Discreţia nu e cea mai vizibilă din recuzita de moravuri a scriitorului român. Modestia nici atât. Nici curajul, ce-i drept. De aceea excepţiile sunt stridente, când sunt. Acest paradox e ilustrat şi de Virgil Tănase. De o discreţie ţipătoare, deşi ca protagonist al propriei vieţi a trecut prin evenimente excepţionale, nu a simţit până acum nevoia să ne prezinte versiunea sa asupra întâmplărilor ieşite din comun în vârtejul cărora a nimerit la un moment dat. Ca protagonist al propriei literaturi, din nou discreţia sa dă peste margini. Considerat în România mai curând scriitor francez, mai cu seamă franceza fiind limba în care scrie, publicând la edituri franceze – cele câteva cărţi editate în ultimii ani în româneşte fiind practic intruvabile, destinul lui de scriitor ne este aproape necunoscut. Frustraţi în virtutea complexului nostru de cultură mică, de parcă perimetrul ar conta, de-a pururea obsedaţi de îndreptăţirea la un premiu Nobel, de parcă literatură fără acesta nu se poate, facem şi desfacem ierarhii nombriliste şi table de valori tribale. Dar toate pe o rază de doar câţiva kilometri, fără grijă pentru patrimonial real de valori. De la această distanţă, e drept, Virgil Tănase se vede mai greu. Că nu e perimetrul pricină de complexe ne-o spune convingător, în celebra sa carte (Danubius), Claudio Magris. El socoate cultura “popoarelor mici” “o fortăreaţă care oferă un adăpost sigur în momentele când ne simţim ameninţaţi de lume”. Totodată consideră complexul de cultură mică, în ambele sale valenţe: o dată, “sentimentul că trebuie neîncetat să îndrepte sau să şteargă această impresie”, apoi, dimpotrivă, sentimentul de mândrie ca şi cum această marginalitate ar fi “o distincţie”, ambele atitudini fiind în mod profund şi esenţial productive. Ce-ar fi fost Kafka, Elias Caneti, Cioran, E. Ionescu ş. a. fără această interiorizare a sentimentului de marginalitate? Magris aminteşte că Ulisses al lui Joyce e, până la urmă, rezultatul unei poveşti dramatice a destinului unui “popor mic”, ca metonimie a marii poveşti a destinului uman. Scriitor provenind dintr-o cultură mică, Virgil Tănase are curajul să se reprezinte doar pe sine.

Singuratic, el este şi un scriitor singular. Singular pentru că se numără printre puţinii scriitori români care-şi câştigă pâinea, şi nu uşor, în afara teatrului, din scris, şi asta în Franţa. Singular fiindcă a publicat şi publică la cele mai importante edituri franceze, iar cărţile sale se vând în tiraje de câte douăzeci de mii de exemplare şi sunt traduse în alte limbi, inclusiv în japoneză (cazul biografiilor Cehov şi Camus, urmând să publice şi o biografie Dostoievski, toate la Editura Gallimard). Se poate spune că Virgil Tănase este mai cunoscut în Japonia decât în ţara sa de origine. Fin prozator şi dramaturg, component al grupului oniric, alături de Dumitru Ţepeneag, Leonid Dimov şi alţii, grup ce a spart de fapt embargoul realismului socialist, ca exilat la Paris devine, fără voie, eroul unor întâmplări rocamboleşti. Fără voie fiindcă el este un scriitor ce se consideră pe sine scriitor şi-atât, unul funciarmente discret, lipsit de orice strop de vocaţie militantistă. Civismul său nu e de tranşee, cum fronda sa nu e una indusă. Istoria lui pare de roman poliţist: după exilarea scriitorului, regimul Ceauşescu trimite un agent la Paris pentru lichidarea opozanţilor Paul Goma şi Virgil Tănase. Serviciile secrete franceze află din timp şi demontează cu succes intenţiile dictatorului, iar împrejurările fac (descrise pe larg în cartea sa cea mai recentă) ca Virgil Tănase să fie dat “dispărut”, de fapt ascuns, cu concursul autorităţilor franceze şi chiar cu acela al preşedintelui François Mitterrand. Nu mai puţin rocamboleşti sunt şi alte atentate ale căror victimă ar fi trebuit să fie Paul Goma, alt singuratic.

E cel puţin ciudată marginalitatea către care sunt împinşi cei doi scriitori de linie întâi, atât prin operă, cât şi prin singularitatea curajului de a se opune regimului comunist, şi asta în timpuri atât de apăsat, de grosier anticomuniste. Să fie anticomunismul fundamentalist (Adam Michnik, celebrul disident, numindu-l “de peşteră”, în sensul metaforei platoniciene probabil) al “intelighenţiei” de azi aşa de ipocrit încât să oculteze curajul şi meritele reale ale unor scriitori în schimbul curajului fără primejdie, vid, de fanfară, al discursului postcomunist? Fiindcă, spre deosebire de intelighenţia cehă, poloneză, maghiară, al cărei glas s-a articulat răspicat din chiar  interiorul regimului comunist, în cultura română aproape n-au existat voci ale contestării puterii, dar printre cele puţine, fără doar şi poate, cele mai pregnante au fost ale lui Paul Goma şi Virgil Tănase. Despre curajul tardiv şi inutil al intelectualilor postcomunişti acelaşi Michnik, pe deplin întreptăţit moral să se pronunţe, spune că “nici lui Havel, nici lui Konrád şi nici mie (nu ne-a plăcut, n. m.) – fundamentalismul radicalilor anticomunişti, mai ales al celor care în anii dictaturii fuseseră muţi ca peştele, iar acum voiau să construiască spânzurători pentru comunişti”. În timp ce aceştia, intoleranţi acum, au tăcut conformist şi prudent în faţa răului, au “rezistat prin cultură”, disidenţii, după cum face mărturie Michnik, au fost însufleţiţi de “visul libertăţii; visul unei lumi pline de toleranţă, speranţă, respect pentru demnitatea umană, respingerea tăcerii conformiste în faţa răului”.

Dacă n-ar fi existat Institutul Român de Istorie Recentă, care i-a cerut să aştearnă pe hârtie acele întâmplări ale acelui timp, n-am fi aflat probabil niciodată versiunea lui Virgil Tănase. Fiindcă, trebuie spus, versiunile celorlalţi, de bună credinţă sau nu, în lipsa mărturiei protagonistului, reprezintă doar o reflexie a unui adevăr neconfruntat. Această mărturie s-a materializat într-o carte apărută la sfârşitul anului trecut şi, prin importanţa  desluşirilor pe care le aduce şi a documentelor probate, merită o deosebită atenţie. E vorba de Leapşa pe murite, document poliţist şi literar, Editura Adevărul, colecţia “Istorii subiective”, Bucureşti, 2011. Este, după spusa autorului, un “roman adevărat”, nicidecum carte memorialistică, “unde povestesc cum era cât pe ce să fiu ucis din porunca fostului nostru şef de stat şi cum am scăpat cu viaţă din bucuria altui şef de stat, cel al Franţei, care, ascunzându-mă, l-a tras pe şfară pe celălalt, lăsându-l să creadă că tentativa de asasinat a reuşit”, după cum precizează, într-un interviu recent. Că este un singuratic şi această mărturie o confirmă şi, o dată în plus, confirmă inaderenţa la orice gregaritate sau complicitate doctrinară interesată. Fapt ce i-a adus şi-i aduce în continuare deservicii. Această inaderenţă asumată este, pare-se, de vină pentru reticenţa cu care acest scriitor confirmat în străinătate, este întâmpinat la el acasă. Reticenţă de care scriitorul este absolut conştient, după cum reiese din acelaşi interviu: „Când ai, ca mine, senzaţia că-n viaţa asta tare n-ai făcut nod la aţă, teza Iuliei Barna despre cărţile pe care le-am scris (e vorba de o teză de doctorat, n. m., N. S.) e reconfortantă. Rămas scriitor străin în Franţa, pentru cei din ţară, unde am publicat totuşi trei romane scrise în română, ultimul de curând, rămân totuşi scriitor de limbă franceză, o greşeală de apreciere pe care, sper, timpul o va îndrepta – dacă nu cumva tocmai pentru că am încercat, cred, să-mi iau lumina din geniul aparte al limbii noastre, mişcarea generală a societăţii româneşti spre denaţionalizare şi deci, necesar, şi spre aculturalizare, mă va lepăda iarăşi spre-o margine de drum, redevenit “duşman de clasă” – al altei clase, dar tot duşman, şi ea, clasa, tot călăuzitoare către un viitor… etc.”

Impenitent incorigibil, Virgil Tănase, curând după plecarea sa în exil, va fi împins, sau mai degrabă se va lăsa împins „la o margine de drum” de către nucleul dur al emigraţiei româneşti, respingând cu aceeaşi exigenţă dictatul şi comandamentul est-etic, aşa cum în ţară îl refuzase pe cel ideologic, socotindu-le pe ambele echivalenţe extraliterare, alegând să se reprezinte doar pe sine şi arta sa. E poate cauza pentru care a fost şi este programatic marginalizat, iar succesele sale ocultate. S-a făcut şi se face în continuare tapaj de nevoia de revizuire în literatura română. Idee nu tocmai rea dacă s-ar aplica în forma ei cinstită, neanexionistă şi liberă de revanşă. Componenta principală a revizuirii „bune”, sinonimă mai degrabă cu reexaminarea, revizitarea, ar trebui s-o reprezinte recuperarea unor valori nedrept umbrite, fiindcă acţiunea critică este animată în mod natural de misiunea ei corectoare şi patrimonială, inventarierea cât mai riguroasă a valorii. Toate acestea cu instrumentele unui sănătos spirit critic, fireşte. Când ideea de revizuire se înclină mai apăsat către excomunicări, epurări, ocultări, aceasta năzuieşte mai curând la revizionism, părăsind teritoriul strict cultural, pătrunzând în aria de influenţă a cu totul altor reguli ale jocului. Se întâmplă ca regulile jocului să fie făcute de „grupuri de interese” culturale ce deţin suficientă autoritate şi influenţă pentru a redesena în folos propriu, şi în linii mult prea simpliste, un peisaj cultural ceva mai colorat decât linia în cretă trasată de „vitrinierii” noştri culturali permite să se vadă. Fără doar şi poate Virgil Tănase nu a fost nici în exil, nici în ţara comunistă şi postcomunistă un exponat privilegiat. Se întâmplă ca reconstituirea şi omologarea peisajului axiologic să fie mereu cu un pas în urma conştiinţei critice imediate, nu întotdeauna ferită de subiectivism şi  revanşă. De aceea bunăoară un prozator de primă mână precum Paul Goma nu şi-a făcut încă loc în conştiinţa superficială a literaturii române (fiindcă în cea pe termen lung cu siguranţă va fi), în timp ce  veleitari al căror cel mai important merit e gregaritatea instituţională îşi găsesc câte o alveolă, o „mică peşterică”, vorba aceluiaşi Goma, într-o istorie  provizorie, dar emfatică a literaturii române.

Cartea este o „dare de seamă” strictamente de ordin moral, o reconstituire operată sub somaţie, fiindcă, în modestia lui, autorul precizează că „mai puţin încrezător în excepţionalitatea destinului meu decât alţii în al lor, n-am considerat niciodată că particip într-un fel la istoria timpului meu şi n-am ţinut jurnale, n-am strâns arhive şi n-am păstrat în memorie ceea ce mi se părea a fi neînsemnat faţă de cărţile pe care le scriam şi care, ele, sunt, ar vrea să fie, mărturia mea…” Socotindu-se prin excelenţă un creator, nicidecum un mărturisitor, „considerând politicul o manifestare aparentă, perisabilă şi deci neglijabilă a înfruntării noastre cu lumea”, ironia face ca tocmai aparentul şi perisabilul să-i acapareze o bună parte din existenţă. Gesturile sale de revoltă sunt însă ale unui om normal, aflat sub vremi, şi cu suficientă conştiinţă civică pentru a nu se lăsa strivit cu totul, cu suficientă verticalitate pentru a riposta absurdului. Virgil Tănase nu-şi arogă nici un merit, dar, în mod evident, nu este nici un banal „rezistent prin cultură”. Poate că asimilarea sa greoaie în spaţiul literar românesc să fie consecinţa acestui hybris. Revizionismul se poate manifesta şi prin tăcere opacă şi ignorare deasă. Fapt este că se ştie prea puţin sau se uită foarte uşor şi, poate, vinovat, că interzicerea sa ca scriitor şi regizor de teatru, ba chiar condamnarea la moarte de către regimul comunist, i se trag de la un interviu dat din ţară şi publicat pe când era în ţară pe prima pagină a revistei „Les Nouvelles Littéraires”: Un scriitor cu căluşul în gură vorbeşte, precum şi, printre altele, de un pamflet virulent publicat la Paris, Ceauşescu I-ul, rege comunist. Şi iarăşi modestia e de vină de nedreptatea la care se supune pe sine susţinând că „în pofida ciudăţeniei sale, datorată în primul rând întâmplării, destinul meu e foarte asemănător cu cel al majorităţii concetăţenilor mei care n-au vrut să fie eroi, dar au încercat, cu mai mult sau mai puţin succes, să nu se-nece în mocirla care se revărsase peste noi! Care n-ar fi vrut să fie părtaşii crimelor care se săvârşeau, dar nici victimele unui regim pe care-l resimţeam mai degrabă ca pe un cataclism istoric căruia ar fi fost absurd să i te-mpotriveşti cum nu poţi stăvili un cutremur sau apele care se varsă peste mal, fiecare descurcându-se cum poate şi cum îl taie capul…” Că majoritatea cetăţenilor s-a salvat de la înecul în mocirlă este o evidenţă de bun simţ, însă dreptate are autorul mai cu seamă în privinţa acelei minorităţi ce se afla şi se află mai totdeauna deasupra cataclismelor, e vorba de categoria „mişeilor (…), a căror ferocitate n-aş pune-o pe seama sistemului politic, ci a firii lor, aşa cum fiarele rămân aceleaşi când pădurea-şi schimbă proprietarul, aceleaşi dacă trec frontiera… – experienţa exilului parizian şi, mai apoi, cea a României de după 1989 n-au făcut decât să-mi întărească această părere„. Unii din gânditorii „de front” îi numesc lichele, iar lichelele lichele rămân în orice regim; şi orice regim le zămisleşte.

Despre ele este vorba şi în evocarea imprudenţei tipice anilor de studenţie care i-au atras, deşi lipsit de „orice vocaţie politică sau sindicală”, destule pocinoage şi desolidarăzări. Până într-acolo încât „Cadrele didactice au priceput avertismentul înainte chiar de-a le fi fost dat şi, dacă ceva ar fi trebuit să mă îngrijoreze, aceasta era spaima lor. Cât despre colegi , „unii, foarte ocoşi după 1989, când şi-au putut scoate coada dintre picioare, m-au rugat să nu mai iau cuvântul la seminarele lor. Alţii, care mai apoi şi-au continuat cariera în Statele Unite perorând împotriva comunismului, mă pândeau pe după uşi ca să mi se vaite că nu pot face nimic pentru mine, fără să-mi explice exact ce anume ar trebui făcut şi de ce nu pot s-o facă. Câţiva mă urau făţiş nu pentru că ideile mele le-ar fi contrazis convingerile (pe care nu le aveau), ci pentru că nechibzuinţa mea îi obliga să ia o atitudine”. Nesăbuit sau nu, studentul devenit intelectualul de acum este cel care înţelege un tâlc pentru mulţi încă de neînţeles: acela că cel mai înverşunat refuz nu adversarii (politici sau de idei, aceia în luptă mai mult sau mai puţin dreaptă înfruntându-te) ţi-l opun, ci afinii ce se complac în miasmele Danemarcei: „Paradoxal, mai ales cei pe care îi bănuiam că-mi împărtăşesc ideile şi câteva doamne de familie bună care nu puteau fi suspectate de simpatii comuniste erau cei care sperau cel mai sincer să mă vadă sancţionat, ceea ce trebuia să le întărească convingerea că nu se poate face nimic şi că au dreptate să ţină capul plecat, şi să nu vrea să dreagă ei lumea, ca Hamlet nebunul”. Dar şi când capul îl vor ridica, după ce primejdia va fi trecut, fireşte, vor deveni cei mai intransigenţi iacobini. Pentru unii ca Virgil Tănase sau Paul Goma însă căluşul îndesat de orice ideologie constrictivă şi autarhică, va fi prima treaptă spre libertatea interioară şi refuzul compromisului. De la această deficienţă, iar nu calitate  – socoate autorul – aceea de „a nu fi în rând cu lumea”, s-a hrănit, constată el, retroactiv, întreaga evoluţie biografică. Dar nu o aşezare orgolioasă în calea lumii, ci situarea oarecum piezişă şi năucă a celui ce pricepe lucrurile oarecum anapoda, oarecum altfel decât cei mai mulţi. Un răspăr paşnic şi nu străin de candoare, nimic eroic în el, cu spaimă de „tortura morală” ce „poate schimba un om, transformându-l nu totdeauna în bine – de aceea m-au revoltat cei care au aruncat cu piatra mai iute decât ar fi fost cazul, şi mai ales când se dăduse voie de la poliţie să arunci cu piatra (din acest motiv, anticipez, anii de după 1989 mi s-au părut, din punct de vedere moral, mai vomitivi decât cei dinainte, pentru că josnicia care se revărsa în valuri nu mai era silită, şi jigodenia era acum o manifestare liberă şi mândră de purulenţele ei)”.

Sunt cele mai grele vorbe şi temperatura maximă la care se ridică reconstituirea  secvenţelor biografice, cu o geană întredeschisă către prezent. Iar ele nu se asmut asupra persoanelor, cât asupra năravurilor. Sunt oricum excepţia, nu dominanta tonului . Altfel, frapează firescul şi modestia privirii aruncate în urmă asupra unor întâmplări ieşite din comun. Fiindcă nu toate întâmplările vieţii sale caută să ni le împărtăşească autorul, ci strict acelea ce dobândesc o maximă semnificaţie narativă. Şi nu nouă pare să ni le desluşească, ci mai degrabă să se desluşească pe sine, fiindcă nu este un moralist. De altfel, are o teorie de mare bun simţ despre un concept pe care singur îl întemeiază: „morala de catastrofă”, care e „mai complicată decât vor să creadă unii şi alţii – mai ales cei care, prea timoraţi ca să iasă «la suprafaţă», stau cu capul la fund încât nici nu-şi dau seama că s-au înecat. Dozajul între gura de aer pe care trebuie s-o iei cu orice preţ ca să rămâi în viaţă şi timpul cât poţi sta fără să respiri e o problemă de conştiinţă personală, de constituţie lăuntrică pe care n-o putem şti decât fiecare pentru sine”, aşadar nicidecum ceilalţi, indiferent că te glorifică sau te judecă. Relative sunt şi proiecţiile pe care ni le facem asupra lumii, în care singura certitudine nu poate fi decât năzuinţa la o viaţă intelectuală normală şi dreptul de a exista, „dreptul la un petic de fericire personală”. Căutând acest drept în afara societăţii totalitare comuniste, ce pare a ni le oferi necondiţionat, putem afla că societatea occidentală nu e decât „cealaltă faţă a aceleiaşi monede” care ne refuză aceleaşi certitudini utopice, „cu singura deosebire că «legile obiective» ale materialismului istoric iau aici înfăţişarea legilor nu mai puţin obiective şi implacabile ale pieţei, prima grijă a cârmuitorilor noştri democratic aleşi fiind de-a ne spune cât sunt de neputincioşi în faţa «realităţilor economice»… şi care, aceştia, nu sunt nicidecum aleşi prin votul celor ce depind de ei!”

Fără să fie moralist, Virgil Tănase reactivează oportun „morala de catastrofă”, la fel de necesară atunci, ca şi acum. O carte despre normalitate ca antidot al imposturii.

Istoria se scrie în şoaptă. În ultima sîmbătă din luna februarie a anului trecut, Marius Oprea, şeful Institututului de Investigare a Crimelor Comunismului, a fost înlocuit din funcţie pe nepusă masă. Oprea nu va uita probabil niciodată pagina seacă din Monitorul Oficial, care a parafat schimbarea sa din fruntea instituţiei pe care o crease cu cîţiva ani înainte, deşi decizia plutea în aer de ceva timp. S-a amăgit singur, crezînd că poate negocia cu o putere care nu mai avea chef de un anticomunist nervos ce îl critica frecvent pe şeful Statului, ba îl mai căuta şi la trecut. În ultima vreme, temerarul istoric, cu părul cărunt, la o vîrstă nu tocmai venerabilă, se plimba nestingherit şi vocal cu dosare pe holurile Parchetului în speranţa că foşti securişti vor fi inculpaţi pentru crimele politice comise în timpul regimului comunist. A plecat Oprea, institutul a rămas.

Topologia specializării: teologie în loc de analiza comunismului

Conducerea institutului a trecut în responsabilitatea efectivă a şapte tineri (media de vîrstă este puţin peste 35 de ani). Printre ei, şi domnul Mihail Neamţu. Domnia sa a fost numit director ştiinţific în martie 2010, însă şi-a prezentat demisia „din motive personale“ luna trecută. Absolvent de Teologie Ortodoxă şi Filozofie, domnul Neamţu are un doctorat în studii religioase la King’s College (Londra), calităţi lingvistice remarcabile, multe apariţii editoriale, este posesor al unor burse prestigioase şi a nenumărate colaborări editoriale (1). Cine l-a auzit vorbind în public pe domnul Neamţu s-a convins uşor de erudiţia sa, de calităţile oratorice pe care le îmbină cu o siguranţă de sine remarcabilă.

Toate acestea nu pot însă suplini studierea comunismului. N-a scris niciodată vreun articol ştiinţific despre comunismul romånesc sau de aiurea, de ideologie, rezistenţă, nomenclatură, regimul autocratic dejist/ceauşist, despre viaţa privată sau despre orice altceva l-ar fi putut califica pentru ocuparea poziţiei amintite mai sus. Degeaba veţi încerca să identificaţi numele domnului Neamţu în vreo bibliografie a comunismului românesc. Agenda de cercetare academică nu avea cum să-l reţină. Altfel spus, la proba cu martori, domnia sa este în ofsaid. Dacă era un cercetător reputat al comunismului apreciat ca atare, cum de nu s-a regăsit domnul Neamţu în Comisia Tismăneanu, înfiinţată în aprilie 2006? Ne-am putea imagina că, în decurs de doar cîţiva ani, domnul Neamţu a reuşit să ardă etapele, să depăşească multe capete luminate care studiaseră ani la rînd dictaturile lui Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu,  dovedind competenţe ştiinţifice autentice. Dar nu s-a întîmplat aşa. Sigur, la aceste întrebări nu ar trebui să răspundă doar domnul Neamţu (căci domnia sa a fost doar alesul), ci şi cei cărora le datorează numirea în funcţie, cauţionînd, de fapt, o gravă eroare.

Valoarea contribuţiei domnului Neamţu la studierea comunismului este tot atît de evidentă precum aceea a Licăi Gheorghiu la evoluţia filmului românesc. Lica Gheorghiu, spun sursele – „izvoarele“, cum ni se spunea în primul an de facultate –, a fost fiica cea mare a dictatorului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, în ciuda a ceea ce credea domnul Neamţu la un moment dat. (Vasi)Lica i-a luat rapid minţile părintelui, după ce soţia l-a părăsit pentru un jandarm. Lica l-a debusolat pe cinicul veros, făcîndu-l pe „Bătrîn“ să comită multe nelegiuiri (şi) pentru ea. A fost o diletantă, spun astăzi regizori şi foşti colegi de scenă. Nu avea nimic din calităţile unui actor de film. Talentul ei stătea, de fapt, în puterea paşalîcului nomenclaturii, în omnipotenţa atotputernicului lider. Tatăl ei, îmbiat de regizori talentaţi de curte, a purtat-o prin foaierele teatrelor, prin studiourile de film şi pe oriunde şi-ar fi dorit (2) cea care era ironizată, într-o producţie din anii ’80, drept „Mirabela Bumbescu“. Sensibilitatea excesivă pentru Lica a apărut încă din închisoare, cînd Gheorghiu-Dej era în penitenciarul Craiova: „Această dragoste nam simţito nici la nevasta mea care ştiţi ce mia făcut şi mai mult am rugato sămi dea fotografia copiilor cel puţin so am la închisoare, dar ma refuzat, spunînd copiilor mei că nau tată! (…) Poate că şi ei (copiii, n.m.) îmi vor răsplăti cu o mîngîiere dacă voi ajunge la bătrîneţe şi nu voi muri la ocnă. (ortografia originală, n.m.)“ (3).

În 2009, Mihail Neamţu a enumerat cu francheţe propriile specializări: filozofie germană, patristică greacă, fenomenologie franceză (4). Însă aceste căi ştiinţifice netezite nu l-au împiedicat să ocupe o poziţie de frunte într-o instituţie a cărei menire era „administrarea şi analizarea, de o manieră riguroasă şi ştiinţifică, a memoriei regimului comunist din România, precum şi a consecinţelor acestuia“.

Afilierea domnului Mihail Neamţu la diferite asociaţii profesionale ne arată, de asemenea, absenţa oricărei relaţii cu analiza comunismului: Asociaţia Română de Filologie şi Hermeneutică Biblică, American Academy of Religion, Asociaţia Română de Istorie a Religiilor, Societatea română de Fenomenologie. La fel şi colocviile sau conferinţele la care a participat ori traducerile pe care le-a coordonat (Fundamentele bioeticii creştine; Drumul către Niceea; Crucea vizibilului;Desluşirea Tainei), ca să nu mai amintesc despre capitolele în volume colective ori despre studiile şi articolele în reviste foarte bine cotate.

Uneori, producţiile publicistice ale domnului Neamţu au fost reluate în volume de autor (5). Temele pe care domnia sa le abordează cu seninătate îl transformă nu într-un cercetător valoros al totalitarismului comunist, ci într-un atent observator al realităţii, lectura scrierilor sale fiind uneori o întreprindere relaxantă.

Acuitatea pentru viaţa politică, socială, culturală este evidentă în subiectele alese: evenimentele organizate de ICR, sistemul de învăţămînt, secularizarea, formarea adolescenţilor, familia contemporană, revoluţia sexuală, dilemele integrării europene, cariera lui Costel Busuioc, cronica filmului Viaţa celorlalţi, atacurile teroriste de la Bombay sau de la Londra, piesa Evangheliştii a Alinei Mungiu-Pippidi, islamismul, figura Patriarhului Teoctist, sărbătoarea Crăciunului, rromii, învăţămîntul teologic, clerul ortodox şi CNSAS, arhitectura urbană, cheltuielile publice ale primăriilor, invidia, războiul din Georgia, echipa lui Barack Obama, Michael Jackson, personaje ale vieţii cotidiene (Emil Constantinescu, Cristian Tudor Popescu, Ion Iliescu, Călin Popescu Tăriceanu ş.a.), demiterea preşedintelui, sindicatele, criza jurnalismului sau a patriotismului, limitele statului social, mineriada din 1990 etc.(6)

Alte două volume tratează cu predilecţie teme de teologie ortodoxă, insistînd pe „adîncirea şi amplificarea vocaţiei publice – deci, implicit, urbane a teologiei“ (7) – sau pe „redescoperirea tonului profetic în ambientul urban al teologiei“ (8). O altă colecţie de texte aprofundează reflecţii pe marginea unor lecturi din Baruch Spinoza, Carl Schmitt, Mircea Eliade, Karl Marx sau a unor portrete de cărturari (Jaroslav Pelikan, William F. Buckley Jr. şi Andrei Pleşu) (9). Ultimele eseuri, publicate sub titlul Zeitgeist, discută despre literatura de dinainte de 1989, despre spiritul public contemporan, despre lecturi ori subiecte filozofice (10). Aşa cum arătam mai sus, scrierile sale sînt onorabile, dar nu şi dovezi – fie şi superficiale – pentru a putea ghida numirea în calitatea de director ştiinţific la un centru specializat în studierea dictaturii comuniste. În plus, textele sale nu dovedesc faptul că domnul Neamţu ar fi călcat în vreo arhivă a vechiului regim. Personal, nu l-am auzit să insiste pe deschiderea arhivelor (altele decît ANR sau CNSAS) ori pe temele sensibile precum intersecţia ofiţerilor din structurile represive cu justiţia actuală.

Despre diletanţi

Lica Gheorghiu s-a simţit foarte bine în tribalizarea tăcută a comunismului românesc atîta vreme cît tatăl său a fost în viaţă. A fost însă şi o victimă a intrigii şi a secretomaniei de sectă ideologică. De pildă, a plătit scump relaţia cu medicul ieşean Gheorghe Plăcinţeanu, pe care l-a întîlnit la o petrecere, în 1958. Autoritarul său părinte nu l-a uitat pe medic, care ar fi refuzat să-i trateze mama la Bîrlad. S-a răzbunat cum doar un stalinist o putea face: l-a aruncat în închisoarea Rîmnicu Sărat, unde a şi murit, în 1961 (11).

Lica a trecut şi peste drama sa personală în schimbul unei cariere din ce în ce mai însorite. Mai marii cinematografiei îi propuneau roluri atrăgătoare, o încurajau necontenit. Regizori precum Liviu Ciulei, Lucian Bratu sau Mircea Drăgan au întreţinut himera spirituală cu care s-a hrănit fiica diletantă a unui dictator însetat de putere şi de spectacol. La apogeul unei cariere regizate fără reflectoare, Lica a jucat în Tudor (1963) alături de George Vraca şi de Emanoil Petruţ (12). Nici premiile şi nici ofertele tentante, sumele colosale şi opulenţa nu au mai contat la moartea bătrînului tată stalinist. Toate s-au risipit într-o clipă: casa, bijuteriile, cariera, gloria (13).

„Ironia nu există acolo unde plauzibilitatea referinţei istorice lipseşte“, opina domnul Neamţu într-un eseu (14). O remarcă echitabilă dacă priveşti cum domnia sa scrie şi teoretizează virtual despre o aşa-zisă mişcare politică numită Albă ca Zăpada, în timp ce Lica Gheorghiu chiar a jucat, şi încă într-un rol principal, în Harap Alb.

Diletantismul Licăi Gheorghiu şi a altora ca ea are însă un preţ. Aşa cum spunea cineva, profesionistul uneşte, diletantul dezbină. Cariera diletantului este efemeră. Chiriaş al istoriei, el dispare cînd se schimbă gazda. Nu face casă bună cu durata lungă. Nici nu-şi doreşte asta, întrucît el vine şi pleacă. E în voiaj de carieră. Ocupă musai poziţii care îi asigură vizibilitate, acces la resurse şi un loc călduţ de hibernare. Diletantul e pătimaş, didactic, încăpăţînat, egoist, dominator, lacom şi înfumurat. Deruta sa interioară este generată de expertiza celor din jur. Nu-i poate cuprinde, nu-i poate domina din punct de vedere profesional. Nu e pe tărîmul lui. Ce nu-l avantajează, ignoră pedant. Un diletant învaţă însă repede arta diversiunii. E abil şi stăpîn pe situaţie. Nu discută despre probleme în profunzime, ci alternează cazuistica generalizatoare cu sofismul aluziv. E un fin marcator de detalii ştiute de cînd lumea. Combate sulfuros tezele caduce. Este fatalmente pe lîngă subiect.

Diletanţii nu vin de nicăieri. Ei au părinţi ideologici. Îi cultivă şi îi salvgardează aproape fizic în scenete de teatru burlesc cu fapta sau cuvîntul. Diletanţii îşi sorb idolii. Dar toate acestea se întîmplă doar în aparenţă. Părintele e doar un mijloc de a epata. După ce rolul e jucat şi piesa încheiată, diletanţii îşi găsesc alţi maeştri. De fapt, ei cultivă efemerul la nesfîrşit şi se bizuie doar pe principiul acuităţii propriului interes. În final, dispar şi diletanţii, şi taţii lor ideologici… Rămîne însă gustul amar că, în România, cariera depinde uneori de un fatal bruiaj de caracter. De tată ideologic.

––––––––––––––––

1. Mihail Neamţu – Curriculum Vitae, accesibil on-line, la adresa http://www.iiccmer.ro/ro/ despre_iiccr/structura_iiccr/mihail_neamtu/ (10 octombrie 2011).
2. Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, prefaţă de Mircea Mihăieş, traduceri de Mircea Mihăieş, Alina Ghimpu, Ioana Ploeşteanu, Diana Roţcu, Laura Sion, Editura Univers, Bucureşti, 1995, pp. 133-134.
3. Apud Stelian Tănase, Clienţii lu’ Tanti Varvara: istorii clandestine, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, pp. 321-322.
4. Mihail Neamţu, Verbul ca fotografie. Disidenţe culturale şi comentarii politice, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2009, p. 7.
5. Mihail Neamţu, Elegii conservatoare. Reflecţii est-europene despre religie şi societate, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009; Idem, Verbul ca fotografie. Disidenţe culturale şi comentarii politice, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2009.
6. Am operat doar o selecţie aleatorie.
7. Mihail Neamţu, Gramatica ortodoxiei: tradiţia după modernitate, prefaţă de Mihai Şora, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 25.
8. Mihail Neamţu, Bufniţa din dărîmături. Insomnii teologice în Romånia postcomunistă, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 9.
9. Mihail Neamţu, Povara libertăţii: antiteze, paradigme şi biografii, cuvînt înainte de Vladimir Tismăneanu, Editura Polirom, Iaşi, 2009, passim.
10. Mihail Neamţu, Zeitgeist: tipare culturale şi conflicte ideologice, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2010.
11. Dumitru Lăcătuşu, „Cazul doctorului Plăcinţeanu“, în Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu, Stat şi viaţă privată în regimurile comuniste, Editura Polirom, Bucureşti, 2009, p. 295-309.
12. Vladimir Tismăneanu, Arheologia terorii, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, cu o postfaţă de Cristian Vasile, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2008, p. 209.
13. Lavinia Betea, Poveşti din cartierul Primăverii, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2010, p. 13-42.
14. Mihail Neamţu, Elegii conservatoare, ed. cit., p. 149.

Radu Călin Cristea

Fuga creierelor, fuga de “creiere” este titlul dat de Radu Călin Cristea comentariului său din ziarul Adevărul despre cartea Revoluția din depărtare, lansată recent la Salonul Cărții de la Paris. O carte din care Radu Călin Cristea desprinde următorul mesaj: Această fotogramă a exodului creierelor cotat de diverşi ca o carenţă de patriotism se vădeşte a fi, şi în morala acestor istorii cu exilaţi (totuşi) fericiţi, efectul unor obstrucţii grave ale colectivităţii faţă de elitele sale. Găsim şi logice explicaţii ale irepetabilei experienţe paşoptiste: accesul la din ce în ce mai stricatul aluat din ţară e blocat de riposta sistemică a mediocrităţii generalizate. Cam acesta ar fi mesajul subliminal al cărţii: nimeni nu pleacă din România trăznit de cheful aventurii sau căutând strict bunăstarea materială, ci expulzat de o societate ale cărei vechi şi rele metehne s-au perfecţionat într-o uluitoare cadenţă cu paşii spre democratizare.

Articolul integral îl puteți citi AICI.

Păunescu înmormântat în mare jale naţională, Vasile Paraschiv plecând dintre noi aproape clandestin. Cine a câştigat? Pe ce valori mizăm?

Acum vreo trei luni, când a plecat dintre noi Adrian Păunescu – Dumnezeu să-l ierte, că are ce ierta! – spiritul public, bine dirijat de televiziunile de doi bani duzina, a cunoscut o inflamare de o intensitate incredibilă. Deşi poetul Păunescu „murise” de la începutul anilor şaptezeci, cu volumul Fântâna somnambulă, în noiembrie trecut, murind propagandistul şi profitorul tuturor regimurilor ce purta acelaşi nume, a fost clasat drept poet naţional, îngropat cu salve de armă, în virtutea faptului că fusese decorat de bezmetica noastră tranziţie, nu ştiu pentru care fapte anume.

Zilele trecute, a părăsit această lume Vasile Paraschiv, un om care şi-a petrecut întreaga viaţă combaterii eroice şi singuratece tocmai a ceea ce iubise şi slăvise Păunescu, mă refer la regimul comunist, la Ceauşescu, la cultul personalităţii dictatorului. A fost petrecut dintre cei vii aproape clandestin, în Ploieştiul său natal, în prezenţa familiei, a câtorva prieteni şi discipoli târzii, a unora dintre concetăţenii săi şi a unora veniţi din alte părţi pentru a-i aduce un ultim omagiu.

E adevărat, era greu să aştepţi vreun semn din partea oficialităţilor faţă de o persoană care i-a refuzat preşedintelui decoraţia pe motiv că acesta a fost/este comunist. Este greu de înţeles de ce s-a simţit ofuscat preşedintele şi comilitonii săi – Vasile Paraschiv n-a făcut decât să reia chiar formula prezidenţială din confruntarea electorală cu dl Năstase, din 2004. Iar de la tembeliziunile noastre, ce să aştepţi? Ce rating poate aduce moartea unui mare disident, aproape uitat, comparativ cu bardul de la Bârca, cu propagandistul cu glas de tunet, chiar şi câteva zile înaintea morţii? Cine naiba a câştigat Revoluţia dacă îl jelim şi supraevaluăm pe unul dintre clasicii moderni ai propagandei comuniste şi aproape că nu ştim unde să-l ascundem pe unul dintre puţinii oponenţi reali ai comunismului de după instalarea lui Ceauşescu la putere? Pe ce valori mizăm? Încotro ne îndreptăm recunoştinţa şi compasiunea? Dacă nici aceasta nu este o lume pe dos, în conformitate cu valorile spre care înclină după o Revoluţie anticomunistă, eu unul nu ştiu care alta ar putea fi!
Greu de găsit doi oameni mai diferiţi! Păunescu profitor al comunismului şi tranziţiei, decorat de ambele regimuri, răsplătit regeşte pentru laudele aduse lui Ceauşescu, iar tranziţia răsplătindu-l şi cu scutirea soţiei de puşcărie după ce ucisese o familie întreagă conducând iresponsabil automobilul. De partea cealaltă, un om care n-a fost ferit de nici una din aberantele măsuri de represiune ale vechiului regim – izolarea, ridicarea de pe stradă, arestul la domiciliu, puşcăria, psihiatria represivă, bătaia în cel mai fizic sens al cuvântului, bătaia soră cu moartea. Şi o tranziţie care i-a refuzat nu doar împlinirea idealurilor, ci şi minimele măsuri reparatorii pe care le ceruse la un moment dat – că, deh!, faptele se prescriseseră!

Vasile Paraschiv nu mai este printre noi. Rămâne exemplul său luminos, desigur pentru cei care nu-l vor alege model pe Păunescu. Şi rămân în urmă două cărţi fundamentale pentru înţelegerea logicii regimului comunist şi a represiunii, dar şi, mai ales, logica rezistenţei, a opoziţiei: Lupta mea pentru sindicatele libere din România (Polirom, 2005) şi Aşa nu se mai poate, tovarăşe Ceauşescu! Memorii după 20 de ani (Curtea Veche, 2007). Cu prilejul lansării celei din urmă la Iaşi, într-un amfiteatru arhiplin de studenţi şi profesori, l-am văzut singura oară pe Vasile Paraschiv. Atâta energie concentrată într-un trup atât de puţin şi împuţinat de vârstă! O energie care iradia din ochii săi ca din nişte lasere. Dumnezeu să-l aibă în sfânta Sa pază.

Despre  moartea  lui  Vasile  Paraschiv  am  aflat  acum două ore dintr-un mesaj primit de la Doina Jela. Amestecul de tristeţe, revoltă şi amintiri a pus repede stăpânire pe mine. Primul lucru ce mi-a venit în minte a fost o întrebare formulată pe la începutul anilor 2000 de un tânăr doctorand român care studia în Statele Unite:

“Domnule Tudoran, ce a făcut de fapt Vasile Paraschiv de a-ţi afirmat că nici o enumerare ce include forme de dispreţ, rezistenţă faţă de dictatura comunistă nu poate lăsa pe dinafară numele lui fără să devină astfel o mărturie între incompletă şi total falsă?“

“Totul”, i-am răspuns. După care i-am enumerat tânărului tot ce am crezut că era important să ştie despre Vasile Paraschiv. Apoi, i-am dat o sacoşă plină ochi cu fotocopii, ziare, cărţi, bibliografie, două casete pe care le aveam de la Europa liberă etc. A fost o investiţie excelentă. Îl citesc de când în când pe tânărul de atunci şi mă bucur să văd cât de bine, de organic a integrat în sistemul său de cântărire a comunismului informaţii şi mărturii pe care le-a strâns cu meticulozitate ani şi ani la rând. Şi am zâmbit, întotdeauna cu bucurie, văzând că atunci când dă nume, cel al lui Vasile Paraschiv nu lipseşte.

Nu l-am  întâlnit niciodată pe Vasile Paraschiv. Aşa a fost să fie. Despre el, în aceste zile ale despărţirii de un mare luptător,  vor povesti cei care l-au cunoscut, cei care au luptat şi au pătimit alături de el, cercetători care ştiu astăzi că fără oameni ca Vasile Paraschiv puţine lucruri dintre cele ce au ţinut cândva România pe hartă s-ar fi întâmplat. Eu, unul, vreu să povestesc un episod ce nu are o legătură directă cu Vasile Paraschiv, dar are o mare semnificaţie pentru felul în care l-am înţeles pe acest erou.

Deseori, oameni ca Vasile Paraschiv au fost întrebaţi de ce a au făcut un lucru ori altul, de ce şi-au asumat riscuri enorme când, iată, până şi astăzi, minţi strălucite consideră că asemenea acte erau inutile, erau sortite eşecului, nu contau. Este un demers ce mă duce cu gândul la amintirea altui om la care am ţinut foarte mult, plecat şi el dintre noi acum câteva zile, unul dintre cei mai pricepuţi specialişti din domeniul dezvoltării internaţionale cu care am lucrat în ultimii 20 de ani – Terry H.

Era pe la începutul anilor ‘90, ne aflam împreună într-o ţară împovărată de nefericire. Oamenii locului îl ascultau pe Terry cu atenţie, dar el avea din ce în ce mai apăsat sentimentul că mesajul său “nu trece”. Nu se înşela. Nu peste multă vreme a avut şi confirmarea. La un moment dat, din sală a venit un punct de vedere:

“Bine, să spunem că, odată întorşi acasă, ne vom apuca să facem toate aceste lucruri pe care le învăţăm aici, că se vor schimba câteva lucruri la noi în sat, dar asta tot nu va rezolva nimic, fiindcă nenorocirea este prea mare şi nimeni nu va avea resurse şi timp să ajute pe toată lumea. Deci, până la urmă nu va conta…”

Terry a abandonat pe masă toate materialele pe care le folosea în expunerea sa. A închis proiectorul. A strâns trepiedul pe care instalase flip chartul ale cărui pagini erau pline de grafice etc. A făcut o pauză. Apoi a continuat:

“Vreau să vă povestesc o întâmplare petrecută în copilăria mea. Eram pe plajă, cu bunicul meu, după o furtună ce lăsase pe nisip sute de căluţi de mare. Bunicul se uita cu atenţie la ei. Din când în când se apleca, aduna câţiva şi îi arunca înapoi în apă. L-am întrebat de ce-o făcea. <<Ca să le dau o şansă să revină la viaţă>>. <<Bine, dar tot nu o să poţi să-i salvezi pe toţi, căci sunt prea mulţi, aşa că tot nu contează.>> Bunicul s-a oprit, s-a aplecat, a mai adunat câţiva căluţi de mare. S-a uitat la mine şi mi-a spus <<Băiete, poate ai dreptate, dar pentru aceştia conteză>>. După care a aruncat în apă căluţii abia culeşi de pe nisip.

Am început să mă aplec şi eu, să culeg căluţi alături de bunicul meu şi să-i arunc în apă. Ne-am oprit abia când soarele dispăruse de mult şi pe nisip era foarte greu să mai desluşim căluţii de mare. Ne-am întors acasă morţi de oboseală. Dacă mă întrebaţi care a fost pentru mine cea mai mare satisfacţie profesională, nu voi avea nici o ezitare să vă spun că a fost ziua când am învăţat de la bunicul meu că pentru aceştia contează… Am înţeles în acea zi ce vreau să fac în viaţă şi pentru vieţile altora. Acum, haideţi să ne întoarcem la trainingul nostru.”

Vasile Paraschiv a ştiut că “nimeni nu poate să schimbe lumea”, dar a crezut că pentru a se ivi şansa unui asemenea miracol, cineva trebuie să înceapă de undeva. N-a aşteptat să-i vadă pe alţii voluntarizându-se. A făcut pasul, a ieşit din rând, convins că asta contează…

Şi pentru mine, unul, a contat enorm.

Washington, DC., 4 februarie 2011

Mă  bagă  în  seamă  Mircea  Mihăieș:  sunt  un  detractor al lui Vladimir Tismăneanu, mă adaug celor ce îl atacă în chip feroce și nedrept pe acesta din urmă și, alături de alții, am pavat “drumul mentalității asasine“ care se manifestă prin ameninţări cu moartea transmise politologului. Aș fi unul dintre cei responsabili de ieșirea la rampă a mardeiașilor “securisto-legionari” și, printr-o tristă metamorfoză, din leu am devenit un soi de pasăre urmuziană, alăturându-mă unei “specii  de struț corcite cu păun(escu)”. Cu alte cuvinte, dacă mâine i se întâmplă ceva lui Vladimir Tismăneanu, voi fi printre cei responsabili moral de o crimă. Chiar dacă, ieşind dintr-o vilă de înalt demnitar, Vladimir Tismăneanu ar aluneca pe coaja unei banane de protocol.

La aşa ceva nu pot răspunde, fiindcă nu sunt medic.

Mircea Mihăieș îmi pune și câteva întrebări. Una – bazată pe constatarea că l-aș compara pe Vladimir Tismăneanu cu Adrian Păunescu – este: “Chiar nu e nicio diferență între firul de nisip din bocanc și autostrada de-o mie de kilometri?”

Răspund: ”Este.”

Și adaug: Mircea Mihăieș nu observă că mai degrabă îi compar pe Tismăneanu cel de lăudat cu Tismăneanu cel de disprețuit și pe Păunescu cel de lăudat cu Păunescu cel de disprețuit. Las altora plăcerea de a compara răul pe care îl pot provoca lumii ideologii şi răul pe care îl pot provoca poeţii-propagandişti. Eu, unul, m-am dumirit de mult în această privinţă.

O altă întrebare pe care mi-o pune Mircea Mihăieș este: “Chiar așa Dorin? Am înnebunit cu totul?“

Răspund: “Nu știu, Mircea. Poate că unii dintre noi n-au înnebunit. Poate suferă doar de un atac de gripă porcină. Le doresc însănătoșire grabnică.“

De înnebunit, pare să fi înnebunit “România profundă”.

A fost o vreme când toată lumea se temea de Păunescu, fiindcă era în graţiile lui Ceauşescu. În 1978, mi-am permis gestul sinucigaş de a spune, public, cizmarului-dictator şi poetului ce aducea ode sandalelor sale doctrinare ce credeam despre ei. Azi, Mircea Mihăieş crede că sunt avocatul poetului-propagandist, doar pentru că nu cred că e bine să te repezi cu scuipatul la înmormântare. Și-apoi, de ce nu i-au luat Mircea Mihăieș și Vladimir Tismăneanu la refec pe Ceaușescu și Păunescu încă de prin anii ‘70, ca să ne fie tuturor mai lesne la scuipat astăzi?

Tot azi, acolo unde la câteva ore după o moarte a scuipat Vladimir Tismăneanu, Traian Băsescu a găsit timp să depună o coroană de flori şi puterea să spună câteva cuvinte de bine. Cum mi se impută inconsecvenţa, mă întreb unde este consecvenţa lui Vladimir Tismăneanu. Cu alte cuvinte: unde este demisia?

Tot azi, preşedintele care şi-a însuşit condamnarea comunismului elaborată de Vladimir Tismăneanu mărturiseşte că, de ar fi condus România numai un deceniu, Ceauşescu ar fi rămas în amintirea noastră drept un conducător bun. Cum ar veni, nici comunismul nu ar mai fi avut de ce să fie condamnat. Spre deosebire de Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu – ţarul condamnării comunismului – tace chitic. Ratează încă o şansă de a demisiona. Citesc în această întâmplare un mesaj încurajator şi unul deprimant.

Cel încurajator – există în România cel puţin un om care nu se teme de Vladimir Tismăneanu: Traian Băsescu. Şi pentru asta nu-l acuză nimeni că pavează calea unor inşi cu propensiuni criminale. Cel deprimant: consecvenţa lui Vladimir Tismăneanu nu dă semne de redresare.

Ce mă întreabă Mircea Mihăieș despre traseismul lui Vladimir Tismăneanu? Nimic.

Ce răspund? Nimic. Fiindcă astăzi nu e prudent să-i răspunzi neîntrebat lui Mircea Mihăieș. Nici o grabă. Există mereu un mâine. Unul cordial, să sperăm, chiar dacă Vladimir Tismăneanu își va “reaminti” că, de fapt, în fundul sufletului său, el a fost mereu… creștin-democrat.

Mă bucur să aflu de la Mircea Mihăieş că Vladimir Tismăneanu este ovaţionat azi la Chişinău. M-aş fi bucurat mai vârtos, ba l-aş fi şi ovaţionat, în anii ‘90, dacă asemeni altor intelectuali fini şi angajaţi nu ar fi ocolit Chişinăul cu atâta succes. Pe atunci, forţele democratice din Moldova erau chiar mai stângace decât azi în administrarea rolului pe care doreau să-l joace. De-ar fi venit pe acolo mai mult know how, poate că în urmă cu trei zile, Vladimir Voronin şi tovarășii săi ar fi câştigat ceva mai puțin 42 de mandate în Parlament din cele 101 și Alianța pentru Integrare Europeană ar fi reușit să prindă măcar cel 61 de mandate necesare alegerii președintelui țării.

Ajutorul dat mai micuților lumii, după ce au intrat deja în moarte clinică, nu-mi dă fiori de admirație.

În cei şapte ani lucraţi acolo (1993-2000), n-am auzit ca Vladimir Tismăneanu să fi fost interest să dea ochii cu Moldova. În schimb, Păunescu era extrem de prezent şi avea antecedente puternice. Era imposibil să explici moldovenilor că Moldova poate fi iubită şi altfel decât o făcea Păunescu. Nu existau probe prea convingătoare. Nu comit, încă o dată, “sacrilegiul” unei comparaţii, fac o simplă  constatare.

Păunescu a câştigat Moldova prin neprezentarea altor oferte. Era obsedat de Basarabia încă din studenţie și vorbea, în gura mare, despre soarta ei tragică. S-a pus cumva de o Comisie pentru Condamnarea Comunismului la Chişinău, de a devenit Vladimir Tismăneanu atât de interest de Republica Moldova şi ovaţiile celor pe care urmează să-i izbăvească de fantomele comunismului?

De la Păunescu nu m-am așteptat la nimic bun după 1989. Bine am făcut. De la Vladimir Tismăneanu m-am așteptat numai la lucruri bune. Rău am făcut.

Aflu de la Mircea Mihăieș că Vladimir Tismăneanu poate fi considerat un disident.

Nici o obiecție. Doar o precizare: sunt de partea celor ce cred că termenul de disidenţă se aplică unor atitudini “dinăuntru”, nu “de din afară”. Vladimir Tismăneanu a scris pagini memorabile despre Paul Goma, Doina Cornea, Vasile Paraschiv, Radu Filipescu şi alţii. O trudă  importantă şi complementară trudei istovitoare și plină de riscuri a disidenţilor. Spre a rămâne la literatură, aş spune că scriind despre M. Eminescu, Titu Maiorescu nu devenea poet. Meritele amândurora sunt majore, dar diferite.

Revenind la “mardeiașii securisto-legionari” care abia ar aştepta un semn de la mine spre a-l linşa pe Vladimir Tismăneanu, mă întreb unde a fost verbul vibrant al lui Mircea Mihăieş, când Vladimir Tismăneanu a uns Director Ştiinţific la IICCMER un domn care, prin anii ‘90, muştruluia intelectualitatea ţării pentru vina de neiertat de a nu fi înţeles măreţia Legiunii?

Îi mulţumesc lui Mircea Mihăieş că îmi deschide ochii cu privire la demersurile teoretice ale lui Vladimir Tismăneanu “pentru înțelegerea naturii criminale a bolşevismului”. Mă întreb însă dacă actele de bolşevism pot fi scuzate de analizele teoretice ale ciumei cu acelaşi nume?

Iată un exemplu: am numit “Anschluss-stalinist” matrapazlâcul ce a avut drept scop preluarea în forţă de către Vladimir Tismăneanu a institutelor conduse de Dinu Zamfirescu şi Marius Oprea. Dacă termenul este incovenabil, Mircea Mihăieş poate propune un altul. Lucrurile sunt prea grave spre a ne risipi în cochete războaie semantice. Simplu: dispreţuiesc şi stalinismul, şi stalinismul pentru eternitate, ba chiar şi stalinismul pentru conformitate.

Nu m-am solidarizat “în ultima clipă”, cum spune Mircea Mihăieş cu Vladimir Tismăneanu cel ameninţat cu moartea. Cu acel Vladimir Tismăneanu, m-am solidarizat imediat ce am auzit despre mârşăvia respectivă. Mircea Mihăieș știe de mult în ce și de ce am fost și voi fi mereu solidar cu Vladimir Tismăneanu și în ce și de ce nu pot fi solidar cu Vladimir Tismăneanu.

Într-o societate polarizată până la halucinaţie, ameninţările cu moartea sunt mai frevente decât crizele de demnitate ori necesarele şedinţe de pus puţintică cenuşă pe creştet. Se ameninţă vânjos, din toate colţurile, spre toate zările. Iată ce mărturisea public acum câteva zile un prieten, cunoscut scriitor şi jurnalist: “…un român din Spania, mare admirator al lui Păunescu, mi-a promis solemn că va avea grijă de nevasta și copilul meu, iar un membru al Legiunii franceze, că se va ocupa personal de mine.”

Dacă pentru toţi cei aflaţi – simultan ori pe rând – în asemenea situaţii s-ar cere preşedintelui României asigurarea de protecţie şi pază, Traian Băsescu ar avea nevoie de o populaţie cam cât a Chinei. Doar aşa o parte din populaţia activă a României ar putea să se ocupe şi cu altceva în afară de protejarea şi păzirea celor ameninţaţi.

Nu bagatelizez aici un pericol real, îl pun doar într-o perspectivă ceva mai cuprinzătoare. În ea intră şi responsabilitatea celor ce au ajutat la o polarizare paranoică a societăţii, ruptură capabilă de acte criminale. Nu-mi aduc aminte să fi participat la această acțiune iresponsabilă.

Nu-mi aduc aminte să o fi pus, ca alții, la zid pe Doina Cornea, pentru că a avut altă opțiune decât mine. M-am rezumat la a nu vota ca Doina Cornea și am continuat să-i port respectul și recunoștința meritate  pentru tot ce a făcut, pe când alții făceau în pantaloni de frică, înainte de 1989, doar când auzeau pomenit numele acestei femei, devenită  un brand de țară. În cazul de faţă, cred că problema solidarității este alta: de ce preferă Vladimir Tismăneanu să fie mai solidar cu Vladimir Tismnăneanu cel de dispreţuit, decât cu Vladimir Tismăneanu cel de admirat?

Un anglist ca Mircea Mihăieș știe bine diferența între ”team up” și ”gang up”. Că eu am ales să nu trăiesc în haită, nu mă face un om mai bun decât sunt. Mă ajută doar să rămân om. Prefer o neîmplinire de acest fel unei împliniri care să mă hăituiască pentru tot restul vieţii.

Morala fără fabulă este că până la urmă țucălarul visează să ajungă țucal. Evident, nu poţi împiedica pe nimeni să-şi vadă visul cu ochii. Cred, doar, că e bine să ajuţi somnabulul până nu ajunge chiar pe streaşina casei. Unele metamorfoze nu sunt deloc ovidiene.

Cum textul ce l-a încrâncenat profund pe Mircea Mihăieş era, de fapt, unul despre curajul de a accepta dispreţul celorlalţi şi laşitatea de a te crede totdeuna doar urât, accept cu stoicism dipreţul lui Mircea Mihăieş şi mă bucur că nu dă dovada lașității de a urî.

Dacă şi aceste rânduri vor face să se ”încrânceneze carnea” pe Mircea Mihăieş, în mod cert nu tot Păunescu este de vină. Nici măcar Tismăneanu.

P.S. Ce face victimizatul struțo-păunescului, în vreme ce lumea se ceartă de dragul lui? Ei bine, se întreabă ce ar fi zis Monica Lovinescu și Virgil Ierunca la moartea lui Păunescu. Eu nu mă întreb, chiar știu ce ar fi spus cei doi (după numele cărora se tot ascunde și a căror memorie o tot folosește jenant de interesat), când  Tismăneanu a sărbătorit reușita  Anschlusului-stalinist: “Rușine, Vladimir!”

În vreme ce unii încearcă să limpezească niște ape tulburi, alții continuă să le tulbure.

În numărul 553, din 3 decembrie, a.c., al revistei “Observator cultural”, sora lui Mihai Botez, dna Viorica Oancea, publică textul de mai jos:

“Stimate domnule Şimonca,

Revista dumneavoastră a publicat  o „avanpremieră“ la volumul Eu, fiul lor de Dorin Tudoran. În avanpremieră, era prezentat un fragment din prefaţa dlui Radu Ioanid în care se preciza că Mihai Botez „pînă la proba contrarie, pare să fi fost o sursă a DSS, care nu a semnat un angajament, dar care, fiind ofiţer DSS, a dat informaţii în clar“. Întreaga argumentaţie a acuzelor împotriva lui Mihai Botez se bazează pe această aserţiune.

La vremea respectivă, mi-aţi oferit, cu corectitudinea jurnalistică pe care alte reviste nu au avut-o, un spaţiu pentru dreptul la replică şi-un spaţiu în rubrica „Opinii“ de pe site-ul revistei Observator cultural. Pornind de la adevărul simplu că o informaţie despre apartenenţa sau nu a lui Mihai Botez în structurile informative ale fostei Securităţi nu este secret de stat şi nu atinge siguranţa naţională, am făcut o cerere la SRI, în care am cerut să se caute în arhivele lor şi în alte documente dacă există vreo informaţie în acest sens.

Răspunsul de la SRI, Sectorul „Relaţii cu Cetăţenii“:

„Doamnei Viorica Oancea

Municipiul Bucureşti, strada Tudor Arghezi nr. 52, sector 1

Nr. 70641 din 15.11.2010

Ca urmare la solicitarea dumneavoastră formulată în memoriul nr. 70641 din 04.11. 2010, vă comunicăm că, în urma verificărilor efectuate în documentele de evidenţă gestionate la nivelul instituţiei noastre, domnul Botez Mihai nu a fost identificat ca făcînd parte din fostele structuri de informaţii şi/ sau din Serviciul Român de Informaţii.

Cu stimă,

Şeful Sectorului

ss indescifrabil“

Vă trimit, aşadar, acest răspuns de la SRI şi anexez documentul în original, cu rugămintea de a-l publica, pentru dreapta informare a cititorilor revistei Observator cultural.

Cu mulţumiri,

Viorica Oancea“

*

Dna Viorica Oancea comite un fals.

Nici în studiul introductiv semnat în “Eu, fiul lor”, nici în fragmentele apărute în “Observator cultural” (nr. 539, 26 august, a.c.,http://bit.ly/i9aIcl), dl Radu Ioanid nu scrie despre Mihai Botez, cum afirmă calomnios  dna Oancea, „pînă la proba contrarie, pare să fi fost o sursă a DSS, care nu a semnat un angajament, dar care, fiind ofiţer DSS, a dat informaţii în clar“, ci “pînă la proba contrarie și bazîndu-se exclusive pe documentele din dosarul lui Dorin Tudoran, Mihai Botez pare să fi fost o <sursă> a DSS care nu a semnat un angajament cu Direcția I sau cu UM 0800 SMB și care a dat informații DSS <în clar>.”

Sintagma “fiind ofițer DSS” este o invenție frauduloasă a dnei Oancea.

Răspunsul SRI către cererea dnei Oancea lămurește o cu totul altă întrebare, pe care dl Ioanid nu a formulat-o.

Printre anexele publicate în “Eu, fiul meu” se află și un “Index de termeni și abrevieri cu utilizare frecventă în documentele Securității” preluat de pe site-ul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității – CNSAS:

http://www.cnsas.ro/documente/arhiva/Dictionar%20termeni.pdf

Cum a pretins în intervenții anterioare că a citit cartea la care face referiri — “Eu, fiul lor” -, dna Viorica Oancea nu are nici măcar scuza că nu ar fi luat notă de diferența între calitățile de “ofițer DSS” și “sursă”.

Orice discuție onestă presupune niște precondiții. Printre ele se numără buna-credință și capacitatea de a înțelege ce citești. Neîndeplinirea lor transformă discuția fie într-o pălăvrăgeală lipsită de orice noimă, fie într-o încercare de deturnare a atenției de la fondul problemei.

Un fals cu picioare foarte scurte și cu o viață pe măsură.

“Cea mai păcătoasă însuşire a politicii este  capacitatea de a invada totul”, constată intelectualul Sever Voinescu spre consternarea omului politic Sever Voinescu. Și mai citim: “Intelectualii – crede Julien Benda – sînt vinovaţi pentru că ei îşi folosesc prestigiul şi înzestrările persuasive spre a injecta politică peste tot… Politizarea segmentelor sociale care, în mod natural, nu au nimic de-a face cu politica este cel mai grav atentat la adevăr în societăţile contemporane. De altfel, cred că aceasta este cea mai serioasă lecţie pe care istoria secolului trecut ne-o dă: politizarea integrală a societăţii nu este efectul totalitarismului, ci primul pas spre acesta”. Dar prezentul, apropo de politizarea halucinantă de care avem parte, oare ce lecție ne dă?

Textul integral îl puteti citi aici.