Luaţi urma banilor, funcţiilor, onorurilor. A treia scrisoare către Dorin Tudoran

M-am întrebat şi m-am tot întrebat ce anume cauzează iubirea aceasta fără de margini – nici măcar a bunului simţ! – ale unor oameni şcoliţi, unii cu opere remarcabile, ale unor „intelectuali fini şi subtili”, faţă de un ins incult şi grobian, care ar face o figură cu mult mai bună pe puntea unui vas sau într-o tavernă portuară. Fiind vorba despre persoane atît de dichisite la minte, de bună seamă că am evitat explicaţiile prea la îndemînă, simple, dacă nu chiar simpliste, ajungînd la nişte fantezii cu vagi aere psihanalitice – atracţia pe care o exercită forţa brută (ba chiar şi brutală!) asupra spiritelor rafinate, procesul de identificare cu cel care simbolizează puterea etc. M-am trezit chiar interpretînd aceste acte de servilism pur prin prisma celebrei metafore a „scepticului şi barbarului”. M-am mai gîndit şi la capacitatea intelectualului de a se iluziona pentru o cauză, iluzia fiind uneori atît de mare încît ajunge să identifice cauza cu o persoană care a subtilizat-o şi încă fără prea mare rafinament. Acum, mi-au trecut fanteziile acestea ce tindeau să devină sistem şi sînt de acord că explicaţia din articolul tău, de la care am plecat la drum, este mult mai exactă: „Termenul care a fost golit total de sens este cel de intelectual public. Pagubele provocate de gazetari arvuniţi sînt o glumă pe lîngă distrugerile nucleare produse de armata ” publicilor. Prin public, asemenea intelectuali înţeleg datul în stambă – la lumina zilei şi din bezna nopţii – după cum le dictează interesul personal, tentaţiile puterii sau, în cazul unora dintre ei, probabil spaima de a nu fi şantajaţi”. În ultimele două rînduri identifici motivaţia scurt şi clar. N-am mare lucru de adăugat decît acela că, în cazul unora, cele trei motive merg foarte bine toate împreună, în cazul altora fiind îndeajuns două sau chiar unul singur! În fond, toate trei sînt ipostaze ale interesului, cel material grosso modo, cel legat de participarea, fie şi indirectă, la exercitarea puterii, cel de imagine şi/sau faţadă. Este suficient să facem lista funcţiilor, poziţiilor şi sinecurilor de care au beneficiat membrii grupului şi modul clientelar în care şi-au distribuit între ei diversele avantaje, ca lucrurile să devină de claritatea cristalului. Dacă mai căutăm şi pe site-ul Finanţelor să vedem ce instituţie, privată, dar de cultură, a fost iertată de două ori de datorii, mai avem o probă. Să procedăm şi la lista celor decoraţi cu ordine şi medalii?! Nu este nevoie că este afişată pe site-ul preşedinţiei. Unii se dau pur şi simplu în vînt după asemenea tinichele, aşa e firea lor şi nu prea avem ce face. Poate îţi aminteşti că ilustrului anticomunist oficial trans-atlantic i-am făcut amîndoi recomandări pentru nu ştiu ce medalie a Universităţii la care lucrează. Amîndoi eram în relaţii destul de reci cu el în acel moment, dar nu l-am putut refuza, omul voia pur şi simplu medalia, sper că a primit-o! Şantajul? Da, uneori, a fost eficient şi acesta şi va mai fi, dat fiind că jupînul este un maestru al presiunilor, forţării mîinii, şantajului. Cred că ne aducem aminte amîndoi momentul în care istoricul artelor a părut că doreşte să se elibereze şi a scăpat cîteva vorbe care cam stîlceau statuia Căpitanului Suprem. A fost destul ca ipochimenul să mîrîie: „Să nu spun eu…”, pentru ca simpaticul eseist să-şi înghită vorbele. Şi n-a mai deschis gura pe o astfel de temă pînă în campania pentru referendum, cînd a devenit un campion al boicotării acestuia, mai că-i bătea pe vechii pedelişti, ba chiar şi pe cel aflat pe calea destituirii. Ştiu că nu este un şantaj legat de trecutul sau faptele proprii ale angeologului naţional. Spre lauda sa, în situaţia dată, este victima propriei dumisale loialităţi. Îmi este şi puţin milă de D-Sa, e destul de neplăcut să fii şantajat cu faptele altora. Dar asta spune multe, mai multe şi mai rele, şi despre şantajistul ordinar, care, refuzat de popor la referendum, conduce acum ţara ca un fel de guvernator personal al D-nei Merckel, D-lui Barosso şi al altor domni şi doamne. Să nu te repezi cu reproşul că noua titulatură a fost formulată de Antena 3 – aşa este, dar nici ăia nu pot fi mereu în eroare! Şi mai putem extrage un învăţămînt de aici – dacă trecutul ar fi fost luminat de la bun început şi integral, guvernatorul ar fi fost lipsit de o mulţime din mijloacele de şantaj direct sau indirect. Că nu l-au criticat vreodată e una, că l-au umplut de laude deşănţate, îmbăloşate e însă mult mai grav. Rînd pe rînd, ba un filosof, ba un istoric de artă, ba un anticomunist de profesie, ba un istoric de artă au ţinut să ne bage bine în cap că noi, cei cu oarece simţ critic încă sănătos, ne înşelăm, că nu sîntem în stare să vedem în ipochimen un vajnic anticomunist – poate din pruncie! –, un reformator al statului, un luptător neînfricat împotriva corupţiei, ba chiar, în termenii unui fost comentator sportiv reciclat în intelectual de curte, „un lider pentru alte coordonate istorice”! De parcă ar fi fost vorba despre Papa Ioan Paul al II-lea, Lech Walesa, Bush Seniorul ori măcar cancelarul Kohl! Nu, dragii bunicului, nu despre aşa ceva este vorba, ci despre o hahaleră, care a pus mîna pe putere cu mijloacele oricărui populist demagog, dar şi cu ajutorul bravelor noastre „elite intelectuale”, a cîştigat un nou mandat prin voturile exorbitante obţinute la cîteva ambasade – cîteva mii de voturi în ultima oră de vot la ambasada de la Paris e o performanţă a Dlui Baconski, care a binemeritat după aceea postul de ministru la Externe! –, iar cînd poporul l-a rejetat cu un scor zdrobitor a găsit adăpost sub fustele bătrînei UE, atît de uşor de dus de nas!

Deci, interesul. În cele trei forme ale sale. Nu tu dragoste cu năbădăi, ci un fel de căsătorie din interes. Poate cel mai bine s-a văzut asta în afacerea condamnării comunismului de către o persoană care, prin funcţiile sale trecute, nu avea cum să nu fie, mai întîi „colaborator”, apoi „agent acoperit”, al „braţului înarmat al partidului”. Situaţia e de tot ridicolul. Ar fi putut să nu fie, dacă insul şi-ar fi mărturisit în prealabil păcatele şi ar fi cerut iertare poporului pe care pretinde să-l conducă pentru ele. Dar, vorba regretatului maestru al unei părţi din grupul intelectual dominant, n-a fost să fie! Cum n-a fost să fie nici ca intelectualii cu pricina să denunţe comunismul pe cît acesta ne apăsa pe toţi, ci exact după ce acesta a ajuns „mort şi livid”. Dacă n-ar fi trist, ar fi comic – un agent al regimului comunist, nici măcar pocăit public, condamnă comunismul laolaltă cu un grup de intelectuali care n-au mişcat un deget pe vremea vechiului regim – ba chiar unii s-au bucurat de privilegii nu la îndemînă cetăţeanului de rînd! Ba chiar au fost atît de harnici încît, vreme de vreo patru ani, au pus şi monopol pe anticomunism. De ajunsesem să răspund la întrebarea dacă sunt anticomunist că nu, eu sînt numai necomunist, anticomuniştii fiind doar cei acreditaţi la Cotroceni. Exagerez puţin. Politologul transatlantic s-a luptat cu hidra comunistă – e adevărat că după ce a avut prevederea să pună între D-Sa şi fiara cu pricina cîteva bune mii de leghe de uscat şi de mare… De ce nu e totuşi de rîs? Pentru simplul motiv că marota lor ideologică a deturnat o mulţime de energii comunitare spre o ţintă deja moartă, pentru că au mărit confuzia din minţile noastre, pentru că în vreme ce ei ne îndrumau spre ţinta cu pricina, comuniştii – mă refer la activul de la rangul doi în jos – şi acoliţii lor securiştii se ocupau cu devalizarea ţării, cu transferarea avuţiei publice în mîini cum nu se poate mai private, fie ca atare, fie sub forma „comisioanelor” de la privatizările „strategice”! Poate şi din acest motiv trebuia să cadă Marius Oprea, în „Moştenitorii Securităţii” devoalează procesul cu sute de exemple perfect documentate. Acesta era interesul „sistemului”, cel al „intelectualilor” fiind instituirea monopolului pe anticomunism. Dacă pînă la urmă au căzut firimituri şi în poalele lor – slujbe şi sinecuri, cărţi scrise pe materialul adunat de echipa Oprea etc. – cu atît mai bine. Asta este – legătura dintre anticomunistul de bîlci şi legiunea de anticomunişti de operetă s-a dovedit avantajoasă, ea funcţionînd, cum se spunea pe vremuri, în spiritul avantajului reciproc! Cine a pierdut? Noi, proştii, ciumpalacii, cum ne gratula mai astă-iarnă unul dintre ciocoii noi, din „next generation”… Dar despre ciocoii noi într-un episod separat. Deocamdată, constat perfecta logică a excluderii pe baza căreia funcţionează nucleul tare, reprezentat de GDS şi Revista 22. Rînd pe rînd, pentru încălcarea „ortodoxiei” de grup, au fost eliminaţi Stelian Tănase şi Alina Mungiu, de la conducerea revistei, Gabriel Andreescu, din GDS, unul dintre singurii doi disidenţi anticomunişti ai grupului, celălalt fiind Radu Filipescu, care făceau puşcărie pe cînd membrii de vază erau cu burse de studiu în Germania! C-aşa e-n tenis! Ultimul exclus este regizorul Sorin Ilieşu, fără încăpăţînarea căruia nu s-ar fi adunat sutele de mii de semnături care să-l oblige pe dl Băsescu să creeze Comisia Prezidenţială şi, pe baza Raportului acesteia, să condamne regimul comunist drept „ilegitim şi criminal”. Fără Ilieşu, n-ar fi existat nici Comisia, nici Raportul, nici actul condamnării. Iată însă că GDS, ca şi Societatea Timişoara – Doamne, ce-au ajuns aceste instituţii cîndva respectabile! – pot funcţiona foarte bine, poate chiar mai bine, mai monolitic, mai strîns unite în jurul multiubitului şi stimatului Căpitan Suprem, fără Sorin Ilieşu! „Crima” D-lui Ilieşu? I-a cerut preşedintelui să se ţină de cuvînt în privinţa angajamentului în 17 puncte luat la pronunţarea condamnării comunismului în Parlament, mai mult, a dovedit că preşedintele minte. Condamnarea a rămas de ochii lumii, un act pur demagogic, dar producător de imagine – şi pentru preşedinte şi pentru vajnicii anticomunişti de a 25-a oră. Cum să nu se înţeleagă cele două părţi atît de bine?!

În afara acelei schiţe de distanţare a istoricului de artă a mai existat vreun gest, vreo vorbă domoală, care să-i semnaleze Căpitanului că nu e totul în regulă în prestaţiile dumisale, că mai sare masa, ba chiar şi casa? Nimic, zero, neant. Nici cînd acesta şi-a pus presupusa ibovnică – oricum, obraznică, incultă şi lacomă – ministru, ba chiar în două rînduri. Nici cînd l-a tot pus şi repus pe dl Boc premier pînă cînd şi acesta a pierdut şirul mandatelor. Nici atunci cînd şi-a făcut beizadeaua europarlamentar în dispreţul publicului, ba chiar şi al partidului de suflet, obligat să „cotizeze” cu 10 procente din voturile proprii în contul alegerii unei fătuci sărace cu duhul, al cărui principal inamic politic este limba română. Nici în momentele în care preşedintele a făcut declaraţii clar rasiste şi/sau discriminatorii. Nici cînd – de nu ştiu cîte ori! – s-a substituit premierului dictînd el politicile publice, indiferent că priveau economia, educaţia, sănătatea etc. Nici măcar atunci cînd stăpînul lor şi-a declarat preferinţa pentru chelneri şi tinichigii în dauna filosofilor. Deşi unii dintre ei se socotesc, poate chiar şi sînt, că eu nu mă pricep la arta gîndirii, filosofi! Într-un articol din Timpul pe august, prietenul Gabriel Andreescu se miră să-l găsească pe remarcabilul autor Mircea Cărtărescu în tabăra „intelectualilor lui Băsescu”, mai nou şi în cea a Noii Republici a lui Mihail Neamţu. N-o să-mi trimit un prieten atît de bun pe site-ul ICR să vadă cît a beneficiat poetul – ba chiar şi soţia sa! – de programele de traduceri şi alte programe ale onorabilei instituţii, ca să nu pun problema în zona interesului mercantil şi meschin, o să-i amintesc altceva. În campania din 2004, candidatul la preşedinţie devenit preşedinte citea „Levantul” de Mircea Cărtărescu. În campania din 2009, citea aceeaşi carte! Cum să nu-i fii recunoscător cuiva care te citeşte atît de atent, în ritm de un rînd la cîteva zile? Sau, poate, e atît de cucerit de cartea ta încît tot citeşte, reciteşte, răsciteşte! Cum să-l laşi în drum oricîte fapte reprobabile ar comite, oricîte vorbe fără perdea i-ar scăpa pe gură? Dacă omul şi-a pus în cap să-ţi dedice un studiu, o monografie?!

Istoria se scrie în şoaptă. În ultima sîmbătă din luna februarie a anului trecut, Marius Oprea, şeful Institututului de Investigare a Crimelor Comunismului, a fost înlocuit din funcţie pe nepusă masă. Oprea nu va uita probabil niciodată pagina seacă din Monitorul Oficial, care a parafat schimbarea sa din fruntea instituţiei pe care o crease cu cîţiva ani înainte, deşi decizia plutea în aer de ceva timp. S-a amăgit singur, crezînd că poate negocia cu o putere care nu mai avea chef de un anticomunist nervos ce îl critica frecvent pe şeful Statului, ba îl mai căuta şi la trecut. În ultima vreme, temerarul istoric, cu părul cărunt, la o vîrstă nu tocmai venerabilă, se plimba nestingherit şi vocal cu dosare pe holurile Parchetului în speranţa că foşti securişti vor fi inculpaţi pentru crimele politice comise în timpul regimului comunist. A plecat Oprea, institutul a rămas.

Topologia specializării: teologie în loc de analiza comunismului

Conducerea institutului a trecut în responsabilitatea efectivă a şapte tineri (media de vîrstă este puţin peste 35 de ani). Printre ei, şi domnul Mihail Neamţu. Domnia sa a fost numit director ştiinţific în martie 2010, însă şi-a prezentat demisia „din motive personale“ luna trecută. Absolvent de Teologie Ortodoxă şi Filozofie, domnul Neamţu are un doctorat în studii religioase la King’s College (Londra), calităţi lingvistice remarcabile, multe apariţii editoriale, este posesor al unor burse prestigioase şi a nenumărate colaborări editoriale (1). Cine l-a auzit vorbind în public pe domnul Neamţu s-a convins uşor de erudiţia sa, de calităţile oratorice pe care le îmbină cu o siguranţă de sine remarcabilă.

Toate acestea nu pot însă suplini studierea comunismului. N-a scris niciodată vreun articol ştiinţific despre comunismul romånesc sau de aiurea, de ideologie, rezistenţă, nomenclatură, regimul autocratic dejist/ceauşist, despre viaţa privată sau despre orice altceva l-ar fi putut califica pentru ocuparea poziţiei amintite mai sus. Degeaba veţi încerca să identificaţi numele domnului Neamţu în vreo bibliografie a comunismului românesc. Agenda de cercetare academică nu avea cum să-l reţină. Altfel spus, la proba cu martori, domnia sa este în ofsaid. Dacă era un cercetător reputat al comunismului apreciat ca atare, cum de nu s-a regăsit domnul Neamţu în Comisia Tismăneanu, înfiinţată în aprilie 2006? Ne-am putea imagina că, în decurs de doar cîţiva ani, domnul Neamţu a reuşit să ardă etapele, să depăşească multe capete luminate care studiaseră ani la rînd dictaturile lui Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu,  dovedind competenţe ştiinţifice autentice. Dar nu s-a întîmplat aşa. Sigur, la aceste întrebări nu ar trebui să răspundă doar domnul Neamţu (căci domnia sa a fost doar alesul), ci şi cei cărora le datorează numirea în funcţie, cauţionînd, de fapt, o gravă eroare.

Valoarea contribuţiei domnului Neamţu la studierea comunismului este tot atît de evidentă precum aceea a Licăi Gheorghiu la evoluţia filmului românesc. Lica Gheorghiu, spun sursele – „izvoarele“, cum ni se spunea în primul an de facultate –, a fost fiica cea mare a dictatorului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, în ciuda a ceea ce credea domnul Neamţu la un moment dat. (Vasi)Lica i-a luat rapid minţile părintelui, după ce soţia l-a părăsit pentru un jandarm. Lica l-a debusolat pe cinicul veros, făcîndu-l pe „Bătrîn“ să comită multe nelegiuiri (şi) pentru ea. A fost o diletantă, spun astăzi regizori şi foşti colegi de scenă. Nu avea nimic din calităţile unui actor de film. Talentul ei stătea, de fapt, în puterea paşalîcului nomenclaturii, în omnipotenţa atotputernicului lider. Tatăl ei, îmbiat de regizori talentaţi de curte, a purtat-o prin foaierele teatrelor, prin studiourile de film şi pe oriunde şi-ar fi dorit (2) cea care era ironizată, într-o producţie din anii ’80, drept „Mirabela Bumbescu“. Sensibilitatea excesivă pentru Lica a apărut încă din închisoare, cînd Gheorghiu-Dej era în penitenciarul Craiova: „Această dragoste nam simţito nici la nevasta mea care ştiţi ce mia făcut şi mai mult am rugato sămi dea fotografia copiilor cel puţin so am la închisoare, dar ma refuzat, spunînd copiilor mei că nau tată! (…) Poate că şi ei (copiii, n.m.) îmi vor răsplăti cu o mîngîiere dacă voi ajunge la bătrîneţe şi nu voi muri la ocnă. (ortografia originală, n.m.)“ (3).

În 2009, Mihail Neamţu a enumerat cu francheţe propriile specializări: filozofie germană, patristică greacă, fenomenologie franceză (4). Însă aceste căi ştiinţifice netezite nu l-au împiedicat să ocupe o poziţie de frunte într-o instituţie a cărei menire era „administrarea şi analizarea, de o manieră riguroasă şi ştiinţifică, a memoriei regimului comunist din România, precum şi a consecinţelor acestuia“.

Afilierea domnului Mihail Neamţu la diferite asociaţii profesionale ne arată, de asemenea, absenţa oricărei relaţii cu analiza comunismului: Asociaţia Română de Filologie şi Hermeneutică Biblică, American Academy of Religion, Asociaţia Română de Istorie a Religiilor, Societatea română de Fenomenologie. La fel şi colocviile sau conferinţele la care a participat ori traducerile pe care le-a coordonat (Fundamentele bioeticii creştine; Drumul către Niceea; Crucea vizibilului;Desluşirea Tainei), ca să nu mai amintesc despre capitolele în volume colective ori despre studiile şi articolele în reviste foarte bine cotate.

Uneori, producţiile publicistice ale domnului Neamţu au fost reluate în volume de autor (5). Temele pe care domnia sa le abordează cu seninătate îl transformă nu într-un cercetător valoros al totalitarismului comunist, ci într-un atent observator al realităţii, lectura scrierilor sale fiind uneori o întreprindere relaxantă.

Acuitatea pentru viaţa politică, socială, culturală este evidentă în subiectele alese: evenimentele organizate de ICR, sistemul de învăţămînt, secularizarea, formarea adolescenţilor, familia contemporană, revoluţia sexuală, dilemele integrării europene, cariera lui Costel Busuioc, cronica filmului Viaţa celorlalţi, atacurile teroriste de la Bombay sau de la Londra, piesa Evangheliştii a Alinei Mungiu-Pippidi, islamismul, figura Patriarhului Teoctist, sărbătoarea Crăciunului, rromii, învăţămîntul teologic, clerul ortodox şi CNSAS, arhitectura urbană, cheltuielile publice ale primăriilor, invidia, războiul din Georgia, echipa lui Barack Obama, Michael Jackson, personaje ale vieţii cotidiene (Emil Constantinescu, Cristian Tudor Popescu, Ion Iliescu, Călin Popescu Tăriceanu ş.a.), demiterea preşedintelui, sindicatele, criza jurnalismului sau a patriotismului, limitele statului social, mineriada din 1990 etc.(6)

Alte două volume tratează cu predilecţie teme de teologie ortodoxă, insistînd pe „adîncirea şi amplificarea vocaţiei publice – deci, implicit, urbane a teologiei“ (7) – sau pe „redescoperirea tonului profetic în ambientul urban al teologiei“ (8). O altă colecţie de texte aprofundează reflecţii pe marginea unor lecturi din Baruch Spinoza, Carl Schmitt, Mircea Eliade, Karl Marx sau a unor portrete de cărturari (Jaroslav Pelikan, William F. Buckley Jr. şi Andrei Pleşu) (9). Ultimele eseuri, publicate sub titlul Zeitgeist, discută despre literatura de dinainte de 1989, despre spiritul public contemporan, despre lecturi ori subiecte filozofice (10). Aşa cum arătam mai sus, scrierile sale sînt onorabile, dar nu şi dovezi – fie şi superficiale – pentru a putea ghida numirea în calitatea de director ştiinţific la un centru specializat în studierea dictaturii comuniste. În plus, textele sale nu dovedesc faptul că domnul Neamţu ar fi călcat în vreo arhivă a vechiului regim. Personal, nu l-am auzit să insiste pe deschiderea arhivelor (altele decît ANR sau CNSAS) ori pe temele sensibile precum intersecţia ofiţerilor din structurile represive cu justiţia actuală.

Despre diletanţi

Lica Gheorghiu s-a simţit foarte bine în tribalizarea tăcută a comunismului românesc atîta vreme cît tatăl său a fost în viaţă. A fost însă şi o victimă a intrigii şi a secretomaniei de sectă ideologică. De pildă, a plătit scump relaţia cu medicul ieşean Gheorghe Plăcinţeanu, pe care l-a întîlnit la o petrecere, în 1958. Autoritarul său părinte nu l-a uitat pe medic, care ar fi refuzat să-i trateze mama la Bîrlad. S-a răzbunat cum doar un stalinist o putea face: l-a aruncat în închisoarea Rîmnicu Sărat, unde a şi murit, în 1961 (11).

Lica a trecut şi peste drama sa personală în schimbul unei cariere din ce în ce mai însorite. Mai marii cinematografiei îi propuneau roluri atrăgătoare, o încurajau necontenit. Regizori precum Liviu Ciulei, Lucian Bratu sau Mircea Drăgan au întreţinut himera spirituală cu care s-a hrănit fiica diletantă a unui dictator însetat de putere şi de spectacol. La apogeul unei cariere regizate fără reflectoare, Lica a jucat în Tudor (1963) alături de George Vraca şi de Emanoil Petruţ (12). Nici premiile şi nici ofertele tentante, sumele colosale şi opulenţa nu au mai contat la moartea bătrînului tată stalinist. Toate s-au risipit într-o clipă: casa, bijuteriile, cariera, gloria (13).

„Ironia nu există acolo unde plauzibilitatea referinţei istorice lipseşte“, opina domnul Neamţu într-un eseu (14). O remarcă echitabilă dacă priveşti cum domnia sa scrie şi teoretizează virtual despre o aşa-zisă mişcare politică numită Albă ca Zăpada, în timp ce Lica Gheorghiu chiar a jucat, şi încă într-un rol principal, în Harap Alb.

Diletantismul Licăi Gheorghiu şi a altora ca ea are însă un preţ. Aşa cum spunea cineva, profesionistul uneşte, diletantul dezbină. Cariera diletantului este efemeră. Chiriaş al istoriei, el dispare cînd se schimbă gazda. Nu face casă bună cu durata lungă. Nici nu-şi doreşte asta, întrucît el vine şi pleacă. E în voiaj de carieră. Ocupă musai poziţii care îi asigură vizibilitate, acces la resurse şi un loc călduţ de hibernare. Diletantul e pătimaş, didactic, încăpăţînat, egoist, dominator, lacom şi înfumurat. Deruta sa interioară este generată de expertiza celor din jur. Nu-i poate cuprinde, nu-i poate domina din punct de vedere profesional. Nu e pe tărîmul lui. Ce nu-l avantajează, ignoră pedant. Un diletant învaţă însă repede arta diversiunii. E abil şi stăpîn pe situaţie. Nu discută despre probleme în profunzime, ci alternează cazuistica generalizatoare cu sofismul aluziv. E un fin marcator de detalii ştiute de cînd lumea. Combate sulfuros tezele caduce. Este fatalmente pe lîngă subiect.

Diletanţii nu vin de nicăieri. Ei au părinţi ideologici. Îi cultivă şi îi salvgardează aproape fizic în scenete de teatru burlesc cu fapta sau cuvîntul. Diletanţii îşi sorb idolii. Dar toate acestea se întîmplă doar în aparenţă. Părintele e doar un mijloc de a epata. După ce rolul e jucat şi piesa încheiată, diletanţii îşi găsesc alţi maeştri. De fapt, ei cultivă efemerul la nesfîrşit şi se bizuie doar pe principiul acuităţii propriului interes. În final, dispar şi diletanţii, şi taţii lor ideologici… Rămîne însă gustul amar că, în România, cariera depinde uneori de un fatal bruiaj de caracter. De tată ideologic.

––––––––––––––––

1. Mihail Neamţu – Curriculum Vitae, accesibil on-line, la adresa http://www.iiccmer.ro/ro/ despre_iiccr/structura_iiccr/mihail_neamtu/ (10 octombrie 2011).
2. Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, prefaţă de Mircea Mihăieş, traduceri de Mircea Mihăieş, Alina Ghimpu, Ioana Ploeşteanu, Diana Roţcu, Laura Sion, Editura Univers, Bucureşti, 1995, pp. 133-134.
3. Apud Stelian Tănase, Clienţii lu’ Tanti Varvara: istorii clandestine, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, pp. 321-322.
4. Mihail Neamţu, Verbul ca fotografie. Disidenţe culturale şi comentarii politice, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2009, p. 7.
5. Mihail Neamţu, Elegii conservatoare. Reflecţii est-europene despre religie şi societate, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009; Idem, Verbul ca fotografie. Disidenţe culturale şi comentarii politice, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2009.
6. Am operat doar o selecţie aleatorie.
7. Mihail Neamţu, Gramatica ortodoxiei: tradiţia după modernitate, prefaţă de Mihai Şora, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 25.
8. Mihail Neamţu, Bufniţa din dărîmături. Insomnii teologice în Romånia postcomunistă, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 9.
9. Mihail Neamţu, Povara libertăţii: antiteze, paradigme şi biografii, cuvînt înainte de Vladimir Tismăneanu, Editura Polirom, Iaşi, 2009, passim.
10. Mihail Neamţu, Zeitgeist: tipare culturale şi conflicte ideologice, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2010.
11. Dumitru Lăcătuşu, „Cazul doctorului Plăcinţeanu“, în Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu, Stat şi viaţă privată în regimurile comuniste, Editura Polirom, Bucureşti, 2009, p. 295-309.
12. Vladimir Tismăneanu, Arheologia terorii, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, cu o postfaţă de Cristian Vasile, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2008, p. 209.
13. Lavinia Betea, Poveşti din cartierul Primăverii, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2010, p. 13-42.
14. Mihail Neamţu, Elegii conservatoare, ed. cit., p. 149.

Una dintre primele instituţii născute din Revoluţie a fost Muzeul Ţăranului Român (15 februarie 1990). Act recuperator, desigur, căci Muzeul de la Şosea fusese construit cu acest scop înainte de a fi sechestrat de comunişti. Dar şi declaraţie simbolică puternică prin desfiinţarea şi înlocuirea vitrinei identitare a Partidului şi Omului Nou cu una spirituală a Omului Vechi şi Bun şi reaşezarea identitară în continuarea idealizatei perioade interbelice. Pe de altă parte, nu a fost vorba despre o simplă „restauraţie”, ci despre o adevărată creaţie, ceea ce a fost pus în scenă nefiind ţăranul etnografic autohton, ci omul tradiţional (presupus) etern şi cel puţin european, dacă nu universal, iar mijloacele de expresie nefiind cele ale etnografiei naţionale de acum un secol, ca în toate muzeele de profil din ţară, ci unele subtil post-moderne. În mod cert unul dintre cele mai frumoase şi depline muzee din ţară (şi singurul care a întrunit suprema recunoaştere europeană prin premiul EMYA acordat în 1996), MTR a devenit – şi a rămas – astfel totemul gîndirii (neo)conservatoare din România şi locul de unire în cuget şi simţiri al corifeilor acestei ideologii. Tot aici s-a închegat practic prima expunere muzeală a comunismului prin sala Ciuma, alcătuită din resturi accidentale de obiecte din fostul Muzeul al Partidului.

Partea nevăzută a acestei istoriii constă în faptul că aproape toate exponatele fostului muzeu s-au făcut…nevăzute. În afara unor filmări întîmplătoare, nimeni nu mai poate reconstitui cu precizie cum arăta fostul muzeu şi cum era în detaliu discursul său comunist. Cît despre exponate şi documente, eu unul nu am putut să aflu exact unde au fost depozitate – sau dacă mai există undeva… Aproximativ acelaşi lucru s-a întîmplat cu statuile şi picturile comuniste şi, la grămadă, aceeaşi soartă era să o sufere şi Dobrogeanu-Gherea, acest „comunist împuţit”, cum mi-a explicat pe atunci un tînăr patriot anti-comunist. M-am întrebat – şi mă mai întreb – de ce ? Nici o societate modernă nu poate pune istoria sub preş, oricît de neplăcută ar fi aceasta, măcar pentru faptul că adună gîndaci care vor ieşi noaptea şi îi vor strica somnul ! De ce atunci înlocuim noi arhivarea cu anihilarea şi memoria cu afectivitatea, de ce comunismul, în particular, şi tot ce e de „stînga”, în general, devin un fel de ducă-se pe pustii, cărora nu poţi nici măcar să le pronunţi numele în public şi, pe cît posibil, trebuie să le ştergi orice urme ? Ne place sau nu, acestea sînt urmele noastre ! E ca şi cu rudele, pe care nu ţi le alegi, ci ţi le dă Dumnezeu şi oricum ar fi ele, atunci cînd le vine vremea, trebuie să le îngropi cu toate cele cuvenite şi să le păstrezi amintirea, bună, rea, căci altfel se transformă în moroi şi-ţi bîntuie zilele şi nopţile. Aşa şi cu societatea: dacă nu îşi ia în stăpînire trecutul, ăla care este şi aşa cum este (faimoasa Vergangenheitsbewältigung a nemţilor), va deveni – şi va rămîne – o societate bîntuită.

Cred că de aici trebuie să pornească o aşezată dezbatere publică a problemei Muzeului Comunismului (a problemei şi nu a rezolvărilor, căci un muzeu nu este obiect de plebiscit !). Care sînt deci principalele probleme ale acestei Probleme ?

Mai întîi întrebarea dacă avem nevoie de aşa ceva ? Şi/sau de ce de-abia acum ? Evident că avem nevoie şi cu cît trece timpul, cu atît această nevoie este mai acută. De ce de-abia acum ? Pentru că nu am fost în stare pînă acum – iar despre celelalte mize politice, ele ar fi existat oricum, oricînd şi în orice regim, cu puţin alte coloraturi şi alţi tenori. Avem deci nevoie pentru că un muzeu poate să ordoneze mai expresiv şi mai accesibil decît o carte acest trecut semnificativ, construind şi propunînd o reprezentare socială a sa care, prin definiţie, nu poate aspira decît să fie relativ consensuală, adică tolerabil de controversată. Avem nevoie pentru a ne îngădui, cum spune olteanul, cu trecutul nostru recent şi a depăşi astfel polaritatea aproape oedipiană între anti-comunişti şi nostalgici, care ne macină deja steril pasiunile şi acţiunile.

Dar avem deja un muzeu al comunismului ! – ne amintesc unii. Fals ! Avem un memorial al comunismului, necesar şi excelent, chiar dacă este plasat acolo unde se agaţă harta’n cui, cum se plîng alţii. Iar un memorial nu este un muzeu. Un memorial este dedicat morţii, un muzeu spune povestea vieţii. Din acest punct de vedere, a fost firesc (şi moral ) să începem cu un memorial, căci ar fi fost nedemn să ne începem viaţa post-comunistă fără să aprindem o lumînare la efigia victimelor comunismului. Douăzeci de ani ar trebui să fie însă suficienţi pentru a ne fi împlinit doliul şi a fi capabili să trecem de la memorial la muzeu (ceea ce, evident, nu anulează sau marginalizează cu nimic instituţia de la Sighet !). Din această perspectivă, sugestia Monicăi Macovei „să facem un muzeu rezumat al Memorialului Sighet” este astfel un fel de ia eu fac ce fac de mult… Bine, bine, dar what next ?

Ajungem acum în miezul Problemei: un muzeu al comunismului ca să ce ? Întrebarea poate părea cinică sau dezabuzată. Nu este ! Societăţile care au avut o dezbatere publică serioasă pe această temă au trecut în revistă o serie întreagă de mize legitime, precum: pentru a condamna comunismul, pentru a nu uita, pentru ca să nu se mai repete, pentru a înţelege ce s-a întîmplat, pentru a ne înţelege pe noi cei de astăzi privind la noi cei de ieri şi multe altele, mai nuanţate şi mai subtile, a căror simplă enumerare şi explicitare ar cere o carte întreagă. Noi, mai isteţi decît toţi, ştim răspunsul fără să ne fi pus problema: „Noi vrem să demonstrăm că a fost o dictatură globală” – ne anunţă Vladimir Tismăneanu. Şi, ca să fie şi mai clar, adaugă: „Viziunea va fi cea propusă de Comisia Prezidenţială: regimul din ’45 până în ’89 a fost ilegitim şi criminal. Acesta este punctul de plecare pentru noul muzeu şi noul institut, care nu se negociază”. Ok, dar acest lucru a fost decretat deja de către preşedintele ţării şi asumat astfel de către România ca poziţie oficială. Revin atunci cu întrebarea: un muzeu al comunismului ca să ce ?

Nu am răspunsul – sau nu îmi permit să sugerez vreunul în mod public; şi nici nu cred că el poate fi aflat printr-o „anchetă” la gura metroului. Dar o alternativă delicată trebuie şi poate fi discutată.

Dilema este următoarea: un muzeu al comunismului sau al socialismului ? Întrebarea poate părea pedantă, dar este, de fapt, fundamentală.

Noi ne definim ca societate post-comunistă; literatura socială vorbeşte, de regulă, despre societăţi post-socialiste. Care e diferenţa ? Comunismul a fost ideologia. Definirea ca post-comunism pune deci accentul pe răsturnarea politică iar un muzeu al comunismului ar privilegia (sau s-ar rezuma la) ideologia comunistă şi modul său de acţiune asupra populaţiei, dintr-o perspectivă prin definiţie de sus în jos. Complementar, „socialismul” se referă cu precădere la „societatea socialistă” (multilateral dezvoltată sau nu), adică la viaţa socială sub comunism, inclusiv la firul ierbii, în cotidianul său semnificativ. Un muzeu al „socialismului” (sau gîndit în această perspectivă) ar trebui să fie deci un „muzeu de societate”, care să acorde un spaţiu mult mai larg şi comprehensibil vieţii sociale, populaţiei şi reacţiilor acesteia şi nu doar conducătorilor şi acţiunilor lor, într-o perspectivă mai degrabă de jos în sus. El ar trebuie să arate nu doar blocurile impuse de Partid, ci şi amenajările imaginate de populaţie în spatele uşilor închise, nu doar directivele de industrializare, ci şi ceea ce un antropolog american numeşte „domesticirea industriei” şi deturnarea resurselor acesteia de către ţărani, nu doar ideologia Omului Nou, ci şi eşecul (parţial) al proletarizării, nu doar actorul principal, Partidul, ci şi partenerul său de joc, Societatea, mai slab, dar mai numeros şi în orice caz nu chiar atît de pasiv pe cît poate să ne pară din simpla lectură a Documentelor de Partid.

Există cel puţin două poziţii înrudite profund opuse unei astfel de viziuni. Prima este aceea a anti-comunismului main stream: singurul lucru care poate şi trebuie spus despre această perioadă este condamnarea ei permanentă, integrală şi fără rezerve. De acord, dar din nou: what next ? Poate că ar fi util social să înţelegem şi cum s-a trăit în această societate în ciuda acestui regim condamnabil, pentru a putea pricepe mai bine care este moştenirea reală pe care trebuie să o gestionăm după înlăturarea acestuia. Crezul anti-comunist opune însă un veto indiscutabil unei astfel de posibilităţi. Imi aduc aminte, de pildă, de o persoană publică marcantă care a plănuit o expunere muzeografică a vieţii cotidiene în timpul comunismului din care să lipsească însă muncitorii, deoarece aceştia au fost „profitorii comunismului”. Trecînd peste imposibilitatea mea logică de a înţelege cum ţăranii cooperativizaţi au fost victime demne de un muzeu al terorii dar, în ziua în care au fost obligaţi să-şi caute de lucru la oraş, au devenit peste noapte profitori nedemni de memoria noastră, o astfel de viziune nu este altceva decît o luptă de clasă întoarsă pe dos cu burghezo-moşierimea. Din păcate însă, anti-comunismul actual a devenit mai degrabă un mijloc de legitimare în prezent şi individuală decît unul de reperare a trecutului colectiv.

Reţinerea complemetară invocă faptul că o prezentare a „vieţii cotidiene” ar „îndulci” riscant imaginea regimului comunist şi ar relativiza ororile acestuia. Contra-argumentul ar fi că, dimpotrivă, aceasta ar explica posibilitatea (structurală şi nu conjuncturală) a acestora, identificarea şi înţelegerea acelei marje de joc pe care orice regim politic autoritar, de la marile imperii la micile dictaturi, are grijă să o asigure dacă vrea să dăinuie şi pe care orice populaţie se străduieşte, cu reuşite mai mici sau mai mari, să o lărgească. Dincolo de aceasta, viaţa cotidiană ţine de realitatea socială, de realitate pur şi simplu. Şi atunci, de ce trebuie redusă realitatea doar la ideologie şi de ce viaţa nu merită şi ea un muzeu, ci doar moartea ? Poate deoarece în lumina acestei vieţi de zi cu zi imaginea noastră de eroi anti-comunişti riscă să pălească puţintel…

Cele două obiecţii se contopesc apoi, adesea, în acuzaţia tîmpă de „stîngism”. Cînd plănuiam şi eu o expoziţie despre viaţa cotidiană în comunism, de pildă, un bun prieten m-a privit pieziş şi mi-a spus: Aşa eşti tu, stîngist, ca toţi franţujii tăi ! Stîngist, de ce, pentru că am tupeul să afirm că şi în comunism oamenii trăiau zi de zi şi nu doar din cînd în cînd ?

Aşa cum a început, mi-e teamă însă că acest muzeu nu îşi va pune nici una dintre aceste probleme (de fapt, n-are nici o problemă…) şi că, de va apuca să se nască, nu va fi nici un muzeu al comunismului, nici un muzeu al socialismului, ci unul al anti-comunismului post-comunist şi al vajnicilor săi eroi, adică o cacialma istorică. Dar nu avem voie să criticăm pînă nu vedem. Iar problema ca atare rămîne de actualitate şi este a noastră, a tuturor !

În calitate de prim-vicepreşedinte al PDL, d-l Teodor Baconschi şi-a asumat iniţiativa unei hotărâri de guvern privind „înfiinţarea unui muzeu naţional al dictaturii comuniste“. D-sa a identificat sediul viitoarei instituţii: Hala Filaret. Subliniind că Bucureştiul este singura capitală est-europeană unde un asemenea muzeu nu există, ministrul nostru de Externe a sugerat că muzeul ar putea avea „un discurs mai larg“, arătând „suferinţele prin care au trecut şi minorităţile naţionale în perioada dictaturii comuniste“.

Nu există, în Capitală, o astfel de instituţie (există, totuşi, la Sighet un admirabil Memorial al victimelor comunismului şi al rezistenţei); o astfel de iniţiativă nu poate decât să ne bucure…, dar, în acelaşi timp, ne întrebăm dacă, folosind sintagma „un discurs mai larg“, d-l Baconschi nu s-a făcut purtătorul unui mesaj mai îndrăzneţ şi, totodată, mai apropriat.

Comunismul, regim antidemocratic, regim terorist, regim care a avariat profund mentalitatea românească – ce nu parvine încă să se recupereze, douăzeci şi ceva de ani după prăbuşire –, este o parte a totalitarismului, sub care româ­nii au trăit mai bine de o jumătate de secol. Oficial, totalitarismul românesc începe în 27 februarie 1938. În acea zi a fost proclamată noua Constituţie a lui Carol al II-lea care a transformat monarhia constituţională într-o dictatură regală. Ulterior, aservită dictaturii legionaro-antonesciene, apoi doar antonesciene, ambele slujind pasiunile criminale ale lui Hitler, România cunoaşte o tresărire la 23 august 1944. Regele Mihai I şi grupul ce-l înconjura au limitat catastrofa înfrângerii. Dar democraţia, chiar aşa cum fusese, imperfectă, înainte de 1938, nu a fost regăsită. Şi timp de 41 de ani (30 decembrie 1947-22 decembrie 1989), capacul de plumb al comunismului a apăsat ţara.

Nu numai că toate aceste regimuri au fost criminale: au omorât în timpul pogromurilor şi deportărilor evreilor şi ţiganilor, la Dorohoi, la Iaşi, în trenurile morţii şi în Transnistria, dar şi în lagărele de muncă de la Canal şi Periprava, în minele de plumb şi în închisorile bestiale de la Sighet, Aiud, Râmnicu Sărat şi de aiurea. Dar regimurile fasciste, ca şi cel comunist, au corupt profund mentalitatea românească. Ion Antonescu spunea, în Consiliul de Miniştri, ordonând epurarea etnică a Iaşilor, că nu-i pasă că istoria îl va trata de barbar, că nu-i pasă de dezonoarea în care antrenează poporul român. Dar nouă trebuie să ne pese. În afară de obligaţia de-a cinsti în mod egal memoria victimelor, a tuturor victimelor, Muzeul Totalitarismului, cel care ar trebui să se ridice în perspectiva unui „discurs mai larg“, ne va ajuta să înţelegem mai bine cum s-a corupt mentalitatea românească prin regimul de sclavie la care am fost supuşi, prin spălarea creierelor cu ideologii mincinoase, prin pasivitatea pe care dictatura o induce, prin corupţia inerentă oricărui regim în care nu există libertate, iar justiţia este strâmbă. Azi nu mai trăim sub dictatură, dar resimţim profund, ca pe o boală de lungă durată, efectele dictaturii, care ne-a deformat durabil mentalitatea, ne-a făcut cinici, duri, insensibili, toleranţi faţă de cei corupţi şi intoleranţi faţă de nenorociţi, lipsiţi de simţ civic, prea creduli, pasivi, gata să ne lăsăm păcăliţi de cei mai grosolani impostori. Toate acestea se datorează efectelor unui totalitarism de lungă durată care ne-a ruinat caracterul. Între totalitarismele care au stăpâ­nit România există o continuitate organică.

Muzeul Totalitarismului trebuie să fie o lecţie de istorie – cu mijloacele specifice muzeografiei. Trebuie să fie pluralist, obiectiv: unul care să arate cruzimea şi crimele care nu pot fi iertate, dar şi inocenţa celor care au suferit, au pierit. În acelaşi timp, trebuie să expună şi contradicţiile în care au fost prinşi oamenii secolului XX, perversitatea intrinsecă a unora, dar şi marile şi micile laşităţi, confuzia în care i-au aruncat ideologiile de toate orientările. Trebuie avut în vedere că acest muzeu este destinat în primul rând generaţiilor tinere, care au de învăţat pentru a nu repeta greşelile mai marilor lor.

Un astfel de muzeu ne-ar vindeca, trebuie să nădăjduim, de falsele noastre complexe de superioritate, care sunt, de fapt, de inferioritate. Crima, înşelătoria au fost peste tot, iată ce am ajunge să înţelegem. Un astfel de muzeu, bine întocmit, ar fi un instrument de promovare a păcii sociale, al acelei reconcilieri naţionale despre care vorbim atâta fără să facem nici un pas în direcţia ei. Ne-ar pune faţă în faţă cu viciile, dar şi cu virtuţile noastre trecute (rezistenţa la totalitarism), ne-ar permite să iniţiem o creştere a stimei faţă de noi (care nu trece decât prin căinţă, nu prin fixarea rigidă în anumite posturi şi convingeri).

Nu poate fi liber omul care persistă în mod încăpăţânat în prejudecăţi şi în ideologii, prin definiţie false. Şi nu poate fi cinstit cu adevărat, exigent faţă de sine şi de ceilalţi omul care nu este liber. A comemora amintirea terorii comuniste fără a o face şi pentru totalitarismele de dreapta ar crea o asimetrie, perpetuând conflictul latent din societate. Dacă vrem să arătăm că preţuim democraţia, trebuie să condamnăm toate totalitarismele.

Pentru a depăşi sentimentul de umilire care ne sufocă, dar şi pentru a depăşi orgoliile găunoase, trebuie să privim în urmă cu mânie.

Românii au tendinţa să se socotească mai mult victimele istoriei decât subiecţii ei activi. Este adevărat că, în coşmarul veacului, nu noi am iniţiat Răul de pe lume şi a trebuit să-l suferim. Dar tot atât de adevărat este că există grozăvii în practica Răului care sunt ale noastre. Pogromul de la Iaşi din iunie 1941, experimentul (reeducarea) Piteşti din 1949-1952 sunt exemple ale abominaţiei.

Regenerarea morală de care avem nevoie pentru a supravieţui ca popor trece prin cunoaşterea fără menajamente a trecutului nostru recent. O schimbare totală a paradigmei istorice este necesară pentru a ne recupera demnitatea. Un muzeu al totalitarismului – al totalitarismelor – ar sluji şi regenerarea naţională şi pacea socială.

În ultimii cinci ani, de cînd Parchetul General este condus de doamna Laura Codruţa Kövesi, nu a fost deschisă nici o acţiune penală pentru crime şi abuzuri politice comise în timpul regimului comunist.

Potrivit unei informaţii parvenite după şapte luni, am aflat că Gheorghe Enoiu, fost şef al Direcţiei Anchete Penale a Securităţii timp de un deceniu, în timpul dictaturii lui Gheorghiu-Dej, a decedat la sfîrşitul anului trecut, la vîrsta de 83 de ani. În august 2007, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR) sesizase Parchetul General cu privire la faptele criminale şi abuzurile acestuia, în special grave acte de tortură fizică şi psihică. Ulterior, la exact trei ani, în august 2010, Institutul (devenit între timp IICCMER) a transmis Ministerului Public noi date privitoare la abuzurile şi infracţiunile săvîrşite de Enoiu. Parchetul însă a tăcut şi a aşteptat.

Demersuri timpurii

Eternizarea puterii foştilor membri ai nomenclaturii Partidului Comunist nu i-a oprit pe deţinuţii politici să petiţioneze instituţiile statului după 1989. Astfel, în septembrie 1991, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici a depus la Parchetul General o listă cu persoane acuzate de grave infracţiuni săvîrşite în timpul regimului comunist. Printre acestea, Alexandru Nicolschi, director adjunct al fostei poliţii politice comuniste, care a decedat în primăvara anului 1992, la scurt timp după ce a fost citat în dosar şi cu o zi înainte de a fi audiat. Un alt personaj invocat de victime a fost Alexandru Drăghici, fost ministru al Securităţii Statului, participant activ la implementarea politicii de exterminare socială. Drăghici fugise însă în Ungaria, unde a şi decedat în 1993, după ce autorităţile maghiare au refuzat să-l extrădeze.1 Astăzi, portretul său este expus la Palatul Parlamentului.

Patru rechizitorii finalizate în două decenii

În 20 de ani, Parchetul General a finalizat patru rechizitorii privind crime comise în timpul regimului comunist ca rezultat al politicii represive instituite de PCR şi de instituţiile statului. Acestea sînt: Alexandru Drăghici, în cazul uciderii lui Ibrahim Şefit, lotul „Autobuzul“, cazul Gheorghe Ursu şi cazul Gheorghe Crăciun. În dosarul „Autobuzul“ a fost investigată uciderea, în 1981, a trei tineri la ordinul verbal al dictatorului Nicolae Ceauşescu, după ce au luat ostatici şi au sechestrat un autovehicul de transport în comun. Procesul a durat 12 ani şi s-a finalizat cu condamnarea a şase lucrători din structurile represive, printre care Tudor Postelnicu, şeful Securităţii, George Homoştean, fostul ministru de Interne, şi Ion Deheleanu, fostul şef al Miliţiei judeţului Timiş.2

Dintre cele patru rechizitorii finalizate, doar unul a urmărit sancţionarea unor fapte comise în sistemul penitenciar comunist de dinainte de 1964. În noiembrie 2000, Gheorghe Crăciun, fostul comandant al penitenciarului Aiud din perioada 1958-1964, a fost trimis în judecată pentru infracţiunile comise cu patru decenii în urmă. În decembrie 1998, împotriva lui Crăciun a fost depusă o plîngere penală de către Asociaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti pentru săvîrşirea infracţiunii de genocid, încadrarea fiind schimbată apoi în omor deosebit de grav. Rechizitoriul instrumentat împotriva colonelului Gheorghe Crăciun în data de 7 septembrie 2000 de către procurorul militar Alic Saiciuc, din cadrul Parchetului Militar de pe lîngă Curtea Militară de Apel Bucureşti, constata abuzurile şi încălcările grave ale drepturilor deţinuţilor de către fostul comandant. Documentul – care a avut la bază 11 mărturii directe ale victimelor – conchide foarte clar că, la Aiud, a existat un regim de exterminare, desfăşurat în mod organizat, încălcînd convenţiile pentru respectarea drepturilor omului la care România era parte. „Toate declaraţiile foştilor deţinuţi politici din Aiud descriu cu lux de amănunte existenţa unei acţiuni represive de natură să ducă la suprimarea fizică (subl. din dosar, n.m.) a acestora.“ Iată concluziile procurorului legate de activitatea lui Gheorghe Crăciun la conducerea penitenciarului Aiud: „Odată cu venirea la comanda penitenciarului a înv(inuitului) col. (r) Crăciun Gheorghe, situaţia s-a agravat ca urmare a iniţiativelor acestuia în cadrul unui aşa-numit proces de«reeducare» (subl. din dosar – n.m.). Cei ce refuzau reeducarea erau supuşi pedepselor precum şi unui regim de lentă exterminare“. Celor care se opuneau le erau impuse constrîngeri greu de suportat care constau în „raţii alimentare reduse ori chiar în suspendarea hranei, condiţii igienico-sanitare necorespunzătoare, celule igrasioase şi îngheţate (fără încălzire) care duceau la îmbolnăviri şi decese, îmbrăcăminte subţire neadecvată, lipsa plimbărilor în aer liber, lipsa asistenţei medicale“. Crăciun a fost audiat la domiciliu de către procurori, întrucît era grav bolnav (surd şi aproape paralizat).3 În data de 7 septembrie 2000, procurorul Alic Saiciuc stabilea cheltuieli de urmărire penală de 100.000 de lei. Demersul procurorilor a fost însă tardiv, căci Gheorghe Crăciun a încetat din viaţă în 2001.4

Sesizări pentru eternitate

În 2006, odată cu înfiinţarea de facto a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, a început şi seria de sesizări penale transmise pe cale „instituţională“ Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Parchetelor Militare. În patru ani (2006-2009), Institutul a depus şapte sesizări penale. Dintre acestea, unele au fost respinse cu soluţia „neînceperii urmăririi penale“, iar altele nu au primit nici un răspuns. Între timp, din 2006 şi pînă astăzi, unele persoane incriminate au decedat. Probabil, cel mai cunoscut caz a fost Nicolae Pleşiţă, fostul şef al spionajului românesc din prima parte a anilor ’80. IICCR a descoperit indicii că Pleşiţă a fost implicat în organizarea de atentate cu colete-capcană, alături de alţi funcţionari ai statului român, precum şi în plănuirea altor atacuri asupra unor disidenţi sau a unor persoane incomode pentru regimul comunist.5 Ministerul Public a tergiversat şi această solicitare. Flecarul general semianalfabet a decedat însă în 2009, la vîrsta de 80 de ani. Pleşiţă şi-a petrecut ultimele luni din viaţă într-un sanatoriu al Serviciului Român de Informaţii, principala structură internă cu atribuţii de securitate naţională dintr-un stat membru al NATO.

Într-o altă sesizare din martie 2007, IICCR a solicitat Parchetului General demararea unei investigaţii cu privire la existenţa unor infracţiuni săvîrşite de peste 200 de persoane cu funcţii de conducere în sistemul penitenciar comunist. Dintre acestea, mai mulţi ofiţeri din Direcţia Generală a Penitenciarelor au decedat pînă în prezent. De exemplu, fostul comandant al penitenciarului Aiud, Ştefan Koller, cunoscut pentru regimul de exterminare instituit aici, a murit anul trecut fără să fi fost măcar audiat vreodată.6 Şi fostul căpitan Constantin Răutu a murit la 17 iunie 2010, la Constanţa, la vîrsta de 84 de ani. Există probe că el a torturat în repetate rînduri deţinuţi atît la penitenciarul Galaţi, ca locţiitor politic, cît şi la Botoşani, unde a condus unitatea de detenţie. Un alt ofiţer inclus în sesizare era Gh. Ioan Lefter, fost comandant al mai multor unităţi cu deţinuţi politici în timpul valurilor represiunii comuniste. Dintre faptele sale de „arme“, amintesc un episod petrecut la colonia de muncă Mărculeşti, unde a bătut cu un par pînă la sînge bucătarii-deţinuţi. A decedat în 2009 la Craiova, la vîrsta de 85 de ani.7

Nu doar torţionarii se sting, ci şi victimele lor. Institutul a depus o altă sesizare penală pentru tragerea la răspundere a 67 de persoane care l-au torturat, l-au internat în aziluri psihiatrice şi l-au anihilat în repetate rînduri prin tratamente degradante pe Vasile Paraschiv, disident cunoscut, contestatar vehement al regimului ceauşist.8 Către finalul anului 2008, procurorii au soluţionat cu neînceperea urmăririi penale sesizarea Institutului. Vasile Paraschiv a murit la începutul acestui an.

Un bilanţ instituţional

Dincolo de aceste solicitări, alte aproximativ 20 de plîngeri au fost transmise în nume individual (de exemplu, Ion Ioanid, Constantin Ticu Dumitrescu ş.a.) către Parchetul General. Toate plîngerile au fost incluse în „dosarul 35“ („procesul comunismului“, dosar care cuprinde şi cele şapte sesizări ale IICCR), instrumentat în final de Secţia Parchetelor Militare a Ministerului Public. Întîmplarea a făcut ca momentul de interes maxim al societăţii civile pentru sancţionarea formală sau penală, a crimelor comunismului (înfiinţarea IICCR, înfiinţarea Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, declaraţia de condamnarea a regimului comunist drept „ilegitim şi criminal“) să coincidă cu prezenţa doamnei Kövesi în fruntea Parchetului General. Cu toate acestea, nici o plîngere sau sesizare penală, colectivă sau individuală, nu s-au soldat cu un rechizitoriu şi nu au avut nici o finalitate din 2006 încoace.

Cinci ani în care torţionarii comunişti octogenari, pe care nu i-aţi întrebat, doamnă Kövesi, niciodată, nimic, îşi consumă în linişte pensiile „speciale“. Nu v-a mişcat nici o plîngere sau sesizare, fie ea individuală sau instituţională, şi nici miile de mărturii (publicate şi/sau transmise Parchetului). Inclusiv în timpul dictaturii dejiste, Procuratura a recunoscut parte din abuzurile şi metodele teribile de tortură şi din crimele torţionarilor. Dumneavoastră şi echipa pe care o coordonaţi nu le recunoaşteţi nici în 2011. Mă întreb dacă, atunci cînd veţi citi aceste rînduri, vi se va mişca vreun muşchi pe faţa fină.

––––––––––––––

1. Marius Oprea, Chipul morţii: dialog cu Vladimir Bukovski despre natura comunismului, „Prefaţă“ de Stéphane Courtois, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 42.

2. Raluca Grosescu, Raluca Ursachi, Justiţia penală de tranziţie. De la Nürnberg la postcomunismul românesc, Editura Polirom, Iaşi, 2009, pp. 182-194.

3. Mihai Boeru, Costin Ilie, „Gheorghe Crăciun, audiat la domiciliu“, în Jurnalul Naţional, 23 ianuarie 2001, p. 22.

4. Arhiva Curţii Militare de Apel Bucureşti, dosar nr. 15/P/1999, f. 151, 341-342, 344, 346, 348, 353-354, 358. Îi mulţumesc Ralucăi Grosescu, care mi-a pus la dispoziţie acest dosar în urmă cu cîţiva ani.

5. Ştefan Bosomitu, Dan Drăghia, Andrei Muraru, „Securitatea şi atentatele din 1981 cu colete-capcană împotriva lui Nicolae Penescu, Paul Goma şi Şerban Orescu (3-4 februarie 1981)“, în Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu (coord.), Stat şi viaţă privată în regimurile comuniste, Editura Polirom, Iaşi, 2009, pp. 386-406.

6. Mihai Burcea, „A mai murit un torţionar nederanjat de nimeni“, accesibil la adresahttp://militiaspirituala.ro/cuvantul-militiei/a-mai-murit-un-tortionar-nederanjat-de-nimeni/ (11 iulie 2011).

7. Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeş, Dicţionarul ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Aparatul central (1948-1989), vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 2009, pp. 282-283, 385-387. Îi mulţumesc lui Mihai Burcea pentru celelalte date puse la dispoziţie.

8. Vezi aici sesizările penale depuse de IICCR:http://www.iiccmer.ro/ro/sesizari_penale.

Deşi relativ proaspătă, moșia-i instituțională a devenit deja sufocant de strâmtă. S-a ajuns chiar la situația inacceptabilă în care nu i se cere părerea în legătură cu numirea celui ce ar trebui să conducă Muzeul Satului. Se va fi născut ea veșnicia la sat, dar numirile se fac la oraș. Cât despre naționalizări și colectivizări, știm bine de unde ni se trag. Ca să nu mai spun că e și cam multă diversitate. Se impune un control mai eficient asupra mijloacelor de gândire, cercetare și interpretare. Așa că…

Așa că, a fost lansată etapa a doua a monopolizării. (Amintiri din prima etapă aici). Spun că a început, fiindcă oamenii aceștia când pomenesc ceva public, trebuie să înțelegi că fapta lor se află deja cu doi pași înaintea gavarelii. Când înaintașii lor spirituali declarau că “Blaga, Goga, analoga”, cei doi poeți erau deja puși la index.

Prima generație ne-a adus — în furgoane, pe tancuri și prin șantaj armat – monopolul comunismului. Desantul a fost bine pregătit prin lecțiile de internaționalism proletar predate de echipa de limbă română de la Radio Moscova. Care să fie instituția ce ne poate pune la dispoziție lista acelor ”comuniști romantici”, dar cu mâinile ușurel pătate de sânge?

Generația de acum ne aduce monopolul pe anticomunism. Cum, cu excepția ciracilor băștinași ai “eliberatorilor”, românii s-au dovedit incapabili să priceapă virtuțile comunismului, e limpede că nu sunt în stare să înțeleagă nici mecanismul anticomunismului. Așa că, e nevoie de un monitor. Ba chiar de doi/două: Monitorul Oficial și monitorul clasei de “analfabeți”; politologically speaking, binențeles.

Până să aflăm din Monitorul Oficial ce s-a hotărât pe sub masă, aflăm de la sub-monitori iscusiți ce și de ce trebuie să se întâmple. Așa că, “nefrecventabilul” (apud Șerban Foarță) care o ajută pe șefa Camerei Deputaților să numere voturile în Parlament cu un abac foarte original (asemeni democrației în vigoare) ne informează că există un ”stăpân deplin al subiectului”.

Or, limpede ca lumina care vine mereu de la răsărit, chiar de face un ocol occidentalizat, cine este stăpânul deplin al subiectului ”Comunism” trebuie să fie înscăunat și drept țar al subiectului ”Anticomunism”. Așa că, un țarevici oranj, care în timpul liber se joacă de-a șeful diplomației, ne informează că a venit timpul.

Păi, dacă a venit, e musai!

“Sunt mai multe astfel de instituţii publice care au fiecare câte un program propriu de cercetare, nu au o dimensiune publică şi nici pedagogică, lucrează în circuit închis şi în acelaşi timp consumă bani publici având acelaşi obiect de activitate,” spune externistul cu aspirații prezidențiale.

Recunosc, ideea unui “program propriu de cercetare” este cu totul inacceptabilă, mai ales când există la îndemână programe de gândire și cercetare prêt-à-porter ca și abonamente cu preț redus la cantine cu meniu strict, de fast food doctrinar cu geometrie variabilă.

În plus, aflăm de la acest autentic Arnotean al anticomunismului că proiectul i-a fost sugerat chiar de către cercetători: “Am primit de la cercetători ai memoriei comuniste acest proiect, mi l-am asumat şi l-am propus spre adoptare.“ Dacă dl ministru oferea și numele cercetătorilor cu pricina și afilierile lor politice & instituționale, ar fi fost perfect.

Unică a fost instaurarea comunismului, unică trebuie să rămână și cercetarea lui. Și, la mintea cocoșului, unicitatea cere centralizare, așa că…

Așa că “se impune” o mega-structură anticomunistă, cu un conducător unic. Cum este necesară și economisirea de fonduri, ”se impun” comasări substanţiale: institute de toate felurile, CNSAS, Muzeul Satului, SIE, Muzeul Țăranului Român, DIE, vilele de la Snagov, Muzeul Antipa, câteva vilişoare la munte, câteva vilişoare la Neptun, Ștrandul Bordei, Tămâioasa Românească, Hala Filaret, Coniacul de Segarcea, başca Institutul Român de Istorie Recentă (IRIR), căci gândirea nu poate fi cu adevărat liberă, decât dacă știe de frica monopolului. Și, tot ce “se impune”, este ca și impus.

La intrarea în mega-structura Institut-Muzeu-Serviciu-Direcție-Parc-Minister-Agenție de voiaj se va pune unul dintre sloganurile luptei de clasă: “Trece-o noapte și mai trece-o zi,/ Se ascute lupta dintre clase,/Iar chiaburii se arat-a fi/Elemente tot mai dușmănoase.”

La ieșirea din Complexul-Complexelor, adică cu spatele la dictatura abia vizitată și cu fața spre democrația monopolistă ce ne zâmbeşte îmbietor, se va instala un slogan pe măsură evoluției istorice, adică a luptei inter-clanuri: “Trece ziua, trece anu’,/Iar m-am pus bine cu clanu’./Poa’ să ningă, poa’să plouă,/ C’am canadiană nouă.”

Păi, cum altfel? Nouă, vezi bine.

Ce fac în vremea aceasta cei mai mulți dintre tinerii cercetători români?

Se plâng unii altora. Își plâng de milă de unii singuri. Practică un fel de indignare cu mâinile în sân şi protestează cu vocea în batistă. Cum am văzut cândva modelul rezistenței (doar) prin cultură şi cum ne bucurăm încă de efectele eroismului respectiv, mă bate gândul că rezistența prin datul (doar) din lacrimă se va solda cam cu aceleași rezultate. Așa că…

Așa că, n-aș vrea să-i văd mâine-poimâine pe acești sincer indignați mirându-se că sunt bătuți cu joarda peste degete de monitori intransigenţi și că li se bagă pe gât ghidurile de gândire, cercetare și interpretare unică a anticomunismului, amintind de cărticica roșie a lui Mao sau de cea verde a lui Gaddafi .

Comunismul – o afacere. Anticomunismul – alta. Foarte rentabile pentru câţiva. Uneori - cam pentru aceiaşi.

Ce-i iese României din afacerile acestea?

Cum, ce?

Diversitate prin continuitate şi faima de mare putere democratică.

*

P.S. Este adevărat că Institutul Revoluţiei Române nu a produs nimic semnificativ până acum, dar este o minciună că  motivul pentru care se doreşte înghiţirea sa ar fi seria contra-performanţelor ştiinţifice ale IRR.  Mutarea IRR de sub “jurisdicţia” unuia dintre autorii unui super-cordial dialog  (Marele șoc din finalul unui secol scurt; Despre comunism, postcomunism, democrație; Editura Enciclopedică, București, 2004) pentru a-l împropietări pe celălalt autor al istoricului dialog-fluviu  nu ar fi decât o răzbunare politică.

Fondatorul IRR şi acaparatorul institutelor gândite şi create de deţinutul politic Dinu Zamfirescu şi istoricul  Marius Oprea au avut vreme, preţ de 500 de pagini, să ne arate ce pot. Ne-au arătat. Acum îşi arată, unul celuilalt, spatele. Din motive care-i privesc și pe care fiecare dintre noi are dreptul să le cântărească cum găseşte de cuviinţă.

Scrisoare deschisă către un camarad de idei

Dragă Volo, am spus-o – şi scris-o – că tu ai fost unul dintre primii analişti aplicaţi ai istoriei noastre recente; aşa se explică de ce ai fost şi unul dintre primii la care m-am gîndit azi, cînd la Bucureşti stîrneşte ecouri prelungi exotica interpretare istorică a dlui preşedinte Băsescu referitoare la sluga ruşilor care ar fi fost (în 1947) Regele Mihai şi la reconsiderarea sugerată pe care ar merita-o mareşalul Ion Antonescu în chestiunea Holocaustului. Sper să nu fii surprins – sau cel puţin să nu fii mai surprins de gîndul meu amical decît de gîndurile prezidenţiale, menite a revizui într-un chip abrupt, sentenţios şi surprinzător istoria noastră.

Mă întreb bunăoară cum anume te simţi cînd îţi dai seama că unul dintre oamenii de care ţi-ai legat speranţe – şi căruia i-ai fost, măcar pe unele chestiuni, un fel de consilier informal – n-a citit nici una dintre cărţile tale. Dl Băsescu ar fi putut afla de oriunde acele clişee istoriografice cărora le-a dat glas pe 22 iunie a.c., dar mai puţin de la tine. În aceeaşi ordine de idei, mă întreb – ştiind cît de mult preţuieşti istoria ţării în care te-ai născut – cum anume te simţi cînd afli, alături de noi toţi, ce perspectivă deformată, redusă şi vindicativ-ranchiunoasă are preşedintele despre istoria ţării pe care o conduce şi despre un personaj anume al ei? Ca om cu talent speculativ (în sens pozitiv) în regatul ideilor şi ca om care ştie valoarea logicii şi nuanţelor în istorie, ce simţi cînd auzi rostite fraze care n-au nici logică, nici nuanţe, ci doar un iz de retorică populistă sulfuroasă? Ca om care ai gustat – pe meritele tale – din preaplinul unei frumoase experienţe americane, ştiind foarte bine maniera elegantă, urbană şi camaraderească prin care orice preşedinte american în exerciţiu – indiferent de orientarea sa politică – se referă la predecesorii săi, cum anume te simţi, aşadar, în faţa unui conducător de azi care şi-a tăiat singur – cu gesturi, cu vorbe – orice punte de contact amiabil cu toţi cei care l-au precedat în Înaltul Scaun al ţării, fie ei rege sau preşedinţi, fie ei de stînga sau de dreapta? Sau, mai direct fie spus: cum anume te simţi cînd transpare că „omul care a condamnat comunismul“ n-a citit nici măcar Raportul echipei tale, pe marginea căruia condamnarea era făcută? Pentru că aici nu-s decît două explicaţii: ori dl Băsescu n-a citit acele pagini (care-i contrazic flagrant aserţiunile), ori le-a citit şi nu dă doi bani pe ele.

Mă mai întreb, dragă Volo, ce simţi cînd vezi percepţia despre mareşalul Antonescu a dlui preşedinte? Care să fie, în opinia ta, miza sugeratei revolte a preşedintelui referitoare la faptul că pe Antonescu îl judecăm – crede dl Băsescu – mai aspru decît ar trebui? Ce crezi despre maniera bizară în care domnia sa împarte – în răspăr cu istoricii – responsabilităţile pentru partea noastră din peisajul amplu al Holocaustului european? Chiar în acest an a fost descoperită, în părţile tihnitei Moldove, o (altă) groapă comună. De ani de zile sînt publicate, în România, în limba română, stenogramele – reale, şi nu pe surse – ale consiliului de miniştri în care Antonescu (atunci, Conducător deplin al statului) schiţa coordonatele dorite de el în privinţa „rezolvării problemei rasiale“ din România, cu trimitere directă la evrei şi la ţigani. Să nu fi aflat dl preşedinte de ele? Să fi aflat şi să nu-i pese? Tu ce crezi?

Mă mai întreb totodată – ştiindu-te un cunoscător al regimurilor ciudate din America de Sud – ce părere ai despre preşedinţii care apar la televizor şi arată ei (deşi nu au o calificare în domeniu) cum ar trebui rescrisă istoria (şi nu mă refer aici la Hugo Chavez)? Ca om intelectualmente elegant, cum mi-ai apărut de fiecare dată, cum găseşti lipsa de eleganţă flagrantă a acestei flegme retorice care-a fost aruncată în obrazul mult-îndurător al unui om care mîine-poimîine împlineşte 90 de ani şi care n-a făcut nimic rău, totuşi, acestui neam? Cum te simţi în faţa unui personaj politic ce renunţă fără remuşcări la stima a 10 intelectuali, dacă în schimbul acesteia cîştigă voturile a 1000 de creduli de ocazie, fie ei naţionalişti, habarnişti, frustraţi, naivi sau lipsiţi de educaţie?

În fine – cunoscîndu-ţi uşurinţa cu care ştii să-ţi susţii ideile atunci cînd vrei s-o faci –, poate că între data la care eu îţi scriu aceste rînduri (24 iunie) şi data la care ele vor deveni publice, tu să fi avut o intervenţie prin care, într-un fel, să spui ce crezi. Dacă o vei face, fii convins că-ţi voi citi textul. Dacă n-o vei face, fii convins că mă voi întreba pe mai departe care-i mecanismul prin care un intelectual, în faţa unui şmecher politic, se lasă orbit. Sau manipulat. Sau prostit.

CAMARILA – Salon de coafură prezidenţială scoate încă o dată la rampă stilistul principal al companiei: maistoraşul căruia tranziţia românească îi datorează şamponul pentru chelia doctrinară cu cărare pe ambele părţi. Pe dreapta, când opoziţia este de stânga. Pe stânga, când opoziţia este de dreapta. Cel mai recent turneu transatlantic al omului înarmat cu perii, periuţe, pudriere, brici, foarfece şi piatră acră – în caz de sângerări superficiale – a debutat, în  urmă cu câteva săptămâni, la Londra. A fost servit şi apoi lăudat cu osârdie un ceai de fructe de pădure.

Clientul a făcut frumos, după care, ajuns acasă, a făcut ce ştie el mai bine: a făcut urât.

E limpede pentru tot omul, în afara haimanalelor din camarila prezidenţială, că lui Traian Băsescu nu-i priește să i se bage sub nas discursuri cu spiritul şi litera cărora nu are nici în clin, nici în mânecă. Atunci când le acceptă, à contre-coeur, din motive de ”strategie naţională”, îşi revine în fire cu o furie de nestăpânit. Aşa că, după gargara indigestă cu potpourri de Oakeshott, Gellner, Ghiţă Ionescu şi Hayek, preşedintele s-a dus la un şpriţ autohton cu un om pe care îl înţelege, cu care se înţelege şi faţă de care nu are nici un secret, cum nici acesta nu are vreun secret faţă de preşedinte: Ion Cristoiu.

Dacă şpriţul n-ar fi fost în direct, tot ce i-a mărturisit preşedintele despre rege lui Ion Cristoiu ar fi rămas între cei doi convivi, așa cum au rămas multe între de Gaulle şi Malraux (iau un exemplu, aşa, la întâmplare, de dragul “stilisticii”), dar cum chiolhanul doctrinar a fost Live, ”prostimea” a început să-şi dea cu părerea. Chiar şi cei care-l preţuiesc  pe rege exact cât şi cum o face Traian Băsescu (exemplul de-acum clasicizat fiind Ion Iliescu & Camarades) s-au grăbit să sară la carotida preşedintelui. Numai că au dat acolo peste blindajul asigurat de  camarila prezidenţială.

Vladimir Tismăneanu, omul cu dregătoriile zilei, a “dres-o” şi pe asta: mult scandal pentru nimic; e vorba de o nefericită ”stilistică a exprimării”, președintele nu are o politică anti-monarhie etc. După care, acuză pe toată lumea nu tocmai fericită de mărturisirile publice ale preşedintelui. O dată declanşată campania de stilizare, continuă să ni se explice că vina este cu mult mai mult de partea celor ce au auzit cele afirmate de preşedinte, decât de partea rostirii prezidenţiale.

Truc vechi. Vă amintiţi cum ne liniştea cândva un distins intelectual că afirmînd “Avem nevoie de tinichigii și chelnări, nu de filozofi”, Traian Băsescu nu dorise să spună ce spusese şi ne traducea, din română în română, vorbele preşedintelui României, ca şi cum ar fi continuat să traducă din Platon?

Când intelectualii care susțin un proiect politic traduc poporului ce spune președintele și președintelui ce spune poporul, ceva nu este în regulă nici cu intelectualii, nici cu președintele și, mai ales, nici cu proiectul politic respectiv.

Una dintre calitățile lui Traian Băsescu este că, uneori, spune ce crede și crede în ce spune. Un modus operandi cu totul opus celui al camarilei sale, care spune, mai întotdeauna, ce nu crede, și nu crede, mai niciodată, în ce spune.

A crezut vreodată în ce-a spus în ajunul prezidențialelor din 2009 camariliotul vorbind presei străine de o video casetă implicându-l pe dușman în partide de sex oral?

A crezut pe dracu’, numai că asta era partitura ce trebuia cântată în acele momente de exacerbată îngrijorare electorală.

A fost dat afară camariliotul ce-și folosise funcția de înalt funcționar de stat pentru a răspândi minciuni împotriva celui care candida la aceeași funcție cu stăpânul său? Nu. A fost decorat.

Odată auzită vocea Stilistului-şef, toate periuţile tipărite, electronice şi audio-vizuale au fost puse la muncă. În operațiunea de “damage control” este adusă în scenă și ”echidistanta” străinătate. Nu, nu vă speriați, după Oakeshott, Gellner, Ghiță Ionescu și Hayek nu i se pun în menu președintelui alde Charles Bally, Leo Spitzer sau Gianfranco Contini.

Cu ani în urmă, critic aproape brutal al stilistului cu geometrie variabilă Vladimir Tismăneanu, Tom Gallagher este azi parte a echipei de stilişti prezidenţiali. “Pe cale de consecinţă”, trage şi el o bruftuluială aspră criticilor dlui Băsescu. Impostura începe încă din titlulul textului. Accentul este mutat de pe acuzaţiile aberante rostite de Traian Băsescu pe destinul Casei Regale – Drama Casei Regale. Deci, nu Tragedia lui Traian Băsescu. Dar ce te poţi aştepta de la un stilist care are tupeul de a spune: “La imboldul lui Ion Cristoiu, un savant al istoriei şi un bun jurnalist (combinaţie formidabilă de abilităţi pe care puţini alţii le au în Romania de astazi)”?

Ion Cristoiu, “savant al istoriei”?

Cum Tom Gallagher uită, permanent, să indice cine îi traduce capodoperele în limba română, poate că în original  aveam de-a face cu un eșantion al umorului sec, britanic. Ori cu o serie prea lungă de Dry Martini.

Gallagher ne previne și în legtură cu ceva foarte grav – sabotarea intereselor României pusă la cale de unii: “Personaje influente, care au acces la media germane şi nord-americane, vor căuta, probabil, să-l izoleze pe şeful statului indiferent de pagubele aduse României care, sub Băsescu, a încercat cel puţin să fie un bastion al influenţei occidentale în Europa de Sud-Est.”

Ca pe vremea stalinismului pentru eternitate: “Dai în mine, dai în partid. Dai în partid, dai în popor.” Iată un scoţian care aminteşte de celebrul politruc Traian Şelmaru, vigilentul care te întâmpina cu întrebarea capitală ”Tovarăşe, iubeşti poporul?”

Tovarăşului Şelmaru n-am apucat să-i răspund, fiindcă n-a apucat să mă întrebe. Când l-am cunoscut, nu mai era tovarăş, ci domn, așa că nu mai folosea ”întrebarea de baraj”. De-ale “stilisticii”. Dar stilistul prezidenţial Gallagher merită un răspuns: ”Get lost!” Sau pe românește: ”Plimbă ursu’!”

Un personaj care prin anii 1990 era doar un mucea dar își permitea să ia în tărbacă intelectualitatea românească pentru culpa (era să scriu “trădarea națională”) de a nu fi înțeles măreția Legiunii, este astăzi unul dintre buldogii prezidențiali. Nu putea să rateze prilejul de a mușca tocmai într-o asemenea situația. Pentru a ne face să înțelegem, o dată și  pentru totdeauna, unicitatea măreață a lui Traian Băsescu, propagandistul prezidențial ne oferă un  “profil psiho-politic al ofițerului de navă.“  Iată o mostră:

“Comandantul adevărat nu e marinarul care se agață primul de colacul de salvare al navei. Iată de ce în vocabularul preşedintelui Traian Băsescu, substantive precum „trădare” sau „laşitate” sunt univoce, fără marjă de interpretare. De ce? Pentru că detaliile regulilor marinăreşti se inspiră dintr-o tot mai neînţeleasă etică a onoarei. Lumea ofiţerilor nu intersectează uşor universul jurnaliştilor, al poeţilor, al erudiţilor snobi, al eseiştilor brilianţi sau al intelectualilor de salon. De aici şi neînţelegerea sistemului de valori care-i permite unui fost comandat de navă să judece un fost şef de stat, chiar şi atunci când exactitatea referinţelor istorice îi scapă.(s.n.)“

Aici e cheia: un fost comandant de navă își ”permite să judece un fost șef de stat chiar și atunci când exactitatea referințelor istorice îi scapă.”

Și cei care au exactitatea referințelor istorice ce ar trebui să facă?

Să-l încurajeze pe Traian Băsesecu în somnabulismul său refractar la precizie istorică? Să-i alimenteze sfertodoctismul politic, minat de populisme gata de harță în orice moment? Să se adauge haitei de camarilioți care îl ajută pe Traian Băsescu să acrediteze conceptul idiot că România e o barcă patriotică și că restul, oceanul adică, e un cimitir al dușmanilor ei?

Au trecut douăzeci și doi de ani de când Traian Băsescu nu mai este ofițer de navă și șapte ani de când este șef de stat. Ne-ar putea sugera pupinul prezidențial cam cât mai avem de așteptat până când Traian Băsescu va sparge profilul psiho-politic al ofițerului de navă și va intra în profilul psiho-politic al șefului de stat?

Asta ne-ar fi interesat — un profil psiho-politic al șefului de stat — căci Traian Băsescu a  fost ales, în două rânduri, șef de stat, nu șef de pirogă. Salutăm etica marinărească a fostului lup de mare, dar transmitem camarotului său că regulile funcției deținute azi de Traian Băsescu arată altfel.

Un marinar proaspăt ajuns într-un port poate găsi ușa primei crâșme sau a primului bordel și fără a avea ”exactitatea referințelor istorice”. Un șef de stat incapabil să absoarbă referințe istorice exacte și să le prelucreze cu înțelepciune va sfârși prin a transforma discursul public într-o pălăvrăgeală de crâșmă și țara într-un bordel.

Cu colacul de salvare în jurul gâtului și buzunarele pline de sinecuri, băieții de mingi ai lui Traian Băsescu ne spun povești pe care le-am mai auzit; fie că erau despre ucenicul vrăjitor într-ale cizmăriei, fie că erau despre emanații revoluției (vezi Marele șoc din finalul unui secol scurt, convorbiri hiper-cordiale între Ion Iliescu și Vladimir Tismăneanu).

*

Andrei Pleşu semnează în Adevărul un text la ale cărui argumente şi concluzii subscriu în bună măsură. O ezitare majoră ţine de un reproş adus, în chip nejustificat cred eu, preşedintelui Traian Băsescu: “a reuşit să pună într-o situaţie imposibilă câţiva oameni care îi sunt sincer fideli. A reuşit să-i determine să-si sacrifice libertatea interioară, pentru a nu ridica piatra. Nu meritau.“

Ba, meritau. Și încă cu vârf și îndesat.

Nu Traian Băsescu i-a obligat să-şi piardă libertatea interioară. În cel mai rău caz, i-a cumpărat. Şi când un om hotărăşte că vrea să se comercializeze pentru o funcţie, un favor, o sinecură, un institut, o grădină cu vedere la Mediterana etc., cumpărătorii apar fără întârziere. Imaginea unui Traian Băsescu care doar a luat de la cei deveniţi camarila sa mi se pare nedreaptă.

Traian Băsescu a şi dat. Uneori foarte mult. Câteodată, extravagant de mult: pentru o vreme, România condusă de Traian Băsescu a avut drept şef al unuia dintre serviciile secrete majore o caricatură – Claudiu Săftoiu. Vă mai amintiți cum, răspunzând întrebărilor comisiei parlamentare, dădea și răspunsuri care indicau că omul se credea șeful celuilalt serviciu secret?

Oamenii care au indecenţa de a nu se delimita de afirmaţii aberante, nici măcar când este vorba de un set de subiecte cu adevărat importante, nu președintelui îi sunt fideli, ci propriilor interese. Ei ştiu că, odată făcut pasul spre decenţă, consistentele lor avantaje ca membri ai camarilei pot să dispară cât ai zice peşte. Autoproclamaţi profesori de morală ai neamului, ei trăiesc în duplicitate şi prin duplicitate. S-a întâmplat doar ca astăzi, cumpărătorul să se numească Traian Băsescu. Mâine va purta alt nume. Numele ofertanților vor rămâne, mai mult sau mai puțin, aceleași.

Nu e nimic dezonorant să crezi într-un proiect politic democratic, reformator.

“Proiectul Băsescu” a promis mult, dar s-a stins repede. A fost nevoie de încredere și speranță în “Proiectul Băsescu”. Astăzi, Traian Băsescu are nevoie să afle ce credem despre proiectul respectiv. Nu poți fi creator de istorie curentă, când ești repetent la istorie recentă. Când, până şi în situaţii impardonabile, Stilistul-şef îl scuză pe Traian Băsescu, avem de-a face cu un soi de “simptom Radio Moscova” à rebours.

Lucrurile au căpătat deja un caracter grotesc: în vreme ce Traian Băsescu reiterează că nu are ce și de ce să retracteze, camarila stilistică continuă să încerce dregerea busuiocului. Între sinceritatea președintelui și prefăcătoria camarilei stilistice o aleg pe cea dintâi. Nu fiindcă ar fi răul cel mai mic, ci pentru că e răul cel mai sincer dintre cele două.

Haimanalâcul fosforescent al camarilelor continuă să fie singura sursă de “lumină” în bezna tranziției post-decembriste.

Regret hotărârea lui Cristian Tudor Popescu de a fi renunţat la titlul pe care dorise, inițial, să-l pună răspunsului său adresat prim-stilistului prezidenţial. Era – şi, în fond, rămâne – tot ce mai merită să i se spună acestui Mihail Roller in blugi Hugo Boss.

Opinii avizate ale istoricilor şi specialiştilor în istoria recentă, bazate pe documente de arhivă, probe categorice conjugate cu alte mărturii, conduc astăzi la concluzia că Regele Mihai s-a opus mareşalului Ion Antonescu (Conducătorul statului în perioada 1940-1944), precum şi comunizării României.

În perioada celui de-al doilea Război Mondial, Regele a făcut încercări repetate de a scoate România din Axa cu Germania nazistă, şi a fost artizanul actului de la 23 august 1944. Totodată, Regele a fost profund empatic la tragedia sutelor de mii de evrei români din vremea Holocaustului. După război, Regele Mihai s-a opus cu îndârjire abuzurilor grave la adresa stabilităţii politice a României, fiind recunoscut astăzi drept ultimul obstacol în calea sovietizării țării.

Abdicarea de la 30 decembrie 1947 a fost un act samavolnic impus prin forţă în calea existenţei şi a constituţionalităţii fireşti a statului român. Suveranul a denunţat imediat actul ilegitim semnat sub şantaj, sub presiunea armelor şi a amenințării cu asasinarea unui număr de peste 1000 de tineri arestaţi în urma demonstraţiilor anticomuniste.

Regele Mihai şi-a dedicat întreaga viaţă naţiunii române, de care a fost alături vreme de aproape cinci decenii în exil, împotriva ameninţărilor din partea regimului comunist, dar şi a forţelor neocomuniste instalate în România după 1989, care i-au interzis cu încăpățînare întoarcerea în propria ţară până în 1997. Ultimul Rege al României şi ultimul şef de stat în viaţă al unui stat participant la a doua conflagraţie mondială s-a opus constant oricăror forme de dictatură, ocupaţiei sovietice şi abuzurilor la adresa statului român.

Exact în ziua în care se împlineau 70 de ani de la declanşarea războiului împotriva Uniunii Sovietice, preşedintele actual al României lansează şi validează, prin atacul ad hominem la adresa Regelui Mihai, o temă revizionistă într-un moment când curentul naţionalist pare să câştige teren. Timp de şapte decenii, propaganda comunistă, pseudoistorici şi falsificatori ai istoriei, negaţionişti şi revizionişti cunoscuţi, au întreţinut aceeaşi teză cu scopul de a opune Regelui Mihai figura lui Ion Antonescu. Din antiteza astfel creată a fost exacerbat cultul mareşalului Ion Antonescu, criminal de război, care a avut grave consecinţe pentru imaginea externă a României.

Natura declaraţiilor este cu atât mai periculoasă cu cât preşedintele Băsescu a atacat voalat dreptul la proprietate al Majestăţii Sale, precum şi deciziile suverane ale şefului Casei Regale privind componenţa familiei sale. Institutul Român de Istorie Recentă își exprimă aşadar profunda îngrijorare cu privire la ofensiva publică a Preşedintelui României, care vizează nu doar figura istorică a Regelui, ci şi valorile democratice şi stabilitatea României ca membră a structurilor europene şi euro-atlantice.

Puteți adera la această declarație-apel fie prin comentarii pe această pagină, fie scriindu-ne pe adresa contact@irir.ro.

Consiliul Director IRIR