Nota editorului:

Documentele din această carte au fost alese din cele trei volume ale dosarului de urmărire informativă deschis lui Coenraad Stork în primăvara anului 1988. Abia venit la Bucureşti, în calitate de ambasador al Regatului Ţărilor de Jos, el i-a uimit cu dezinvoltura sa, neobişnuită la un diplomat, mai ales unul acreditat într-o ţară socialistă, pe oficialii români, printre care şi oamenii Securităţii, care îl suspecta de spionaj. A fost repede „dat în lucru“ la Direcţia a III-a, Contraspionajul. Indicativele din antetul unor documente arată că informaţiile proveneau şi de la alte direcţii şi unităţi speciale ale Securităţii care se ocupau cu filajul persoanelor, interceptarea convorbirilor telefonice şi a corespondenţei. Apar şi note de convorbire şi rapoarte din ministerele ori din instituţiile culturale pe care Coen Stork le-a vizitat. Aşadar, printr-o imensă şi costisitoare desfăşurare de forţe, Securitatea ajunsese, în decembrie 1989, să-i cunoască destul de bine preocupările, stilul de lucru şi prietenii români. Avea deja un profil, iar pe baza lui urzea o acţiune de compromitere, prin care regimul de la Bucureşti căuta să scape de incomodul şi curiosul diplomat occidental.
Coen Stork a avut însă „şansa“ de a petrece la Bucureşti ultimii doi ani ai regimului comunist şi de a cunoaşte de multe ori nemijlocit situaţia politică şi economică a României. Era protejat, dar şi constrâns de prevederile Convenţiei de la Viena privind statutul personalului diplomatic din 1961, ratificată de România în 1968. Însă cetăţenii români trebuiau să se supună unei legislaţii insuportabile: Legea nr. 23/1971, H.C.M.nr.18/1972, H.C.M. 19/1972, care reglementau problema apărării secretului de stat şi modul de stabilire a relaţiilor cu străinii, Legea nr. 25/1969 privind regimul străinilor în Republica Socialistă România. Decretul Consiliului de Stat nr. 408 din 26 decembrie 1985 privind unele măsuri referitoare la apărarea secretului de stat şi la modul de stabilire a relaţiilor cu străinii relua într-o formă şi mai apăsătoare vechile restricţii şi dădea dreptul Securităţii să-şi trimită ofiţerii dintr-o unitate special creată – U.M. 0500/A –în toate instituţiile centrale ale statului sub acoperirea unor responsabili cu protocolul sau cu biroul de documente secrete, îngreunând astfel şi libertatea de mişcare a diplomaţilor străini. Principiul de editare a fost simplu, bazat pe transcrierea integrală. Ordinea este cea din dosar, care aproape fără greş este şi cea cronologică. Notele marginale, însemnările şi rezoluţiile diferitelor persoane din aparatul de securitate au fost reproduse în note de subsol. Au fost semnalate şi lacunele, cuvintele ilizibile şi porţiunile anonimizatede C.N.S.A.S. Dacă s-a considerat strict necesar, referirile la evenimente, acte normative, publicaţii şi persoane de la sfârşitul anilor 1980 au fost explicate, apelând la diverse surse, în notede subsol. Editorul acestor documente le mulţumeşte doamnei Dana Crişan şi domnului Răzvan Brăileanu. Nu în ultimul rând, domnului Coen Stork

Istorii Subiective de la Adevărul

Colecţia “Istorii subiective” îşi propune să recupereze trecutul apropiat şi să lumineze zonele întunecate ale istoriei recente, punând laolaltă poveştile rămase nemărturisite ale unor personalităţi care au avut un cuvânt greu de spus în viaţa politică şi culturală din cei mai frământaţi ani ai secolului XX

Sub sigla IRIR au apărut la editura Adevărul două cărți-document despre istoria noastră recentă: “Securitatea contra Radio Europa Liberă”, de Richard Cummings, și “Leapșa pe murite”, de Virgil Tănase. Lansarea a avut loc sîmbătă, 26 noiembrie, la tîrgul de carte Gaudeamus, cu participarea lui Richard Cummings, Adrian Cioroianu și Liviu Tofan.

“Securitatea contra Radio Europa Liberă” – din culisele Războiului Rece

Cartea lui Richard Cummings face parte din categoria atît de gustată a dezvăluirilor unui “insider”, a celui care, prin natura poziției sale, știe lucruri pe care noi, ceilalți, nu avem cum să le știm. La Europa Liberă, Richard Cummings a fost Chief of Security, adică cel responsabil cu protecția postului de radio, a redactorilor de acolo, în fața agresiunilor de tot felul din partea serviciilor secrete din țările comuniste. Dintre aceste servicii, cel mai activ și mai brutal a fost cel românesc, Securitatea, prin brațul său extern, Direcția/Centrul de informații Externe (DIE/CIE). Detalii inedite despre războiul purtat de Securitate împotriva Europei Libere puteți afla citind cartea lui Richard Cummings.

Născut în statul Massachusetts în anul 1944, Richard H. Cummings a absolvit Boston University, unde s-a specializat în studii sovietice şi est-europene. În anii ‘60, în timp ce servea în cadrul forţelor aeriene, el a studiat limba rusă la Indiana University, după care a îndeplinit mai multe misiuni în Germania (Berlin) şi în Turcia. Revenit la Boston, Cummings a activat în cadrul Serviciului de Imigraţie şi Naturalizare al Statelor Unite. În 1980, el a acceptat poziţia de Director of Security al posturilor de radio Europa Libera şi Libertatea (REL/RL) din München. Timp de 15 ani, Cummings a răspuns de garantarea securităţii sediului şi angajaţilor din München, dar şi de protejarea staţiilor de emisie din Germania, Spania şi Portugalia. După 1989, tot lui i-a revenit răspunderea asigurării protecţiei noilor redacţii deschise la Bucureşti, Praga, Sofia, Varşovia, Budapesta şi Moscova.

Richard Cummings a mai publicat în SUA cărțile:

Cold War Radio: The Dangerous History of American Broadcasting in Europe, 1950-1989

și

Radio Free Europe’s “Crusade for Freedom”: Rallying Americans Behind Cold War Broadcasting, 1950-1960

Dinu C. Giurescu, Emil Constantinescu, Zoe Petre, Stelian Tănase,
Dinu Zamfirescu, Adrian-Silvan Ionescu, Radu Călin Cristea
au vorbit despre

Rolul Monarhiei în România modernă

Moderatorul dezbaterii: Adrian Cioroianu.

Eveniment organizat de IRIR, Fundația Horia Rusu, Institutul pentru Liberă Inițiativă și Jockey Club.

Afișul evenimentului:

Cercetătorii de la Institutul Român de Istorie Recentă  au descoperit în arhive un articol senzaţional scris de Gabriel Liiceanu în 1992: „Câteva precizări despre logica lui -ex”, România Liberă, 29 aprilie 1992. Îl reproducem aici, cu ruşinea că, după 20 de ani situaţia s-a schimbat atât de puţin, încât nu e nevoie decât să înlocuim nişte nume. Şi cu speranţa că Gabriel Liiceanu îşi susţine afirmaţiile şi astăzi, când  în cauză nu mai este Ion Iliescu, ci Traian Băsescu.

Gabriel Liiceanu: Câteva precizări despre logica lui “ex-”

Selectat după criterii riguros-profesionale, noul contingent de crainice al „Televiziunii Române libere” ne-a vorbit zilele acestea, în repetate rânduri, despre „ex-regele Mihai”. Aşadar, Regele Mihai a fost şi nu mai este rege. Crainicele televiziunii nu făceau decât să exprime, în felul lor de crainice, un adevăr , nu-i aşa?, istoric. În 1947, Regele Mihai a abdicat, de bună voie şi nesilit de nimeni, de la tronul României şi a încetat să fie rege. De bună voie şi nesilit de nimeni, a plecat el din ţară, sătul de a fi rege şi a luat drumul pribegiei. Pur şi simplu el nu a mai vrut să fie rege sau pur şi simplu poporul român, convertit de pe o zi pe alta la democraţia populară, s-a săturat de a avea rege. El este un „ex-„ un „ex-rege”. O logică, desigur, impecabilă. Cum altfel să-i spui unui rege care nu mai este rege altfel decât „ex-rege”?

Straniu începe să fie când logica aceasta nu este dusă până la capăt, adică extinsă la toate personajele care populează scena vieţii noastre publice de astăzi. De ce nu auzim, de pildă, la televiziune ceva de genul: „Dl Ion Iliescu, ex-prim secretar PCR, actualul preşedinte al României” a făcut şi a dres. (Să zicem: „l-a primit pe dl. Adrian Păunescu, ex-poet de curte al lui Ceauşescu”). Sau „Dl Alexandu Bârlădeanu, ex-ministru al lui Gheorgiu Dej şi ex-Erou al Muncii Socialiste, actualul preşedinte al Senatului…” Sau: Dl Dan Marţian, ex-secretar al CC al UTC, actualul preşedinte al Camerei Deputaţilor…” Sau Ion Văcaru, ex-secretar al Comitetului de partid presă-edituri, actualmente senator…” sau Dl. Vasile Moiş, ex-ofiţer de miliţie, ex-infractor de drept comun, vicepreşedinte al Senatului…” ş.a.m.d. Am afla atunci că, dacă un „ex-rege” ne-a vizitat de Paşti ţara, ex-primi secretari, ex-membri CC, ex-securişti şi ex-comunişti ne vizitează zi de zi viaţa, drapaţi în funcţii de preşedinţi şi vicepreşedinţi de senat, de deputaţi, academicieni, prefecţi, primari ş.a.m.d.

Am afla că trăim în lumea lui „ex” şi că ne trăim „ex-viaţa”: „ex-viaţa” de fiinţe prostite. Ex socialismul bine ascuns după vorbe goale ca privatizare, reforme, legea fondului funciar, etc.

Şi aşa stând lucrurile, am afla şi cât de falsă este logica lui „ex-„. Acest prefix nenorocit care minte despre un rege ce nu a încetat niciodată să fie Rege, pentru simplul fapt că a fost forţat să plece, fără consultarea poporului, de către actualii noştri ex-comunişti flancaţi de tancurile ex-Armatei Roşii, ei bine, acest prefix minte şi despre prim-secretarii de partid şi comuniştii noştri care nu au încetat niciodată să fie prim-secretari, secretari de partid şi comunişti.

Nu este adevărat că Regele Mihai este ex-regele României, aşa cum nu este adevărat că preşedintele României, dl Ion Iliescu, este ex-prim secretar. Sau altfel spus: pe cât de puţin este Ion Iliescu „ex-prim secretar”, tot atât de puţin este Regele Mihai „ex-rege”. Fiecare a fost şi este ceea ce a fost şi este dintotdeauna: Regele-rege, dnii Iliescu, Bârlădeanu, Marţian şi ceilalţi-secretari, prim-secretari şi propagandişti de partid. Toţi sunt ce-au fost: unii regi, alţii activişti. Rog „Televiziunea Română Liberă” să ţină cont de aceste precizări şi ori să renunţe la logica lui „ex-„ , ori să o aplice peste tot”.

Citește și pe Spuneșitu

Adrian Cioroianu la Școala de Vară IRIR

Cine, oare, a contribuit mai mult la căderea comunismului în Europa de Est: disidenţii sau bişniţarii? Care anume categorie dintre cele două – ambele minoritare într-un regim de tip leninist – au subminat mai cu spor regimul poststalinist, pînă la finele anilor ’80 ai secolului trecut? La această întrebare ajunseseră, într-una dintre zilele săptămînii trecute, dezbaterile la Şcoala de vară a Institutului Român de Istorie Recentă. Era soare şi frumos afară, se apropia ora prînzului, greierii se odihneau copios după o noapte în care zguduiseră din temelii liniştea la nivelul fînului necosit din Moeciu de Sus, iar într-una dintre sălile de conferinţe ale unei pensiuni locale discuţiile insistau asupra chestiunii de mai sus.

Mă întreb ce aţi răspunde dumneavoastră. V-aş putea reda ce au spus pe această temă, acolo, Michael Shafir, Vasile Ernu, Liviu Tofan sau subsemnatul (sau veterani ai memoriei, precum Dinu Zamfirescu ori Mircea Carp, sau istorici tineri, precum Ştefan Bosomitu, Mihai Burcea, Corina Doboş, Mia Jinga, Bogdan Jitea, Dumitru Lăcătuşu, Gabriel Marin, Alex şi Andrei Muraru, plus alţi 20 de masteranzi şi doctoranzi de diferite specializări găzduiţi de IRIR) – dar cel mai mult m-ar interesa ce crede distinsul cititor acum, la începutul acestei toamne, cu puţin înainte de a aniversa 20 de ani de la dispariţia de pe hartă a ultimului imperiu ideologic al vremii noastre: Uniunea Sovietică.

Mia Jinga

A spune „ori disidenţii, ori bişniţarii“ simplifică o problemă care e cu mult mai nuanţată. La căderea comunismului au contribuit, în felul lor, şi Václav Havel, şi Doina Cornea, şi Soljeniţîn – dar pesemne că, tot în felul lor (şi totodată într-alt fel), o cracă de sub picioarele urmaşilor lui Lenin au tăiat şi oameni rămaşi anonimi, despre ale căror fapte ştiam cu toţii, dar pe care manualele de Istorie nu-i reţin: inginerul eston care înregistra la Tallin muzică rock transmisă de posturile de radio occidentale şi mai apoi o ducea la Leningrad sau Moscova, unde alţi ingineri ruşi o multiplicau pe discuri confecţionate artizanal din plasticul obţinut de la radiografii (aşa-numita „muzică pe coaste“) şi o vindeau la negru sau o dăruiau amicilor sau cunoscuţilor; croitoreasa poloneză ce copia cu mijloace modeste modele de rochiţe sau sacouri pe care le vedea prin vreun catalog Quelle sau Neckermann; muncitorul român care, în zilele de relaş de la fabrică, făcea mic trafic de frontieră pe la Porţile de Fier, aducînd pe piaţa neagră, de pe malul nostru, ţigări, condimente, discuri de vinil sau jeans-i din ţara lui Tito. Toţi aceştia din urmă au şi ei partea lor de merit în subminarea celui mai longeviv regim totalitar al secolului trecut. Ei nu vor avea filme & cărţi dedicate şi nici o stradă nu le va purta numele. Dar asta nu înseamnă că nu şi-au făcut treaba de minune.

La Victoria

Şi, pentru că tot vorbim despre minuni: cursanţii IRIR au mai avut în program şi o vizită în ceea ce ar trebui să fie unul dintre oraşele-fantomă ale României de azi: urbea pe nume Victoria (aflată în judeţul Braşov, dar aflată mai aproape de Sibiu). Planurile pentru construcţia acolo a unui combinat (care să producă pulbere pirotehnică pentru armată) au apărut la finele anilor ’30, sub Carol al II-lea; constructorul trebuia să fie o firmă germană. Dar a venit războiul şi apoi au venit ruşii. Şi, sub ruşi, în 1949 începea istoria acestui oraş cu nume ideologizat (deşi frumos!), cu muncitori veniţi din multe regiuni ale ţării şi cu blocuri de tip sovietic construite de-a lungul celor cîtorva străzi principale (în anii ’70-’80 s-au mai construit şi blocuri „ceauşiste“, de patru etaje – dar cele făcute de ruşi în primii ani ’50 par a avea apartamentele mai mari).

Prof. Morlova

Aşadar, în dimineaţa în care am intrat în oraşul Victoria (ghidaţi de profesorul local Matei Morlova), ne aşteptam să găsim blocuri abandonate, haite de cîini şi cîţiva perdanţi ai istoriei care să mai întretaie bulevarde părăsite şi pline de buruieni. N-a fost aşa. Faţă de cei 11.000 de locuitori din toamna lui 1989, Victoria de azi mai are probabil vreo 6000 – restul pînă la cei 10.000 din scripte muncind pe undeva prin Spania, Italia ş.cl. E adevărat că populaţia şcolară e în scădere drastică – dar nu-i aici ceva excepţional la nivelul ţării. Cea mai mare firmă din oraş nu mai are 4000 de angajaţi – precum avea combinatul local în anii ’80 –, ci abia vreo 600. N-am văzut porci şi/sau orătănii tăiate la marginea trotuarelor dintre blocuri – dar am văzut străzi curate şi un ştrand decent, în care cîteva post-Lolite născute cam prin zilele demisiei lui Gorbaciov afişau o fermecătoare nonşalanţă arsă de soare pe umeri şi pe coapse. Nu ştiu cîţi post-disidenţi mai pot ajuta acest oraş, dar probabil că o mînă de post-bişniţari ar face-o mai bine.

Cercetînd post-comunismul

La conferinţă au participat cercetători din Slovacia, Federaţia Rusă, Croaţia, România şi Statele Unite ale Americii. Subiectele abordate de participanţi au vizat în principal măsurile legislative puse în practică de guvernele aliate Germaniei naziste împotriva etnicilor evrei. Au fost prezentate lucrări cu caracter general, dar şi studii de caz privitoare la particularităţi ale Holocaustului din diverse colţuri ale Europei.

Din partea IRIR a participat Andrei Muraru, secretar ştiinţific, care a discutat condiţiile, evoluţia şi dimensiunile politicii rasiale aplicate de Guvernul Antonescu în Transnistria. Lucrarea a insistat pe trăsăturile definitorii ale politicii rasiale, insistând pe deportare ca acţiune centrală a Holocaustului instrumentat în teritoriul dintre Nistru şi Bug între 1941 şi 1944.

Banska Bystrica are o însemnătate aparte pentru istoria Slovaciei. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, aici a fost centrul mişcării naţionale de rezistenţă împotriva ocupaţiei naziste. La 29 august 1944 a fost declanaşată o acţiune concentrată de eliberare a teritoriului de sub controlul trupelor naziste. Deşi rezistenţa a fost învinsă rapid, tentativa are un loc aparte în memoria istorică a slovacilor. Ulterior, oraşul a fost eliberat de trupele Armatei a 4-a Regale Române în noaptea de 25/26 martie 1945.

În piaţa centrală a oraşului, la puţin timp după încheierea războiului, autorităţile sovietice au ridicat un monument în onoarea eliberării oraşului în 1945. Recent, pe una dintre faţadele obeliscului refăcut, a fost inscripţionat mesajul „Mulţumiri Armatei române eliberatoare”. În mai 2005, şi Regele Mihai I, care era la momentul eliberării oraşului comandantul suprem al forţelor armate române, a ajuns la Banska Bystrica într-un  turneu pentru cinstirea ostaşilor români, aducând un omagiu militarilor care au eliberat oraşul.

Una dintre primele instituţii născute din Revoluţie a fost Muzeul Ţăranului Român (15 februarie 1990). Act recuperator, desigur, căci Muzeul de la Şosea fusese construit cu acest scop înainte de a fi sechestrat de comunişti. Dar şi declaraţie simbolică puternică prin desfiinţarea şi înlocuirea vitrinei identitare a Partidului şi Omului Nou cu una spirituală a Omului Vechi şi Bun şi reaşezarea identitară în continuarea idealizatei perioade interbelice. Pe de altă parte, nu a fost vorba despre o simplă „restauraţie”, ci despre o adevărată creaţie, ceea ce a fost pus în scenă nefiind ţăranul etnografic autohton, ci omul tradiţional (presupus) etern şi cel puţin european, dacă nu universal, iar mijloacele de expresie nefiind cele ale etnografiei naţionale de acum un secol, ca în toate muzeele de profil din ţară, ci unele subtil post-moderne. În mod cert unul dintre cele mai frumoase şi depline muzee din ţară (şi singurul care a întrunit suprema recunoaştere europeană prin premiul EMYA acordat în 1996), MTR a devenit – şi a rămas – astfel totemul gîndirii (neo)conservatoare din România şi locul de unire în cuget şi simţiri al corifeilor acestei ideologii. Tot aici s-a închegat practic prima expunere muzeală a comunismului prin sala Ciuma, alcătuită din resturi accidentale de obiecte din fostul Muzeul al Partidului.

Partea nevăzută a acestei istoriii constă în faptul că aproape toate exponatele fostului muzeu s-au făcut…nevăzute. În afara unor filmări întîmplătoare, nimeni nu mai poate reconstitui cu precizie cum arăta fostul muzeu şi cum era în detaliu discursul său comunist. Cît despre exponate şi documente, eu unul nu am putut să aflu exact unde au fost depozitate – sau dacă mai există undeva… Aproximativ acelaşi lucru s-a întîmplat cu statuile şi picturile comuniste şi, la grămadă, aceeaşi soartă era să o sufere şi Dobrogeanu-Gherea, acest „comunist împuţit”, cum mi-a explicat pe atunci un tînăr patriot anti-comunist. M-am întrebat – şi mă mai întreb – de ce ? Nici o societate modernă nu poate pune istoria sub preş, oricît de neplăcută ar fi aceasta, măcar pentru faptul că adună gîndaci care vor ieşi noaptea şi îi vor strica somnul ! De ce atunci înlocuim noi arhivarea cu anihilarea şi memoria cu afectivitatea, de ce comunismul, în particular, şi tot ce e de „stînga”, în general, devin un fel de ducă-se pe pustii, cărora nu poţi nici măcar să le pronunţi numele în public şi, pe cît posibil, trebuie să le ştergi orice urme ? Ne place sau nu, acestea sînt urmele noastre ! E ca şi cu rudele, pe care nu ţi le alegi, ci ţi le dă Dumnezeu şi oricum ar fi ele, atunci cînd le vine vremea, trebuie să le îngropi cu toate cele cuvenite şi să le păstrezi amintirea, bună, rea, căci altfel se transformă în moroi şi-ţi bîntuie zilele şi nopţile. Aşa şi cu societatea: dacă nu îşi ia în stăpînire trecutul, ăla care este şi aşa cum este (faimoasa Vergangenheitsbewältigung a nemţilor), va deveni – şi va rămîne – o societate bîntuită.

Cred că de aici trebuie să pornească o aşezată dezbatere publică a problemei Muzeului Comunismului (a problemei şi nu a rezolvărilor, căci un muzeu nu este obiect de plebiscit !). Care sînt deci principalele probleme ale acestei Probleme ?

Mai întîi întrebarea dacă avem nevoie de aşa ceva ? Şi/sau de ce de-abia acum ? Evident că avem nevoie şi cu cît trece timpul, cu atît această nevoie este mai acută. De ce de-abia acum ? Pentru că nu am fost în stare pînă acum – iar despre celelalte mize politice, ele ar fi existat oricum, oricînd şi în orice regim, cu puţin alte coloraturi şi alţi tenori. Avem deci nevoie pentru că un muzeu poate să ordoneze mai expresiv şi mai accesibil decît o carte acest trecut semnificativ, construind şi propunînd o reprezentare socială a sa care, prin definiţie, nu poate aspira decît să fie relativ consensuală, adică tolerabil de controversată. Avem nevoie pentru a ne îngădui, cum spune olteanul, cu trecutul nostru recent şi a depăşi astfel polaritatea aproape oedipiană între anti-comunişti şi nostalgici, care ne macină deja steril pasiunile şi acţiunile.

Dar avem deja un muzeu al comunismului ! – ne amintesc unii. Fals ! Avem un memorial al comunismului, necesar şi excelent, chiar dacă este plasat acolo unde se agaţă harta’n cui, cum se plîng alţii. Iar un memorial nu este un muzeu. Un memorial este dedicat morţii, un muzeu spune povestea vieţii. Din acest punct de vedere, a fost firesc (şi moral ) să începem cu un memorial, căci ar fi fost nedemn să ne începem viaţa post-comunistă fără să aprindem o lumînare la efigia victimelor comunismului. Douăzeci de ani ar trebui să fie însă suficienţi pentru a ne fi împlinit doliul şi a fi capabili să trecem de la memorial la muzeu (ceea ce, evident, nu anulează sau marginalizează cu nimic instituţia de la Sighet !). Din această perspectivă, sugestia Monicăi Macovei „să facem un muzeu rezumat al Memorialului Sighet” este astfel un fel de ia eu fac ce fac de mult… Bine, bine, dar what next ?

Ajungem acum în miezul Problemei: un muzeu al comunismului ca să ce ? Întrebarea poate părea cinică sau dezabuzată. Nu este ! Societăţile care au avut o dezbatere publică serioasă pe această temă au trecut în revistă o serie întreagă de mize legitime, precum: pentru a condamna comunismul, pentru a nu uita, pentru ca să nu se mai repete, pentru a înţelege ce s-a întîmplat, pentru a ne înţelege pe noi cei de astăzi privind la noi cei de ieri şi multe altele, mai nuanţate şi mai subtile, a căror simplă enumerare şi explicitare ar cere o carte întreagă. Noi, mai isteţi decît toţi, ştim răspunsul fără să ne fi pus problema: „Noi vrem să demonstrăm că a fost o dictatură globală” – ne anunţă Vladimir Tismăneanu. Şi, ca să fie şi mai clar, adaugă: „Viziunea va fi cea propusă de Comisia Prezidenţială: regimul din ’45 până în ’89 a fost ilegitim şi criminal. Acesta este punctul de plecare pentru noul muzeu şi noul institut, care nu se negociază”. Ok, dar acest lucru a fost decretat deja de către preşedintele ţării şi asumat astfel de către România ca poziţie oficială. Revin atunci cu întrebarea: un muzeu al comunismului ca să ce ?

Nu am răspunsul – sau nu îmi permit să sugerez vreunul în mod public; şi nici nu cred că el poate fi aflat printr-o „anchetă” la gura metroului. Dar o alternativă delicată trebuie şi poate fi discutată.

Dilema este următoarea: un muzeu al comunismului sau al socialismului ? Întrebarea poate părea pedantă, dar este, de fapt, fundamentală.

Noi ne definim ca societate post-comunistă; literatura socială vorbeşte, de regulă, despre societăţi post-socialiste. Care e diferenţa ? Comunismul a fost ideologia. Definirea ca post-comunism pune deci accentul pe răsturnarea politică iar un muzeu al comunismului ar privilegia (sau s-ar rezuma la) ideologia comunistă şi modul său de acţiune asupra populaţiei, dintr-o perspectivă prin definiţie de sus în jos. Complementar, „socialismul” se referă cu precădere la „societatea socialistă” (multilateral dezvoltată sau nu), adică la viaţa socială sub comunism, inclusiv la firul ierbii, în cotidianul său semnificativ. Un muzeu al „socialismului” (sau gîndit în această perspectivă) ar trebui să fie deci un „muzeu de societate”, care să acorde un spaţiu mult mai larg şi comprehensibil vieţii sociale, populaţiei şi reacţiilor acesteia şi nu doar conducătorilor şi acţiunilor lor, într-o perspectivă mai degrabă de jos în sus. El ar trebuie să arate nu doar blocurile impuse de Partid, ci şi amenajările imaginate de populaţie în spatele uşilor închise, nu doar directivele de industrializare, ci şi ceea ce un antropolog american numeşte „domesticirea industriei” şi deturnarea resurselor acesteia de către ţărani, nu doar ideologia Omului Nou, ci şi eşecul (parţial) al proletarizării, nu doar actorul principal, Partidul, ci şi partenerul său de joc, Societatea, mai slab, dar mai numeros şi în orice caz nu chiar atît de pasiv pe cît poate să ne pară din simpla lectură a Documentelor de Partid.

Există cel puţin două poziţii înrudite profund opuse unei astfel de viziuni. Prima este aceea a anti-comunismului main stream: singurul lucru care poate şi trebuie spus despre această perioadă este condamnarea ei permanentă, integrală şi fără rezerve. De acord, dar din nou: what next ? Poate că ar fi util social să înţelegem şi cum s-a trăit în această societate în ciuda acestui regim condamnabil, pentru a putea pricepe mai bine care este moştenirea reală pe care trebuie să o gestionăm după înlăturarea acestuia. Crezul anti-comunist opune însă un veto indiscutabil unei astfel de posibilităţi. Imi aduc aminte, de pildă, de o persoană publică marcantă care a plănuit o expunere muzeografică a vieţii cotidiene în timpul comunismului din care să lipsească însă muncitorii, deoarece aceştia au fost „profitorii comunismului”. Trecînd peste imposibilitatea mea logică de a înţelege cum ţăranii cooperativizaţi au fost victime demne de un muzeu al terorii dar, în ziua în care au fost obligaţi să-şi caute de lucru la oraş, au devenit peste noapte profitori nedemni de memoria noastră, o astfel de viziune nu este altceva decît o luptă de clasă întoarsă pe dos cu burghezo-moşierimea. Din păcate însă, anti-comunismul actual a devenit mai degrabă un mijloc de legitimare în prezent şi individuală decît unul de reperare a trecutului colectiv.

Reţinerea complemetară invocă faptul că o prezentare a „vieţii cotidiene” ar „îndulci” riscant imaginea regimului comunist şi ar relativiza ororile acestuia. Contra-argumentul ar fi că, dimpotrivă, aceasta ar explica posibilitatea (structurală şi nu conjuncturală) a acestora, identificarea şi înţelegerea acelei marje de joc pe care orice regim politic autoritar, de la marile imperii la micile dictaturi, are grijă să o asigure dacă vrea să dăinuie şi pe care orice populaţie se străduieşte, cu reuşite mai mici sau mai mari, să o lărgească. Dincolo de aceasta, viaţa cotidiană ţine de realitatea socială, de realitate pur şi simplu. Şi atunci, de ce trebuie redusă realitatea doar la ideologie şi de ce viaţa nu merită şi ea un muzeu, ci doar moartea ? Poate deoarece în lumina acestei vieţi de zi cu zi imaginea noastră de eroi anti-comunişti riscă să pălească puţintel…

Cele două obiecţii se contopesc apoi, adesea, în acuzaţia tîmpă de „stîngism”. Cînd plănuiam şi eu o expoziţie despre viaţa cotidiană în comunism, de pildă, un bun prieten m-a privit pieziş şi mi-a spus: Aşa eşti tu, stîngist, ca toţi franţujii tăi ! Stîngist, de ce, pentru că am tupeul să afirm că şi în comunism oamenii trăiau zi de zi şi nu doar din cînd în cînd ?

Aşa cum a început, mi-e teamă însă că acest muzeu nu îşi va pune nici una dintre aceste probleme (de fapt, n-are nici o problemă…) şi că, de va apuca să se nască, nu va fi nici un muzeu al comunismului, nici un muzeu al socialismului, ci unul al anti-comunismului post-comunist şi al vajnicilor săi eroi, adică o cacialma istorică. Dar nu avem voie să criticăm pînă nu vedem. Iar problema ca atare rămîne de actualitate şi este a noastră, a tuturor !

În ultimii cinci ani, de cînd Parchetul General este condus de doamna Laura Codruţa Kövesi, nu a fost deschisă nici o acţiune penală pentru crime şi abuzuri politice comise în timpul regimului comunist.

Potrivit unei informaţii parvenite după şapte luni, am aflat că Gheorghe Enoiu, fost şef al Direcţiei Anchete Penale a Securităţii timp de un deceniu, în timpul dictaturii lui Gheorghiu-Dej, a decedat la sfîrşitul anului trecut, la vîrsta de 83 de ani. În august 2007, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR) sesizase Parchetul General cu privire la faptele criminale şi abuzurile acestuia, în special grave acte de tortură fizică şi psihică. Ulterior, la exact trei ani, în august 2010, Institutul (devenit între timp IICCMER) a transmis Ministerului Public noi date privitoare la abuzurile şi infracţiunile săvîrşite de Enoiu. Parchetul însă a tăcut şi a aşteptat.

Demersuri timpurii

Eternizarea puterii foştilor membri ai nomenclaturii Partidului Comunist nu i-a oprit pe deţinuţii politici să petiţioneze instituţiile statului după 1989. Astfel, în septembrie 1991, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici a depus la Parchetul General o listă cu persoane acuzate de grave infracţiuni săvîrşite în timpul regimului comunist. Printre acestea, Alexandru Nicolschi, director adjunct al fostei poliţii politice comuniste, care a decedat în primăvara anului 1992, la scurt timp după ce a fost citat în dosar şi cu o zi înainte de a fi audiat. Un alt personaj invocat de victime a fost Alexandru Drăghici, fost ministru al Securităţii Statului, participant activ la implementarea politicii de exterminare socială. Drăghici fugise însă în Ungaria, unde a şi decedat în 1993, după ce autorităţile maghiare au refuzat să-l extrădeze.1 Astăzi, portretul său este expus la Palatul Parlamentului.

Patru rechizitorii finalizate în două decenii

În 20 de ani, Parchetul General a finalizat patru rechizitorii privind crime comise în timpul regimului comunist ca rezultat al politicii represive instituite de PCR şi de instituţiile statului. Acestea sînt: Alexandru Drăghici, în cazul uciderii lui Ibrahim Şefit, lotul „Autobuzul“, cazul Gheorghe Ursu şi cazul Gheorghe Crăciun. În dosarul „Autobuzul“ a fost investigată uciderea, în 1981, a trei tineri la ordinul verbal al dictatorului Nicolae Ceauşescu, după ce au luat ostatici şi au sechestrat un autovehicul de transport în comun. Procesul a durat 12 ani şi s-a finalizat cu condamnarea a şase lucrători din structurile represive, printre care Tudor Postelnicu, şeful Securităţii, George Homoştean, fostul ministru de Interne, şi Ion Deheleanu, fostul şef al Miliţiei judeţului Timiş.2

Dintre cele patru rechizitorii finalizate, doar unul a urmărit sancţionarea unor fapte comise în sistemul penitenciar comunist de dinainte de 1964. În noiembrie 2000, Gheorghe Crăciun, fostul comandant al penitenciarului Aiud din perioada 1958-1964, a fost trimis în judecată pentru infracţiunile comise cu patru decenii în urmă. În decembrie 1998, împotriva lui Crăciun a fost depusă o plîngere penală de către Asociaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti pentru săvîrşirea infracţiunii de genocid, încadrarea fiind schimbată apoi în omor deosebit de grav. Rechizitoriul instrumentat împotriva colonelului Gheorghe Crăciun în data de 7 septembrie 2000 de către procurorul militar Alic Saiciuc, din cadrul Parchetului Militar de pe lîngă Curtea Militară de Apel Bucureşti, constata abuzurile şi încălcările grave ale drepturilor deţinuţilor de către fostul comandant. Documentul – care a avut la bază 11 mărturii directe ale victimelor – conchide foarte clar că, la Aiud, a existat un regim de exterminare, desfăşurat în mod organizat, încălcînd convenţiile pentru respectarea drepturilor omului la care România era parte. „Toate declaraţiile foştilor deţinuţi politici din Aiud descriu cu lux de amănunte existenţa unei acţiuni represive de natură să ducă la suprimarea fizică (subl. din dosar, n.m.) a acestora.“ Iată concluziile procurorului legate de activitatea lui Gheorghe Crăciun la conducerea penitenciarului Aiud: „Odată cu venirea la comanda penitenciarului a înv(inuitului) col. (r) Crăciun Gheorghe, situaţia s-a agravat ca urmare a iniţiativelor acestuia în cadrul unui aşa-numit proces de«reeducare» (subl. din dosar – n.m.). Cei ce refuzau reeducarea erau supuşi pedepselor precum şi unui regim de lentă exterminare“. Celor care se opuneau le erau impuse constrîngeri greu de suportat care constau în „raţii alimentare reduse ori chiar în suspendarea hranei, condiţii igienico-sanitare necorespunzătoare, celule igrasioase şi îngheţate (fără încălzire) care duceau la îmbolnăviri şi decese, îmbrăcăminte subţire neadecvată, lipsa plimbărilor în aer liber, lipsa asistenţei medicale“. Crăciun a fost audiat la domiciliu de către procurori, întrucît era grav bolnav (surd şi aproape paralizat).3 În data de 7 septembrie 2000, procurorul Alic Saiciuc stabilea cheltuieli de urmărire penală de 100.000 de lei. Demersul procurorilor a fost însă tardiv, căci Gheorghe Crăciun a încetat din viaţă în 2001.4

Sesizări pentru eternitate

În 2006, odată cu înfiinţarea de facto a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, a început şi seria de sesizări penale transmise pe cale „instituţională“ Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Parchetelor Militare. În patru ani (2006-2009), Institutul a depus şapte sesizări penale. Dintre acestea, unele au fost respinse cu soluţia „neînceperii urmăririi penale“, iar altele nu au primit nici un răspuns. Între timp, din 2006 şi pînă astăzi, unele persoane incriminate au decedat. Probabil, cel mai cunoscut caz a fost Nicolae Pleşiţă, fostul şef al spionajului românesc din prima parte a anilor ’80. IICCR a descoperit indicii că Pleşiţă a fost implicat în organizarea de atentate cu colete-capcană, alături de alţi funcţionari ai statului român, precum şi în plănuirea altor atacuri asupra unor disidenţi sau a unor persoane incomode pentru regimul comunist.5 Ministerul Public a tergiversat şi această solicitare. Flecarul general semianalfabet a decedat însă în 2009, la vîrsta de 80 de ani. Pleşiţă şi-a petrecut ultimele luni din viaţă într-un sanatoriu al Serviciului Român de Informaţii, principala structură internă cu atribuţii de securitate naţională dintr-un stat membru al NATO.

Într-o altă sesizare din martie 2007, IICCR a solicitat Parchetului General demararea unei investigaţii cu privire la existenţa unor infracţiuni săvîrşite de peste 200 de persoane cu funcţii de conducere în sistemul penitenciar comunist. Dintre acestea, mai mulţi ofiţeri din Direcţia Generală a Penitenciarelor au decedat pînă în prezent. De exemplu, fostul comandant al penitenciarului Aiud, Ştefan Koller, cunoscut pentru regimul de exterminare instituit aici, a murit anul trecut fără să fi fost măcar audiat vreodată.6 Şi fostul căpitan Constantin Răutu a murit la 17 iunie 2010, la Constanţa, la vîrsta de 84 de ani. Există probe că el a torturat în repetate rînduri deţinuţi atît la penitenciarul Galaţi, ca locţiitor politic, cît şi la Botoşani, unde a condus unitatea de detenţie. Un alt ofiţer inclus în sesizare era Gh. Ioan Lefter, fost comandant al mai multor unităţi cu deţinuţi politici în timpul valurilor represiunii comuniste. Dintre faptele sale de „arme“, amintesc un episod petrecut la colonia de muncă Mărculeşti, unde a bătut cu un par pînă la sînge bucătarii-deţinuţi. A decedat în 2009 la Craiova, la vîrsta de 85 de ani.7

Nu doar torţionarii se sting, ci şi victimele lor. Institutul a depus o altă sesizare penală pentru tragerea la răspundere a 67 de persoane care l-au torturat, l-au internat în aziluri psihiatrice şi l-au anihilat în repetate rînduri prin tratamente degradante pe Vasile Paraschiv, disident cunoscut, contestatar vehement al regimului ceauşist.8 Către finalul anului 2008, procurorii au soluţionat cu neînceperea urmăririi penale sesizarea Institutului. Vasile Paraschiv a murit la începutul acestui an.

Un bilanţ instituţional

Dincolo de aceste solicitări, alte aproximativ 20 de plîngeri au fost transmise în nume individual (de exemplu, Ion Ioanid, Constantin Ticu Dumitrescu ş.a.) către Parchetul General. Toate plîngerile au fost incluse în „dosarul 35“ („procesul comunismului“, dosar care cuprinde şi cele şapte sesizări ale IICCR), instrumentat în final de Secţia Parchetelor Militare a Ministerului Public. Întîmplarea a făcut ca momentul de interes maxim al societăţii civile pentru sancţionarea formală sau penală, a crimelor comunismului (înfiinţarea IICCR, înfiinţarea Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, declaraţia de condamnarea a regimului comunist drept „ilegitim şi criminal“) să coincidă cu prezenţa doamnei Kövesi în fruntea Parchetului General. Cu toate acestea, nici o plîngere sau sesizare penală, colectivă sau individuală, nu s-au soldat cu un rechizitoriu şi nu au avut nici o finalitate din 2006 încoace.

Cinci ani în care torţionarii comunişti octogenari, pe care nu i-aţi întrebat, doamnă Kövesi, niciodată, nimic, îşi consumă în linişte pensiile „speciale“. Nu v-a mişcat nici o plîngere sau sesizare, fie ea individuală sau instituţională, şi nici miile de mărturii (publicate şi/sau transmise Parchetului). Inclusiv în timpul dictaturii dejiste, Procuratura a recunoscut parte din abuzurile şi metodele teribile de tortură şi din crimele torţionarilor. Dumneavoastră şi echipa pe care o coordonaţi nu le recunoaşteţi nici în 2011. Mă întreb dacă, atunci cînd veţi citi aceste rînduri, vi se va mişca vreun muşchi pe faţa fină.

––––––––––––––

1. Marius Oprea, Chipul morţii: dialog cu Vladimir Bukovski despre natura comunismului, „Prefaţă“ de Stéphane Courtois, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 42.

2. Raluca Grosescu, Raluca Ursachi, Justiţia penală de tranziţie. De la Nürnberg la postcomunismul românesc, Editura Polirom, Iaşi, 2009, pp. 182-194.

3. Mihai Boeru, Costin Ilie, „Gheorghe Crăciun, audiat la domiciliu“, în Jurnalul Naţional, 23 ianuarie 2001, p. 22.

4. Arhiva Curţii Militare de Apel Bucureşti, dosar nr. 15/P/1999, f. 151, 341-342, 344, 346, 348, 353-354, 358. Îi mulţumesc Ralucăi Grosescu, care mi-a pus la dispoziţie acest dosar în urmă cu cîţiva ani.

5. Ştefan Bosomitu, Dan Drăghia, Andrei Muraru, „Securitatea şi atentatele din 1981 cu colete-capcană împotriva lui Nicolae Penescu, Paul Goma şi Şerban Orescu (3-4 februarie 1981)“, în Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu (coord.), Stat şi viaţă privată în regimurile comuniste, Editura Polirom, Iaşi, 2009, pp. 386-406.

6. Mihai Burcea, „A mai murit un torţionar nederanjat de nimeni“, accesibil la adresahttp://militiaspirituala.ro/cuvantul-militiei/a-mai-murit-un-tortionar-nederanjat-de-nimeni/ (11 iulie 2011).

7. Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeş, Dicţionarul ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Aparatul central (1948-1989), vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 2009, pp. 282-283, 385-387. Îi mulţumesc lui Mihai Burcea pentru celelalte date puse la dispoziţie.

8. Vezi aici sesizările penale depuse de IICCR:http://www.iiccmer.ro/ro/sesizari_penale.

Deşi relativ proaspătă, moșia-i instituțională a devenit deja sufocant de strâmtă. S-a ajuns chiar la situația inacceptabilă în care nu i se cere părerea în legătură cu numirea celui ce ar trebui să conducă Muzeul Satului. Se va fi născut ea veșnicia la sat, dar numirile se fac la oraș. Cât despre naționalizări și colectivizări, știm bine de unde ni se trag. Ca să nu mai spun că e și cam multă diversitate. Se impune un control mai eficient asupra mijloacelor de gândire, cercetare și interpretare. Așa că…

Așa că, a fost lansată etapa a doua a monopolizării. (Amintiri din prima etapă aici). Spun că a început, fiindcă oamenii aceștia când pomenesc ceva public, trebuie să înțelegi că fapta lor se află deja cu doi pași înaintea gavarelii. Când înaintașii lor spirituali declarau că “Blaga, Goga, analoga”, cei doi poeți erau deja puși la index.

Prima generație ne-a adus — în furgoane, pe tancuri și prin șantaj armat – monopolul comunismului. Desantul a fost bine pregătit prin lecțiile de internaționalism proletar predate de echipa de limbă română de la Radio Moscova. Care să fie instituția ce ne poate pune la dispoziție lista acelor ”comuniști romantici”, dar cu mâinile ușurel pătate de sânge?

Generația de acum ne aduce monopolul pe anticomunism. Cum, cu excepția ciracilor băștinași ai “eliberatorilor”, românii s-au dovedit incapabili să priceapă virtuțile comunismului, e limpede că nu sunt în stare să înțeleagă nici mecanismul anticomunismului. Așa că, e nevoie de un monitor. Ba chiar de doi/două: Monitorul Oficial și monitorul clasei de “analfabeți”; politologically speaking, binențeles.

Până să aflăm din Monitorul Oficial ce s-a hotărât pe sub masă, aflăm de la sub-monitori iscusiți ce și de ce trebuie să se întâmple. Așa că, “nefrecventabilul” (apud Șerban Foarță) care o ajută pe șefa Camerei Deputaților să numere voturile în Parlament cu un abac foarte original (asemeni democrației în vigoare) ne informează că există un ”stăpân deplin al subiectului”.

Or, limpede ca lumina care vine mereu de la răsărit, chiar de face un ocol occidentalizat, cine este stăpânul deplin al subiectului ”Comunism” trebuie să fie înscăunat și drept țar al subiectului ”Anticomunism”. Așa că, un țarevici oranj, care în timpul liber se joacă de-a șeful diplomației, ne informează că a venit timpul.

Păi, dacă a venit, e musai!

“Sunt mai multe astfel de instituţii publice care au fiecare câte un program propriu de cercetare, nu au o dimensiune publică şi nici pedagogică, lucrează în circuit închis şi în acelaşi timp consumă bani publici având acelaşi obiect de activitate,” spune externistul cu aspirații prezidențiale.

Recunosc, ideea unui “program propriu de cercetare” este cu totul inacceptabilă, mai ales când există la îndemână programe de gândire și cercetare prêt-à-porter ca și abonamente cu preț redus la cantine cu meniu strict, de fast food doctrinar cu geometrie variabilă.

În plus, aflăm de la acest autentic Arnotean al anticomunismului că proiectul i-a fost sugerat chiar de către cercetători: “Am primit de la cercetători ai memoriei comuniste acest proiect, mi l-am asumat şi l-am propus spre adoptare.“ Dacă dl ministru oferea și numele cercetătorilor cu pricina și afilierile lor politice & instituționale, ar fi fost perfect.

Unică a fost instaurarea comunismului, unică trebuie să rămână și cercetarea lui. Și, la mintea cocoșului, unicitatea cere centralizare, așa că…

Așa că “se impune” o mega-structură anticomunistă, cu un conducător unic. Cum este necesară și economisirea de fonduri, ”se impun” comasări substanţiale: institute de toate felurile, CNSAS, Muzeul Satului, SIE, Muzeul Țăranului Român, DIE, vilele de la Snagov, Muzeul Antipa, câteva vilişoare la munte, câteva vilişoare la Neptun, Ștrandul Bordei, Tămâioasa Românească, Hala Filaret, Coniacul de Segarcea, başca Institutul Român de Istorie Recentă (IRIR), căci gândirea nu poate fi cu adevărat liberă, decât dacă știe de frica monopolului. Și, tot ce “se impune”, este ca și impus.

La intrarea în mega-structura Institut-Muzeu-Serviciu-Direcție-Parc-Minister-Agenție de voiaj se va pune unul dintre sloganurile luptei de clasă: “Trece-o noapte și mai trece-o zi,/ Se ascute lupta dintre clase,/Iar chiaburii se arat-a fi/Elemente tot mai dușmănoase.”

La ieșirea din Complexul-Complexelor, adică cu spatele la dictatura abia vizitată și cu fața spre democrația monopolistă ce ne zâmbeşte îmbietor, se va instala un slogan pe măsură evoluției istorice, adică a luptei inter-clanuri: “Trece ziua, trece anu’,/Iar m-am pus bine cu clanu’./Poa’ să ningă, poa’să plouă,/ C’am canadiană nouă.”

Păi, cum altfel? Nouă, vezi bine.

Ce fac în vremea aceasta cei mai mulți dintre tinerii cercetători români?

Se plâng unii altora. Își plâng de milă de unii singuri. Practică un fel de indignare cu mâinile în sân şi protestează cu vocea în batistă. Cum am văzut cândva modelul rezistenței (doar) prin cultură şi cum ne bucurăm încă de efectele eroismului respectiv, mă bate gândul că rezistența prin datul (doar) din lacrimă se va solda cam cu aceleași rezultate. Așa că…

Așa că, n-aș vrea să-i văd mâine-poimâine pe acești sincer indignați mirându-se că sunt bătuți cu joarda peste degete de monitori intransigenţi și că li se bagă pe gât ghidurile de gândire, cercetare și interpretare unică a anticomunismului, amintind de cărticica roșie a lui Mao sau de cea verde a lui Gaddafi .

Comunismul – o afacere. Anticomunismul – alta. Foarte rentabile pentru câţiva. Uneori - cam pentru aceiaşi.

Ce-i iese României din afacerile acestea?

Cum, ce?

Diversitate prin continuitate şi faima de mare putere democratică.

*

P.S. Este adevărat că Institutul Revoluţiei Române nu a produs nimic semnificativ până acum, dar este o minciună că  motivul pentru care se doreşte înghiţirea sa ar fi seria contra-performanţelor ştiinţifice ale IRR.  Mutarea IRR de sub “jurisdicţia” unuia dintre autorii unui super-cordial dialog  (Marele șoc din finalul unui secol scurt; Despre comunism, postcomunism, democrație; Editura Enciclopedică, București, 2004) pentru a-l împropietări pe celălalt autor al istoricului dialog-fluviu  nu ar fi decât o răzbunare politică.

Fondatorul IRR şi acaparatorul institutelor gândite şi create de deţinutul politic Dinu Zamfirescu şi istoricul  Marius Oprea au avut vreme, preţ de 500 de pagini, să ne arate ce pot. Ne-au arătat. Acum îşi arată, unul celuilalt, spatele. Din motive care-i privesc și pe care fiecare dintre noi are dreptul să le cântărească cum găseşte de cuviinţă.