Nota editorului:

Documentele din această carte au fost alese din cele trei volume ale dosarului de urmărire informativă deschis lui Coenraad Stork în primăvara anului 1988. Abia venit la Bucureşti, în calitate de ambasador al Regatului Ţărilor de Jos, el i-a uimit cu dezinvoltura sa, neobişnuită la un diplomat, mai ales unul acreditat într-o ţară socialistă, pe oficialii români, printre care şi oamenii Securităţii, care îl suspecta de spionaj. A fost repede „dat în lucru“ la Direcţia a III-a, Contraspionajul. Indicativele din antetul unor documente arată că informaţiile proveneau şi de la alte direcţii şi unităţi speciale ale Securităţii care se ocupau cu filajul persoanelor, interceptarea convorbirilor telefonice şi a corespondenţei. Apar şi note de convorbire şi rapoarte din ministerele ori din instituţiile culturale pe care Coen Stork le-a vizitat. Aşadar, printr-o imensă şi costisitoare desfăşurare de forţe, Securitatea ajunsese, în decembrie 1989, să-i cunoască destul de bine preocupările, stilul de lucru şi prietenii români. Avea deja un profil, iar pe baza lui urzea o acţiune de compromitere, prin care regimul de la Bucureşti căuta să scape de incomodul şi curiosul diplomat occidental.
Coen Stork a avut însă „şansa“ de a petrece la Bucureşti ultimii doi ani ai regimului comunist şi de a cunoaşte de multe ori nemijlocit situaţia politică şi economică a României. Era protejat, dar şi constrâns de prevederile Convenţiei de la Viena privind statutul personalului diplomatic din 1961, ratificată de România în 1968. Însă cetăţenii români trebuiau să se supună unei legislaţii insuportabile: Legea nr. 23/1971, H.C.M.nr.18/1972, H.C.M. 19/1972, care reglementau problema apărării secretului de stat şi modul de stabilire a relaţiilor cu străinii, Legea nr. 25/1969 privind regimul străinilor în Republica Socialistă România. Decretul Consiliului de Stat nr. 408 din 26 decembrie 1985 privind unele măsuri referitoare la apărarea secretului de stat şi la modul de stabilire a relaţiilor cu străinii relua într-o formă şi mai apăsătoare vechile restricţii şi dădea dreptul Securităţii să-şi trimită ofiţerii dintr-o unitate special creată – U.M. 0500/A –în toate instituţiile centrale ale statului sub acoperirea unor responsabili cu protocolul sau cu biroul de documente secrete, îngreunând astfel şi libertatea de mişcare a diplomaţilor străini. Principiul de editare a fost simplu, bazat pe transcrierea integrală. Ordinea este cea din dosar, care aproape fără greş este şi cea cronologică. Notele marginale, însemnările şi rezoluţiile diferitelor persoane din aparatul de securitate au fost reproduse în note de subsol. Au fost semnalate şi lacunele, cuvintele ilizibile şi porţiunile anonimizatede C.N.S.A.S. Dacă s-a considerat strict necesar, referirile la evenimente, acte normative, publicaţii şi persoane de la sfârşitul anilor 1980 au fost explicate, apelând la diverse surse, în notede subsol. Editorul acestor documente le mulţumeşte doamnei Dana Crişan şi domnului Răzvan Brăileanu. Nu în ultimul rând, domnului Coen Stork

Discreţia nu e cea mai vizibilă din recuzita de moravuri a scriitorului român. Modestia nici atât. Nici curajul, ce-i drept. De aceea excepţiile sunt stridente, când sunt. Acest paradox e ilustrat şi de Virgil Tănase. De o discreţie ţipătoare, deşi ca protagonist al propriei vieţi a trecut prin evenimente excepţionale, nu a simţit până acum nevoia să ne prezinte versiunea sa asupra întâmplărilor ieşite din comun în vârtejul cărora a nimerit la un moment dat. Ca protagonist al propriei literaturi, din nou discreţia sa dă peste margini. Considerat în România mai curând scriitor francez, mai cu seamă franceza fiind limba în care scrie, publicând la edituri franceze – cele câteva cărţi editate în ultimii ani în româneşte fiind practic intruvabile, destinul lui de scriitor ne este aproape necunoscut. Frustraţi în virtutea complexului nostru de cultură mică, de parcă perimetrul ar conta, de-a pururea obsedaţi de îndreptăţirea la un premiu Nobel, de parcă literatură fără acesta nu se poate, facem şi desfacem ierarhii nombriliste şi table de valori tribale. Dar toate pe o rază de doar câţiva kilometri, fără grijă pentru patrimonial real de valori. De la această distanţă, e drept, Virgil Tănase se vede mai greu. Că nu e perimetrul pricină de complexe ne-o spune convingător, în celebra sa carte (Danubius), Claudio Magris. El socoate cultura “popoarelor mici” “o fortăreaţă care oferă un adăpost sigur în momentele când ne simţim ameninţaţi de lume”. Totodată consideră complexul de cultură mică, în ambele sale valenţe: o dată, “sentimentul că trebuie neîncetat să îndrepte sau să şteargă această impresie”, apoi, dimpotrivă, sentimentul de mândrie ca şi cum această marginalitate ar fi “o distincţie”, ambele atitudini fiind în mod profund şi esenţial productive. Ce-ar fi fost Kafka, Elias Caneti, Cioran, E. Ionescu ş. a. fără această interiorizare a sentimentului de marginalitate? Magris aminteşte că Ulisses al lui Joyce e, până la urmă, rezultatul unei poveşti dramatice a destinului unui “popor mic”, ca metonimie a marii poveşti a destinului uman. Scriitor provenind dintr-o cultură mică, Virgil Tănase are curajul să se reprezinte doar pe sine.

Singuratic, el este şi un scriitor singular. Singular pentru că se numără printre puţinii scriitori români care-şi câştigă pâinea, şi nu uşor, în afara teatrului, din scris, şi asta în Franţa. Singular fiindcă a publicat şi publică la cele mai importante edituri franceze, iar cărţile sale se vând în tiraje de câte douăzeci de mii de exemplare şi sunt traduse în alte limbi, inclusiv în japoneză (cazul biografiilor Cehov şi Camus, urmând să publice şi o biografie Dostoievski, toate la Editura Gallimard). Se poate spune că Virgil Tănase este mai cunoscut în Japonia decât în ţara sa de origine. Fin prozator şi dramaturg, component al grupului oniric, alături de Dumitru Ţepeneag, Leonid Dimov şi alţii, grup ce a spart de fapt embargoul realismului socialist, ca exilat la Paris devine, fără voie, eroul unor întâmplări rocamboleşti. Fără voie fiindcă el este un scriitor ce se consideră pe sine scriitor şi-atât, unul funciarmente discret, lipsit de orice strop de vocaţie militantistă. Civismul său nu e de tranşee, cum fronda sa nu e una indusă. Istoria lui pare de roman poliţist: după exilarea scriitorului, regimul Ceauşescu trimite un agent la Paris pentru lichidarea opozanţilor Paul Goma şi Virgil Tănase. Serviciile secrete franceze află din timp şi demontează cu succes intenţiile dictatorului, iar împrejurările fac (descrise pe larg în cartea sa cea mai recentă) ca Virgil Tănase să fie dat “dispărut”, de fapt ascuns, cu concursul autorităţilor franceze şi chiar cu acela al preşedintelui François Mitterrand. Nu mai puţin rocamboleşti sunt şi alte atentate ale căror victimă ar fi trebuit să fie Paul Goma, alt singuratic.

E cel puţin ciudată marginalitatea către care sunt împinşi cei doi scriitori de linie întâi, atât prin operă, cât şi prin singularitatea curajului de a se opune regimului comunist, şi asta în timpuri atât de apăsat, de grosier anticomuniste. Să fie anticomunismul fundamentalist (Adam Michnik, celebrul disident, numindu-l “de peşteră”, în sensul metaforei platoniciene probabil) al “intelighenţiei” de azi aşa de ipocrit încât să oculteze curajul şi meritele reale ale unor scriitori în schimbul curajului fără primejdie, vid, de fanfară, al discursului postcomunist? Fiindcă, spre deosebire de intelighenţia cehă, poloneză, maghiară, al cărei glas s-a articulat răspicat din chiar  interiorul regimului comunist, în cultura română aproape n-au existat voci ale contestării puterii, dar printre cele puţine, fără doar şi poate, cele mai pregnante au fost ale lui Paul Goma şi Virgil Tănase. Despre curajul tardiv şi inutil al intelectualilor postcomunişti acelaşi Michnik, pe deplin întreptăţit moral să se pronunţe, spune că “nici lui Havel, nici lui Konrád şi nici mie (nu ne-a plăcut, n. m.) – fundamentalismul radicalilor anticomunişti, mai ales al celor care în anii dictaturii fuseseră muţi ca peştele, iar acum voiau să construiască spânzurători pentru comunişti”. În timp ce aceştia, intoleranţi acum, au tăcut conformist şi prudent în faţa răului, au “rezistat prin cultură”, disidenţii, după cum face mărturie Michnik, au fost însufleţiţi de “visul libertăţii; visul unei lumi pline de toleranţă, speranţă, respect pentru demnitatea umană, respingerea tăcerii conformiste în faţa răului”.

Dacă n-ar fi existat Institutul Român de Istorie Recentă, care i-a cerut să aştearnă pe hârtie acele întâmplări ale acelui timp, n-am fi aflat probabil niciodată versiunea lui Virgil Tănase. Fiindcă, trebuie spus, versiunile celorlalţi, de bună credinţă sau nu, în lipsa mărturiei protagonistului, reprezintă doar o reflexie a unui adevăr neconfruntat. Această mărturie s-a materializat într-o carte apărută la sfârşitul anului trecut şi, prin importanţa  desluşirilor pe care le aduce şi a documentelor probate, merită o deosebită atenţie. E vorba de Leapşa pe murite, document poliţist şi literar, Editura Adevărul, colecţia “Istorii subiective”, Bucureşti, 2011. Este, după spusa autorului, un “roman adevărat”, nicidecum carte memorialistică, “unde povestesc cum era cât pe ce să fiu ucis din porunca fostului nostru şef de stat şi cum am scăpat cu viaţă din bucuria altui şef de stat, cel al Franţei, care, ascunzându-mă, l-a tras pe şfară pe celălalt, lăsându-l să creadă că tentativa de asasinat a reuşit”, după cum precizează, într-un interviu recent. Că este un singuratic şi această mărturie o confirmă şi, o dată în plus, confirmă inaderenţa la orice gregaritate sau complicitate doctrinară interesată. Fapt ce i-a adus şi-i aduce în continuare deservicii. Această inaderenţă asumată este, pare-se, de vină pentru reticenţa cu care acest scriitor confirmat în străinătate, este întâmpinat la el acasă. Reticenţă de care scriitorul este absolut conştient, după cum reiese din acelaşi interviu: „Când ai, ca mine, senzaţia că-n viaţa asta tare n-ai făcut nod la aţă, teza Iuliei Barna despre cărţile pe care le-am scris (e vorba de o teză de doctorat, n. m., N. S.) e reconfortantă. Rămas scriitor străin în Franţa, pentru cei din ţară, unde am publicat totuşi trei romane scrise în română, ultimul de curând, rămân totuşi scriitor de limbă franceză, o greşeală de apreciere pe care, sper, timpul o va îndrepta – dacă nu cumva tocmai pentru că am încercat, cred, să-mi iau lumina din geniul aparte al limbii noastre, mişcarea generală a societăţii româneşti spre denaţionalizare şi deci, necesar, şi spre aculturalizare, mă va lepăda iarăşi spre-o margine de drum, redevenit “duşman de clasă” – al altei clase, dar tot duşman, şi ea, clasa, tot călăuzitoare către un viitor… etc.”

Impenitent incorigibil, Virgil Tănase, curând după plecarea sa în exil, va fi împins, sau mai degrabă se va lăsa împins „la o margine de drum” de către nucleul dur al emigraţiei româneşti, respingând cu aceeaşi exigenţă dictatul şi comandamentul est-etic, aşa cum în ţară îl refuzase pe cel ideologic, socotindu-le pe ambele echivalenţe extraliterare, alegând să se reprezinte doar pe sine şi arta sa. E poate cauza pentru care a fost şi este programatic marginalizat, iar succesele sale ocultate. S-a făcut şi se face în continuare tapaj de nevoia de revizuire în literatura română. Idee nu tocmai rea dacă s-ar aplica în forma ei cinstită, neanexionistă şi liberă de revanşă. Componenta principală a revizuirii „bune”, sinonimă mai degrabă cu reexaminarea, revizitarea, ar trebui s-o reprezinte recuperarea unor valori nedrept umbrite, fiindcă acţiunea critică este animată în mod natural de misiunea ei corectoare şi patrimonială, inventarierea cât mai riguroasă a valorii. Toate acestea cu instrumentele unui sănătos spirit critic, fireşte. Când ideea de revizuire se înclină mai apăsat către excomunicări, epurări, ocultări, aceasta năzuieşte mai curând la revizionism, părăsind teritoriul strict cultural, pătrunzând în aria de influenţă a cu totul altor reguli ale jocului. Se întâmplă ca regulile jocului să fie făcute de „grupuri de interese” culturale ce deţin suficientă autoritate şi influenţă pentru a redesena în folos propriu, şi în linii mult prea simpliste, un peisaj cultural ceva mai colorat decât linia în cretă trasată de „vitrinierii” noştri culturali permite să se vadă. Fără doar şi poate Virgil Tănase nu a fost nici în exil, nici în ţara comunistă şi postcomunistă un exponat privilegiat. Se întâmplă ca reconstituirea şi omologarea peisajului axiologic să fie mereu cu un pas în urma conştiinţei critice imediate, nu întotdeauna ferită de subiectivism şi  revanşă. De aceea bunăoară un prozator de primă mână precum Paul Goma nu şi-a făcut încă loc în conştiinţa superficială a literaturii române (fiindcă în cea pe termen lung cu siguranţă va fi), în timp ce  veleitari al căror cel mai important merit e gregaritatea instituţională îşi găsesc câte o alveolă, o „mică peşterică”, vorba aceluiaşi Goma, într-o istorie  provizorie, dar emfatică a literaturii române.

Cartea este o „dare de seamă” strictamente de ordin moral, o reconstituire operată sub somaţie, fiindcă, în modestia lui, autorul precizează că „mai puţin încrezător în excepţionalitatea destinului meu decât alţii în al lor, n-am considerat niciodată că particip într-un fel la istoria timpului meu şi n-am ţinut jurnale, n-am strâns arhive şi n-am păstrat în memorie ceea ce mi se părea a fi neînsemnat faţă de cărţile pe care le scriam şi care, ele, sunt, ar vrea să fie, mărturia mea…” Socotindu-se prin excelenţă un creator, nicidecum un mărturisitor, „considerând politicul o manifestare aparentă, perisabilă şi deci neglijabilă a înfruntării noastre cu lumea”, ironia face ca tocmai aparentul şi perisabilul să-i acapareze o bună parte din existenţă. Gesturile sale de revoltă sunt însă ale unui om normal, aflat sub vremi, şi cu suficientă conştiinţă civică pentru a nu se lăsa strivit cu totul, cu suficientă verticalitate pentru a riposta absurdului. Virgil Tănase nu-şi arogă nici un merit, dar, în mod evident, nu este nici un banal „rezistent prin cultură”. Poate că asimilarea sa greoaie în spaţiul literar românesc să fie consecinţa acestui hybris. Revizionismul se poate manifesta şi prin tăcere opacă şi ignorare deasă. Fapt este că se ştie prea puţin sau se uită foarte uşor şi, poate, vinovat, că interzicerea sa ca scriitor şi regizor de teatru, ba chiar condamnarea la moarte de către regimul comunist, i se trag de la un interviu dat din ţară şi publicat pe când era în ţară pe prima pagină a revistei „Les Nouvelles Littéraires”: Un scriitor cu căluşul în gură vorbeşte, precum şi, printre altele, de un pamflet virulent publicat la Paris, Ceauşescu I-ul, rege comunist. Şi iarăşi modestia e de vină de nedreptatea la care se supune pe sine susţinând că „în pofida ciudăţeniei sale, datorată în primul rând întâmplării, destinul meu e foarte asemănător cu cel al majorităţii concetăţenilor mei care n-au vrut să fie eroi, dar au încercat, cu mai mult sau mai puţin succes, să nu se-nece în mocirla care se revărsase peste noi! Care n-ar fi vrut să fie părtaşii crimelor care se săvârşeau, dar nici victimele unui regim pe care-l resimţeam mai degrabă ca pe un cataclism istoric căruia ar fi fost absurd să i te-mpotriveşti cum nu poţi stăvili un cutremur sau apele care se varsă peste mal, fiecare descurcându-se cum poate şi cum îl taie capul…” Că majoritatea cetăţenilor s-a salvat de la înecul în mocirlă este o evidenţă de bun simţ, însă dreptate are autorul mai cu seamă în privinţa acelei minorităţi ce se afla şi se află mai totdeauna deasupra cataclismelor, e vorba de categoria „mişeilor (…), a căror ferocitate n-aş pune-o pe seama sistemului politic, ci a firii lor, aşa cum fiarele rămân aceleaşi când pădurea-şi schimbă proprietarul, aceleaşi dacă trec frontiera… – experienţa exilului parizian şi, mai apoi, cea a României de după 1989 n-au făcut decât să-mi întărească această părere„. Unii din gânditorii „de front” îi numesc lichele, iar lichelele lichele rămân în orice regim; şi orice regim le zămisleşte.

Despre ele este vorba şi în evocarea imprudenţei tipice anilor de studenţie care i-au atras, deşi lipsit de „orice vocaţie politică sau sindicală”, destule pocinoage şi desolidarăzări. Până într-acolo încât „Cadrele didactice au priceput avertismentul înainte chiar de-a le fi fost dat şi, dacă ceva ar fi trebuit să mă îngrijoreze, aceasta era spaima lor. Cât despre colegi , „unii, foarte ocoşi după 1989, când şi-au putut scoate coada dintre picioare, m-au rugat să nu mai iau cuvântul la seminarele lor. Alţii, care mai apoi şi-au continuat cariera în Statele Unite perorând împotriva comunismului, mă pândeau pe după uşi ca să mi se vaite că nu pot face nimic pentru mine, fără să-mi explice exact ce anume ar trebui făcut şi de ce nu pot s-o facă. Câţiva mă urau făţiş nu pentru că ideile mele le-ar fi contrazis convingerile (pe care nu le aveau), ci pentru că nechibzuinţa mea îi obliga să ia o atitudine”. Nesăbuit sau nu, studentul devenit intelectualul de acum este cel care înţelege un tâlc pentru mulţi încă de neînţeles: acela că cel mai înverşunat refuz nu adversarii (politici sau de idei, aceia în luptă mai mult sau mai puţin dreaptă înfruntându-te) ţi-l opun, ci afinii ce se complac în miasmele Danemarcei: „Paradoxal, mai ales cei pe care îi bănuiam că-mi împărtăşesc ideile şi câteva doamne de familie bună care nu puteau fi suspectate de simpatii comuniste erau cei care sperau cel mai sincer să mă vadă sancţionat, ceea ce trebuia să le întărească convingerea că nu se poate face nimic şi că au dreptate să ţină capul plecat, şi să nu vrea să dreagă ei lumea, ca Hamlet nebunul”. Dar şi când capul îl vor ridica, după ce primejdia va fi trecut, fireşte, vor deveni cei mai intransigenţi iacobini. Pentru unii ca Virgil Tănase sau Paul Goma însă căluşul îndesat de orice ideologie constrictivă şi autarhică, va fi prima treaptă spre libertatea interioară şi refuzul compromisului. De la această deficienţă, iar nu calitate  – socoate autorul – aceea de „a nu fi în rând cu lumea”, s-a hrănit, constată el, retroactiv, întreaga evoluţie biografică. Dar nu o aşezare orgolioasă în calea lumii, ci situarea oarecum piezişă şi năucă a celui ce pricepe lucrurile oarecum anapoda, oarecum altfel decât cei mai mulţi. Un răspăr paşnic şi nu străin de candoare, nimic eroic în el, cu spaimă de „tortura morală” ce „poate schimba un om, transformându-l nu totdeauna în bine – de aceea m-au revoltat cei care au aruncat cu piatra mai iute decât ar fi fost cazul, şi mai ales când se dăduse voie de la poliţie să arunci cu piatra (din acest motiv, anticipez, anii de după 1989 mi s-au părut, din punct de vedere moral, mai vomitivi decât cei dinainte, pentru că josnicia care se revărsa în valuri nu mai era silită, şi jigodenia era acum o manifestare liberă şi mândră de purulenţele ei)”.

Sunt cele mai grele vorbe şi temperatura maximă la care se ridică reconstituirea  secvenţelor biografice, cu o geană întredeschisă către prezent. Iar ele nu se asmut asupra persoanelor, cât asupra năravurilor. Sunt oricum excepţia, nu dominanta tonului . Altfel, frapează firescul şi modestia privirii aruncate în urmă asupra unor întâmplări ieşite din comun. Fiindcă nu toate întâmplările vieţii sale caută să ni le împărtăşească autorul, ci strict acelea ce dobândesc o maximă semnificaţie narativă. Şi nu nouă pare să ni le desluşească, ci mai degrabă să se desluşească pe sine, fiindcă nu este un moralist. De altfel, are o teorie de mare bun simţ despre un concept pe care singur îl întemeiază: „morala de catastrofă”, care e „mai complicată decât vor să creadă unii şi alţii – mai ales cei care, prea timoraţi ca să iasă «la suprafaţă», stau cu capul la fund încât nici nu-şi dau seama că s-au înecat. Dozajul între gura de aer pe care trebuie s-o iei cu orice preţ ca să rămâi în viaţă şi timpul cât poţi sta fără să respiri e o problemă de conştiinţă personală, de constituţie lăuntrică pe care n-o putem şti decât fiecare pentru sine”, aşadar nicidecum ceilalţi, indiferent că te glorifică sau te judecă. Relative sunt şi proiecţiile pe care ni le facem asupra lumii, în care singura certitudine nu poate fi decât năzuinţa la o viaţă intelectuală normală şi dreptul de a exista, „dreptul la un petic de fericire personală”. Căutând acest drept în afara societăţii totalitare comuniste, ce pare a ni le oferi necondiţionat, putem afla că societatea occidentală nu e decât „cealaltă faţă a aceleiaşi monede” care ne refuză aceleaşi certitudini utopice, „cu singura deosebire că «legile obiective» ale materialismului istoric iau aici înfăţişarea legilor nu mai puţin obiective şi implacabile ale pieţei, prima grijă a cârmuitorilor noştri democratic aleşi fiind de-a ne spune cât sunt de neputincioşi în faţa «realităţilor economice»… şi care, aceştia, nu sunt nicidecum aleşi prin votul celor ce depind de ei!”

Fără să fie moralist, Virgil Tănase reactivează oportun „morala de catastrofă”, la fel de necesară atunci, ca şi acum. O carte despre normalitate ca antidot al imposturii.

Această caricatură a apărut în revista pariziană L’Express în anul 1982. Ea îl arată pe Virgil Tănase “jucîndu-l” în palmă pe Nicolae Ceaușescu înfățișat ca un bufon pitic. În vara acelui an, “Afacerea Tănase” a ținut prima pagină a presei din Franța. Acest caz, mai palpitant ca un roman de John Le Carré, este povestit în detaliu de Virgil Tănase în “Leapșa pe murite”, carte cu subtitlul “document polițist și literar”. Documentul unei vieți în cursul căreia drumul lui Virgil Tănase se intersectează cu multe nume sonore, printre care: Jean-Louis Barrault, George Bălan, Radu Beligan, Roger Blin, Noel Bernard, Jean-Marie le Breton, Emil Cioran, Ioan Petru Culianu, Gheorghe Calciu, Regis Debray, Marlene Dietrich, Leonid Dimov, Mircea Eliade, Charles-Henri Flammarion, Paul Goma, Ion Ianoși, Virgil Ierunca, Ion Iliescu, Eugen Ionescu, Bernard Kouchner, Jack Lang, Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Corneliu Mănescu, Francois Mitterrand, Fănuș Neagu, Paul Otchakovski-Laurens, Alexandru Paleologu, Adrian Păunescu, Marcel Petrișor, Michel Polac, D.R. Popescu, Marin Preda, Jean-Francois Revel, Mircea Horia Simionescu, Philippe Sollers, Nichita Stănescu, Helmut Stürmer, Olivier Todd, Dorin Tudoran, Radu Tudoran, Dumitru Țepeneag, Stelian Țurlea, Andrei Ujică, Mihai Ursachi, Antoine Vitez. O asemenea “distribuție”, mai rar!

Născut la Galaţi în 1945, scriitorul Virgil Tănase este o personalitate proeminentă a diasporei româneşti din spaţiul cultural francez, cu o activitate publicistică şi profesională de excepţie: prozator, dramaturg, regizor, ziarist şi profesor în cadrul unor instituţii prestigioase din Franţa, doctor în sociologie şi în semiologia artelor şi literelor. Este laureat al Premiului de Literatură al Uniunii Latine (2004) şi al Premiului de Dramaturgie al Academiei Române (1997), distins cu Ordinul Artelor şi Literelor franceze (1987), cavaler al Ordinului românesc „Serviciu credincios” (2002).

Istorii Subiective de la Adevărul

Colecţia “Istorii subiective” îşi propune să recupereze trecutul apropiat şi să lumineze zonele întunecate ale istoriei recente, punând laolaltă poveştile rămase nemărturisite ale unor personalităţi care au avut un cuvânt greu de spus în viaţa politică şi culturală din cei mai frământaţi ani ai secolului XX

Sub sigla IRIR au apărut la editura Adevărul două cărți-document despre istoria noastră recentă: “Securitatea contra Radio Europa Liberă”, de Richard Cummings, și “Leapșa pe murite”, de Virgil Tănase. Lansarea a avut loc sîmbătă, 26 noiembrie, la tîrgul de carte Gaudeamus, cu participarea lui Richard Cummings, Adrian Cioroianu și Liviu Tofan.

“Securitatea contra Radio Europa Liberă” – din culisele Războiului Rece

Cartea lui Richard Cummings face parte din categoria atît de gustată a dezvăluirilor unui “insider”, a celui care, prin natura poziției sale, știe lucruri pe care noi, ceilalți, nu avem cum să le știm. La Europa Liberă, Richard Cummings a fost Chief of Security, adică cel responsabil cu protecția postului de radio, a redactorilor de acolo, în fața agresiunilor de tot felul din partea serviciilor secrete din țările comuniste. Dintre aceste servicii, cel mai activ și mai brutal a fost cel românesc, Securitatea, prin brațul său extern, Direcția/Centrul de informații Externe (DIE/CIE). Detalii inedite despre războiul purtat de Securitate împotriva Europei Libere puteți afla citind cartea lui Richard Cummings.

Născut în statul Massachusetts în anul 1944, Richard H. Cummings a absolvit Boston University, unde s-a specializat în studii sovietice şi est-europene. În anii ‘60, în timp ce servea în cadrul forţelor aeriene, el a studiat limba rusă la Indiana University, după care a îndeplinit mai multe misiuni în Germania (Berlin) şi în Turcia. Revenit la Boston, Cummings a activat în cadrul Serviciului de Imigraţie şi Naturalizare al Statelor Unite. În 1980, el a acceptat poziţia de Director of Security al posturilor de radio Europa Libera şi Libertatea (REL/RL) din München. Timp de 15 ani, Cummings a răspuns de garantarea securităţii sediului şi angajaţilor din München, dar şi de protejarea staţiilor de emisie din Germania, Spania şi Portugalia. După 1989, tot lui i-a revenit răspunderea asigurării protecţiei noilor redacţii deschise la Bucureşti, Praga, Sofia, Varşovia, Budapesta şi Moscova.

Richard Cummings a mai publicat în SUA cărțile:

Cold War Radio: The Dangerous History of American Broadcasting in Europe, 1950-1989

și

Radio Free Europe’s “Crusade for Freedom”: Rallying Americans Behind Cold War Broadcasting, 1950-1960

Radu Călin Cristea

Fuga creierelor, fuga de “creiere” este titlul dat de Radu Călin Cristea comentariului său din ziarul Adevărul despre cartea Revoluția din depărtare, lansată recent la Salonul Cărții de la Paris. O carte din care Radu Călin Cristea desprinde următorul mesaj: Această fotogramă a exodului creierelor cotat de diverşi ca o carenţă de patriotism se vădeşte a fi, şi în morala acestor istorii cu exilaţi (totuşi) fericiţi, efectul unor obstrucţii grave ale colectivităţii faţă de elitele sale. Găsim şi logice explicaţii ale irepetabilei experienţe paşoptiste: accesul la din ce în ce mai stricatul aluat din ţară e blocat de riposta sistemică a mediocrităţii generalizate. Cam acesta ar fi mesajul subliminal al cărţii: nimeni nu pleacă din România trăznit de cheful aventurii sau căutând strict bunăstarea materială, ci expulzat de o societate ale cărei vechi şi rele metehne s-au perfecţionat într-o uluitoare cadenţă cu paşii spre democratizare.

Articolul integral îl puteți citi AICI.

IRIR a sponsorizat apariția cărții Tânăr student caut revoluționar (vol. 1) la editura Curtea Veche. Volumul coordonat de Zoltan Rostas și Florentina Țone nu este “încă o carte despre revoluție”, ci vrea să ofere o altă perspectivă în actualul discurs publicistico-politic despre ‘89.

Cu ocazia aniversării a o sută de ani de la naşterea lui Cioran, Institutul Cultural Român a invitat intelectuali europeni la o analiză colectivă asupra vieții şi gândirii acestui maestru al paradoxului. Moderatorii au fost Horia-Roman Patapievici, preşedintele Institutului Cultural Român, şi Georges Banu, profesor la Universitatea Sorbonne Nouvelle–Paris 3. Au participat Ingrid Astier, Nicolas Cavaillès, Aurélien Demars, Sylvie Jaudeau, Rolland Jaccard, Vincent Piednoir, Pierre Pachet, Fernando Savater, Barbara Scapolo, Sorin Alexandrescu, Sorin Ilieșiu, Simona Modreanu, Constantin Zaharia, Livius Ciocârlie, Florin Țurcanu, Liviu Tofan. Directorul IRIR a făcut o prezentare despre dosarul de Securitate al lui Emil Cioran.

Tot la Salonul Cărții de la Paris a avut loc duminică, 20 martie, lansarea cărții Revoluția din depărtare, sposorizată de IRIR. Alături de Cristina Hermeziu (autor coordonator), la standul României s-au mai aflat Katia Dănilă, Raymond Clarinard, Liviu Tofan și autorii Monica Heintz, Robert Adam, Raluca Ursachi și Iulian Nistea.

Despre Revoluția din depărtare puteți citi AICI și AICI.

“Confesiunile incomode a 30 de tineri români plecaţi după 1989 în lumea largă sunt reunite în volumul “Revoluţia din depărtare” de Cristina Hermeziu, apărut în februarie 2011 în colecţia Actual, la Editura Curtea Veche.

În decursul unui an simbolic – 2009 -, Cristina Hermeziu a întâlnit români, le-a ascultat poveştile şi a schimbat pe internet 500 de mesaje pe această temă. Subiective, particulare, problematizante, poveştile exilaţilor, scoase din anonimat, devin exemplare. Cele 30 de mărturii despre plecare şi experienţa de a trăi în două lumi, strânse în volumul “Revoluţia din depărtare”, constituie un eşantion viu dintro tulburătoare arhivă virtuală, cea a neobositului exod românesc pe uşa deschisă de Revoluţie…” Citiți continuarea AICI

Puteți comanda cartea direct de la Editura Curtea Veche.

Iată un fragment din prefața scrisă de prof. Adrian Cioroianu:

“Pentru cititor, nu garantez deloc o lectură uşoară, nici tonică şi nici cu happy end obligatoriu. (…) Rememorările unora sunt banale, ale altora sunt veritabile scenarii de film, altele par fragmente de romane noir. Dar, peste toate, există o încercare comună: aceea de a găsi o explicaţie pentru acea revoluţie consumată individual în depărtare de ţara natală. (…) volumul propus de Cristina Hermeziu — şi de interesanţii săi coautori — este nu numai un pas în direcţia bună, ci şi un pas mai sus: adică în sensul în care românitatea nu doar va fugi de ea însăşi, ca până acum, ci va găsi şi un moment de reflecţie calmă, pentru a lua ceva distanţă de propriile-i clişee, pentru a privi spre sine şi a încerca să se redescopere, înţelegându-se ceva mai bine.”

Doina Jela, redactorul cărții:

“Mi s-a părut că la nivelul anului 2011, cele două teme ale culegerii de confesiuni propusă de Cristina Hermeziu și apărută acum sub titlul Revolutia din depărtare, sunt adevărate obsesii nu deajuns de conștientizate, în discursul public de azi şi în mințile noastre ale tuturor. Ele sunt fireşte: 1. exodul de neoprit al tinerilor intelectuali din România, imediat ce graniţele s-au deschis; 2. mirajul şi frustrările a ceea ce unii refuză să numească “revoluţie”, preferând în cel mai bun caz termenul de “evenimentele din decembrie 1989″. Dacă parcurgerea acestor confesiuni limpezeşte cât de cât orizonul celor care şi le pun şi-i determină pe cei care nu şi le pun să o facă, eu, ca responsabil al colectiei Actual, de la editura Curtea Veche şi ca redactor al cărții, sunt mulţumită.”

Cristina Hermeziu, inițiatoarea și coordonatoarea volumului:

“Am învăţat, în mai bine de zece ani de jurnalism, că ştirile sunt despre politicieni şi vedete, iar reportajele — cele care îţi taie răsuflarea — despre oameni obişnuiţi. De aceea i-am căutat în lumea largă nu neapărat doar pe românii ajunşi pe culmi de notorietate — oricum dai peste ei —, ci pe românii plecaţi de acasă, dispuşi să descifreze, retrospectiv, gestul lor de ieşire radicală pe uşa deschisă de Revoluţia din 1989, dintr-un spaţiu presupus familiar, securizant. Adunându-le poveştile, mi-am dat seama că drumul parcurs de ei de atunci pare un straniu cordon ombilical, care îi ţine liberi, pentru că îşi cară istoria/revoluţia după ei, dar nu mai aparţin total niciunui loc. De cele mai multe ori,e o fugă din propria țarã pânã la capãtul lumii pentru a o iubi mai bine.”