele acestei decizii „revoluţionare” ? Nimeni altul decât Mihail Roller, membru titular al Academiei R.P.R. şi „patron” al istoriografiei în primul deceniu al regimului democraţiei populare. „Micul dictator” al ştiinţelor istorice, Roller reprezintă figura cea mai sumbră dintre istoricii care au netezit partidului comunist calea spre falsificarea trecutului.

Biografia lui Roller e puţin cunoscută şi plină de incertitudini.

Prin Europa, în ilegalitate, la Moscova

Mihail Roller s-a născut la data de 6 mai 1908 în comuna Buhuşi, judeţul Neamţ, într-o familie de evrei. Încă din tinereţe s-a apropiat şi a aderat la mişcarea comunistă. Aflat la studii, la Berlin şi mai apoi la Paris, Roller a devinit membru al Partidului Comunist German (din 1926) şi al Partidului Comunist Francez (din 1928)[i]. Reîntors în România, în 1931, Roller a devenit şi membru al PCdR, îndeplinind diferite sarcini pe linie de partid: instructor al Comitetului Central al partidului, secretar al regionalelor Oltenia şi Dunărea de Jos[ii]. Tot din 1931 el a fost însărcinat cu funcţia de redactor al publicaţiei ilegale „Scânteia”, organ de presă şi tribună a propagandismului Comitetului Central. Până la declanşarea războiului, „inginerul Roller” sau „Rolea”, aşa cum apare în dosarele Siguranţei, avea să fie arestat în trei rânduri (în 1933, 1934 şi în 1938), însă niciodată nu avea să fie condamnat, din lipsă de dovezi.

În atenţia Siguranţei intrase încă din 1933, în contextul în care fusese descoperită o nouă tipografie clandestină în Capitală. Din cercetările conexe acestui caz, Siguranţa semnala şi că „inginerul Roller Mihail din Bucureşti, cunoscut comunist, întreţine corespondenţă în limba rusă pe adresa: A. Faingold din Chişinău, str. Bolgarscaia, nr. 77-79”. Se prea poate ca tocmai în acest context să fi suferit prima arestare.Dosar nr. 21668 c

Roller a ajuns din nou în scriptele Siguranţei odată cu publicarea primei lui lucrări – Din istoria drepturilor omului, o broşură prefaţată de profesorul C-tin Rădulescu-Motru. O notă a Siguranţei semnala apariţia lucrării încă din 14 mai 1937: lucrarea, tipărită la Tipografia „Ateneu” din str. Doamnei, nr. 14, pătrunsese deja în unele librării din capitală şi se găsea spre vânzare şi la „colportorii publicaţiilor comuniste”. Cercetările ulterioare ale agenţilor Siguranţei semnalau faptul că Roller depozitase un număr mare din exemplarele lucrării lui la librăria „Cultura”, din Calea Dudeşti, nr. 36, proprietatea lui Carol Hapoianu, dar şi într-un anticariat din Calea Văcăreşti, nr. 50-52. Mai mult decât atât, Siguranţa înclina să creadă că la finanţarea tipăririi lucrării ar fi contribuit cu o sumă consistentă şi baptiştii din Capitală, Roller închinând un capitol al lucrării sale sectei baptiste.

Broşura Din istoria drepturilor omului era închinată memoriei lui C. G. Costa-Foru, iniţiatorul „Ligii Drepturilor Omului” (LDO) din România, asociaţie care a funcţionat între 1923-1929, când a fost dizolvată. Roller semnează lucrarea sub pseudonimul Mihail Rollea; încă din Introducere, Roller sugerează faptul că broşura nu avea „intenţia de a expune idei originale, nici studii doctrinare”, ci „să-i redea, fără a-i face critica, activitate desfăşurată de Liga Drepturilor Omului, între 1923-1929, astfel cum rezultă din arhivele acestei organizaţii”. Lucrarea, structurată în şase capitole aborda subiecte referitoare la: libertatea de conştiinţă, libertatea de opinie, violenţa în politică sau apelul către o amnistie generală, politică, militară şi agrară. Numeroasele exemple pe care le oferă Roller, pe care le expune şi evită să le analizeze, aveau un caracter mai degrabă propagandistic, încercând să facă apel „la sentimente şi prea puţin la raţiune”. Drept pentru care, credeau recenzorii Siguranţei, „autorul trebuie considerat mai degrabă tendenţios decât un idealist naiv”. Interzicerea lucrării a venit astfel firesc. Justificarea unei astfel de decizii era, pe alocuri,  hilară: „1. Preţul cărţii (30 lei) o face accesibilă maselor largi ale cititorilor care de cele mai multe ori nu au posibilităţi de a o întâmpina, nici cu cel mai elementar simţ critic; 2. Creează noţiuni cu totul confuze asupra libertăţii individuale, care libertate chiar de ar fi utilizată numai de individ şi individ şi nu de organizaţii de stânga, încă ar duce la o stare de anarhie; 3. Slăbeşte încrederea şi deci respectul faţă de autoritatea de stat, care este arătată în culorile cele mai nefavorabile; 4. Cultivă starea de nemulţumire a maselor pe care apoi se poate grefa orice mişcare, mai ales una cu caracter extremist”.

Tot în 1937, Siguranţa descoperise un grup care fusese însărcinat de către Comitetul Central cu propaganda în rândul muncitorilor din Capitală. Pentru a asigura o oarecare conspirativitate asupra acţiunilor lor, comuniştii hotărâseră ca educarea muncitorilor în „spirit revoluţionar” să se realizeze în cadrul unor excursii organizate. Astfel, CC hotărâse constituirea unui comitet tehnic care să se ocupe de această problemă, comitet din care făcea parte şi Mihail Roller. În acest context, se poate lesne observa o intensificare a interesului Siguranţei vizavi de persoana lui Roller: note ulterioare ale Siguranţei precizau că acesta părea să facă legătura dintre Comitetul Central şi MOPR (Ajutorul Roşu), dar şi că face parte din redacţia ziarului Lumea Românească, publicaţie semnalată ca fiind „organ de presă camuflat comunistă”.

Problemele lui Roller s-au intensificat în condiţiile în care lucrarea lui, care „conţinea pasagii cu caracter extremist”, era cumpărată „numai de persoane suspectate de Poliţie […] pentru comunism”. Mai mult decât atât, în urma cercetărilor s-a descoperit faptul că lucrarea apăruse fără a primi acceptul Cenzurii, drept pentru care a fost interzisă, dispunându-se confiscarea tuturor exemplarelor aflate în vânzare. Mai aflăm dintr-o notă a Siguranţei, din 6 octombrie 1937, că Roller pregătea o nouă lucrare, dedicată grevei generale din 1920, costurile de editare urmând să fie suportate de către comunişti. La nici o lună de la această semnalare, Siguranţa înregistra deja apariţia volumului 1920. Contribuţii la istoria socială a României, la tipografia Atelierele Grafice Leopold Steinberg din Piatra-Neamţ. Cercetările au relevat faptul că şi această lucrare apăruse fără autorizaţia Cenzurii, drept pentru care a fost, la rândul ei, interzisă.

Către sfârşitul anului 1937 apărea, de sub teascurile tipografiei „Atelierele Grafice Leopold Steinberg” din Piatra-Neamţ, o a doua lucrare semnată de Mihail Rollea. Intitulată 1920. Contribuţii la istoria socială a României, lucrarea lui Roller reprezenta un scurt istoric al mişcărilor muncitoreşti din 1920, când în România a fost înregistrată o grevă generală (20-28 octombrie).  Structurată în trei capitole (I. În ajun; II. Declararea grevei generale; III. Greva), urmate de câteva concluzii, lucrarea lui Roller îşi propunea să arate „cu maximum de obiectivitate […] cauzele care au determinat greva generală, felul în care a decurs, tăriile şi slăbiciunile manifestate, toate acestea pentru a lumina un moment din frământările sociale de la noi, cu scopul de a ajuta la rezolvarea acutelor probleme actuale”. 1920 nu poate fi neapărat considerată o broşură, fiind mai degrabă un volum, însumând 165 de pagini. În ciuda postulatului obiectivităţii, invocat în introducere, lucrarea rămânea una propagandistică, îndemnând la luptă: „După expunerea făcută mai sus, nu ne va fi greu să tragem anumite învăţăminte, din marea luptă pe care a dus-o muncitorimea noastră. Departe de noi intenţia de a folosi aceste învăţăminte ca mijloc de acuzare sau de învrăjbire. Oricât de tranşant le vom sublinia, ele nu vizează decât un singur lucru: evitarea pentru viitor a greşelilor făptuite, scoaterea în evidenţă a slăbiciunilor manifestate, şi ca urmare logică, folosirea acestei mari experienţe în folosul mulţimii muncitoare, care în concepţia noastră cinstit naţională trebuie să servească progresului României”.

În acest context avea să sufere Roller o nouă arestare urmată de o detenţie la Jilava. Despre perioada petrecută în penitenciarul Jilava în 1938, o interesantă relatare ne-o oferă Sorin Toma în lucrarea sa autobiografică[iii]: „Jilava nu era teribila Doftana, dar, ca loc de detenţie, nu dezminţea standardele [...] <Camera> noastră era, de fapt, un tunel de beton, lung de vreo 20 de metri, cu două pirciuri de lemn de ambele părţi, de la un capăt la altul. Pe ele dormeam. Numai în <curte> – foarte îngustă – răzbea, timp de o oră-două, o rază de soare. Ca să ne mai încălzim cât de cât şi să respirăm puţin aer curat, şedeam cu schimbul, doi câte doi, pe pervazul lat al unicei ferestre – aceasta era deschisă, dar barată cu gratii groase. Pe aceeaşi fereastră venea şi puţină lumină. Nu întâmplător am pomenit de aer. La 26 de oameni, aveam, pentru 24 de ore, două căldări cu abă de băut. Alte două căldări – aşa numitele <tinete> – serveau pentru toate necesităţile fizice. Unul dintre deţinuţi – Roller – care de mulţi ani suferea de o boală gravă (<diabet insipid>) seca de unul singur o căldare de apă şi tot singur umplea o tinetă întreagă (subl. ns.). Aşadar, era cu neputinţă să ne potolim setea. Dar nu numai atât. Cea de-a doua tinetă se umplea repede, iar conţinutul ei se revărsa pe planşeu, încărcând aerul cu o duhoare irespirabilă. Cât despre hrană – dacă se putea numi astfel … –, s-o înghiţi nu-ţi venea, s-o laşi nu-ţi îngăduia foamea, pe care oricum nu aveam cum s-o potolim. Merindele pe care se osteneau să ni le aducă de la Bucureşti părinţii, soţiile, prietenii erau respinse sistematic la <control>, sub tot felul de pretexte [...] Micul nostru colectiv avea o compoziţie variată. Siguranţa adusese o seamă de activişti mai mult sau mai puţin cunoscuţi: Costică Agiu, unul dintre membrii fondatori ai partidului; Grigore Răceanu, conducător sindical de frunte (mai târziu, unul dintre secretarii Comitetului Central); Baruh Berea, tot unul dintre <bătrâni>, conducător al Ajutorului Roşu; Mihail Roller şi Ştefan Voicu, care aveau, de asemenea, un stagiu foarte îndelungat”.Dosar nr. 21668 c

În 1940, Mihail Roller părăseşte România şi pleacă în Basarabia „eliberată”, după care a fost cooptat în nucleul PCdR de la Moscova, lucrând în echipa Anei Pauker. La 3 martie 1944, într-o scrisoare adresată de Ana Pauker lui Gheorghi Dimitrov, era semnalată prezenţa lui Roller în URSS. Pauker solicita cooptarea lui Roller în cadrul unei structuri create după dizolvarea Cominternului – „Institutul de Cercetare Ştiinţifică nr. 205”. Acest Institut preluase, alături de alte două Institute similare (nr. 99 şi nr. 100), activitatea Cominternului sub aceste denumiri camuflate. Institutul nr. 205 se ocupa, în principal, cu propaganda radiofonică. Dat fiind că activitatea redacţiei române era nesatisfăcătoare, cauza reprezentând-o lipsa cadrelor calificate, Ana Pauker propunea convocarea „de urgenţă” a lui M. Roller „care dispune de experienţa muncii redacţionale”[iv]. Tot în perioada în care se afla la Moscova, în anii războiului, se pare că Roller ar fi urmat Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii din Moscova[v].

Un manual sau … un mic „tratat”

În toamna lui 1944, Roller se întorcea la Bucureşti unde era cooptat în aparatul de propagandă al partidului. În scurt timp, devine responsabil al cercului de studii şi documentare din Direcţia Generală a Propagandei şi Agitaţiei a CC al PCR[vi]. Ulterior, a ocupat funcţia de adjunct cu probleme de ştiinţă şi învăţământ la Secţia de Propagandă şi Agitaţie a CC al PCR. În 1949 a condus Comisia de învăţământ din cadrul Secţie de Agitaţie şi Propagandă a Comitetului Central, comisie care a avut sarcina de a redacta manualele unice, multe dintre ele traduse din limba rusă[vii].

Experienţă în acest domeniu avea deja. În 1947, sub redacţia lui Roller apăruse manualul de Istorie a României – în două variante: pentru cursul inferior, mai restrâns, şi pentru cursul superior. Manualul lui Roller, despre care el însuşi afirma că este, mai degrabă … un tratat, era prima sinteză marxistă de istorie a României. La redactarea manualului lucrase o echipă de specialişti, chiar dacă aceştia erau „de mâna a doua”: pe lângă Roller, semnau Dumitru Tudor, arheolog cu studii la Roma şi şef de lucrări la Muzeul Naţional de Antichităţi, Gh. Georgescu-Buzău, bibliotecar la Biblioteca Academiei Române şi Vasile Maciu, profesor de istorie de liceu[viii].

„Istoria” lui Roller avea să cunoască un oarecare “succes editorial”, fiind publicată în patru ediţii succesive[ix]. „Revoluţia” pe care o presupunea apariţia acestui manual avea la bază „concepţia şi metoda ştiinţifică” pe care se întemeia lucrarea; în prefaţa ediţiei din 1947, Roller afirma: „Istoria de faţă se deosebeşte structural de istoriile scrise până astăzi prin concepţia şi metoda ştiinţifică ce îi stă la bază. Am înfăţişat dezvoltarea societăţii omeneşti din teritoriul care formează România de astăzi şi am căutat ca în diferite epoci să apară în lumina lor toate laturile vieţii economice, sociale, politice, militare, culturale şi forţele care aveau misiunea să ducă ţara noastră înainte”[x]. Manualul era prima încercare de a prezenta evoluţia istoriei românilor pe temeiul „învăţăturii marxist-leniniste”: periodizarea urma succesiunea formaţiunilor social-economice – comuna primitivă, sclavagism, feudalism, capitalism, socialism; iar lupta de clasă era considerată ca „forţa motrice” a dezvoltării societăţii[xi]. „Istoria” lui Roller, „document plin de falsificări şi profund antipatriotic”[xii], nu reprezenta astfel decât prima piesă din acel puzzle malefic care avea să înlesnească partidului calea către falsificarea istoriei românilor.

Ascensiunea ulterioară a lui Mihail Roller este consubstanţială asaltului brutal al noului regim asupra istoriografiei româneşti. Marile nume ale şcolii istorice româneşti aveau să fie eliminate din învăţământul superior (Constantin C. Giurescu, Nicolae Benescu, Victor Papacostea), unii dintre ei găsindu-şi sfârşitul în închisorile regimului: cazurile cele mai elecvente fiind cele ale lui Gheorghe Brătianu şi Ion Nistor. Aceeaşi soartă o va avea şi opera acestora, care va fi trimisă în „fondurile speciale” ale bibliotecilor.

În paralel cu acest proces, „steaua” lui Roller urca necontenit: în 1949 este ales membru titular al Academiei Române. Tot el a fost unul dintre artizanii Muzeului Româno-Rus deschis în Capitală, dar şi al Institutului de Învăţământ Superior „Maxim Gorki”, destinat exclusiv pregătirii profesorilor de limbă şi literatură rusă. Din februarie 1955, Roller a fost numit şi prim-adjunct al directorului Institutului de Istorie al Partidului de pe lângă CC al PMR, în fruntea căruia se afla, mai mult onorific, Constantin Pârvulescu, unul dintre membrii fondatori ai PCdR.

În 1948 a apărut, la Bucureşti, primul număr din revista de istorie trimestrială Studii avându-l ca redactor-şef pe acelaşi Mihail Roller (din 1955 revista a apărut bilunar, iar începând cu anul 1974 şi-a schimbat denumirea în Revista de istorie având o apariţie lunară). Cu această ocazie au fost suprimate celelalte reviste cu aceeaşi tematică: Revista istorică (fondată de Nicolae Iorga), Revista Istorică Română (condusă de C. C. Giurescu), Balcanica (redactor-şef Victor Papacostea), Revue des Études Sud-Est Européennes etc. În aprilie 1953 în timp ce deţinea funcţia de şef al Secţiei ştiinţă şi învăţământ a CC al PMR, a fost nominalizat de Secţia de propagandă şi agitaţie a CC al PMR să facă parte din grupul de lectori nesalarizaţi ai CC al PMR, alături de alţi corifei ai aparatului de propagandă al PMR: Zina Brancu, Iosif Ardeleanu, Silviu Brucan, Ştefan Cruceru, Grigore Kotovschi, Leonte Tismăneanu, Pavel Ţugui etc. Aceşti lectori aveau obligaţia de elabora anual 2 teme de expunere şi să susţină în faţa cadrelor de partid o lecţie la 2 – 3 luni[xiii].

Mai merită menţionat faptul că, în 1949, Mihail Roller avea să fie unul dintre laureaţii „Premiului de Stat”, clasa I, pentru publicarea documentelor privind Răscoala ţăranilor din 1907, vol. I-III, alături de Mihail Sadoveanu (laureat pentru romanul „Mitrea Cocor”), prof. D. Danielopol (pentru cercetări privitoare la sistemul nervos vegetativ), Ilie Trandafirescu şi Stoian Petrescu (de profesie turnător şi, respectiv, inginer la Sovromtractor, laureaţi pentru „organizarea fabricării tractorului în serie mare, prin mecanizare”), A. Toma (pentru volumul de poezii Cântul vieţii, 1894-1949) şi prof. C. Neniţescu (laureat pentru „contribuţia adusă preparării sulfatiazolului”).

Căderea

Din 1955, Roller iniţiase o campanie de „recuperare” a istoriei partidului, urmând indicaţiile primite în cadrul celui de-al doilea Congres al PMR. În cadrul şedinţelor lunare ale ISISP, au fost invitaţi vechi membrii ai partidului, cărora le erau înregistrate amintirile. Aceste depoziţii ale „ilegaliştilor” aveau scopul de a suplini penuria de surse necesare scrierii istoriei PCR. Între alte expuneri, cea a lui Constantin Doncea – vechi ilegalist, participant la grevele din 1933 de la Atelierele „Griviţa” din Bucureşti, condamnat şi închis alături de Gheorghiu-Dej, avea să producă un mic cutremur. Frustrat probabil de rolul insignifiant pe care partidul i-l oferise după 1944, Doncea regăsea în acele şedinţe de la Institutul de Istorie prilejul de a-şi exprima nemulţumirile. În expunerea sa asupra evenimentelor de la „Griviţa” din 1933, Doncea minimaliza rolul pe care Dej îl avusese în toată „afacerea”. Afirmaţiile sale erau, fără doar şi poate, un grav atac la biografia „oficială” a secretarului general al partidului. Mânia ulterioară a lui Dej, la aflarea celor petrecute la Institutul de Istorie al partidului, avea să se îndrepte atât asupra vechiului „tovarăş de luptă”, dar şi asupra celui care îi oferise lui Doncea „cuvântul”.

Declinul lui Roller începea să se întrevadă, iar mulţi din cei care îi fuseseră fideli îl vor părăsi şi nu vor ezita să îl atace când vor avea prima ocazie. În 1956 ajungea pe biroul lui Dej un memoriu privind situaţia istoriografiei româneşti. Semnatarii acestui memoriu, care nu era altceva decât un dur rechizitoriu la adresa tendinţelor promovate în istoriografie de către Roller, erau Andrei Oţetea, Constantin Daicoviciu şi Barbu Câmpina. Roller era acuzat în termeni gravi de o „orientare antinaţională” pe care o imprimase istoriografiei româneşti, dar şi de plagiat (!) şi de asumare tuturor meritelor pentru anumite lucrări pe care el doar le coordonase.

În toată această teribilă poveste a „căderii”, ar trebuie să ţinem seama şi de un prezumtiv conflict care îl opunea pe Roller preşedintelui Academiei RPR de la acea vreme, Traian Săvulescu. În memoriile sale, Gheorghe Zane scrie că Săvulescu ar fi tranşat decisiv conflictul pe care îl avea cu Roller, în cadrul unei întrevederi personale cu Dej, în 1957: „Ori el, ori eu”, i-ar fi cerut Săvulescu lui Dej, iar acestuia din urmă nu i-ar fi fost foarte greu să aleagă[xiv].

Dilemele posterităţii

Sfârşitul lui Roller rămâne un subiect asupra căruia persistă destule semne de întrebare. Despre moartea lui, survenită în contextul Plenarei Comitetului Central din iunie 1958, când avea să se producă căderea unora dintre vechii „ilegalişti”[xv], s-a spus că ar fi fost, de fapt, o sinucidere[xvi].

Această supoziţie nu poate fi însă probată, şi sunt destui care infirmă o astfel de ipoteză. Atât Sorin Toma cât şi Vladimir Tismăneanu susţin că Roller ar fi suferit, în realitate, un atac cerebral sau un atac de cord, care i-ar fi fost fatale. Toma, un prieten apropiat al familiei Roller, susţine că atunci când acesta a aflat despre cele dezbătute în cadrul Plenarei din 1958 (când o serie de „ilegalişti” – Constantin Doncea, Vasile Bâgu, Grigore Răceanu aveau să fie acuzaţi de fracţionism şi excluşi din partid) ar fi făcut un endem cerebral care i-a fost fatal. Roller ştia probabil că una dintre cauzele acestei „vânători de vrăjitoare” declanşate de Dej, erau şi „celebrele” şedinţe de la ISISP din 1955-1956. Iar odată ce „ilegaliştii” căzuseră, Roller ar fi fost următorul pe listă. Şi Vladimir Tismăneanu susţine o ipoteză similară, pe care i-ar fi relatat-o tatăl său: „toată povestea cu grupul din 1958 începe, de fapt, la Institutul de Istorie al Partidului, când Mihail Roller [...] organizează o serie de înregistrări cu ilegalişti [...] Se fac nişte anchete în legătură cu ceea ce se petrecuse la ISISP. Tatăl meu a considerat întotdeauna că această stare tensionată mai mult ca sigur i-a produs lui Roller un atac de cord şi că, de fapt, aceasta ar fi fost cauza morţii sale, şi nu presupusa sinucidere”[xvii].

Despre Roller se ştie cu certitudine că suferea de o formă gravă de diabet sau / şi de o gravă tulburare a tubului digestiv. Simptomele bolii erau vizibile încă de prin 1938, de când era închis la Jilava. Sorin Toma povesteşte despre înţelegerea pe care ceilalţi deţinuţi din celulă o aveau faţă de excesele provocate de boală ale lui Roller: din cele două găleţi de apă la care aveau acces toţi deţinuţii de-a lungul unei zile, una era destinată „setei” peste măsură a lui Roller. O imagine similară a acestei simptomatologii ne-o oferă şi o altă relatare a lui Florin Constantiniu: Roller apăruse, la un moment dat, inopinat la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, cu intenţia de a susţine o comunicare la cercul ştiinţific al studenţilor (!). Înainte de a-şi prezenta textul: Răscoala din flota română a Mării Negre, Roller ceruse o sticlă de apă pe care a băut-o toată „sorbind din pahar cu o gură ce [...] părea o ventuză”[xviii].

Tuturor acestor cauze fatale, trebuie să adăugăm şi drama provocată de moartea prematură a fiicei sale – Sonela, pentru care acesta nutrea o dragoste maladivă. În 1956, pe când se afla împreună cu tatăl său într-un sanatoriu, Roller fiind la tratament, fiica lui a suferit un groaznic accident – plonjând în bazin, aceasta s-a lovit accidental la cap. Această  lovitură avea să îi fie fatală[xix].

Se prea poate ca şi această dramă să îi fi grăbit sfârşitul.

Posteritatea lui Roller continuă să fie, dacă nu controversată, măcar plină de dileme. Urna care conţine rămăşiţele pământeşti ale „micului Stalin” al istoriografiei româneşti este depusă într-o firidă a unuia dintre columbarele Crematoriului „Cenuşa” din Bucureşti. Deşi nu avem date precise referitoare la diferite rude ale răposatei familii Roller, se pare că există cineva care are grijă de cele trei urne: a lui Roller, a soţiei lui, Sara şi a fiicei lui, Sonela. Flori proaspete sunt aduse şi depuse periodic alături de urnele celor trei …